Curtea Internațională de Justiție (CIJ) Despre ICJ Curtea   Internațională   de Justiție (CIJ) a). Istoricul Curții Internaționale de Justiție ,,După cel de-al doilea război mondial, inițiatorii   ONU au avut în vedere să dezvolte rolul   organului   jurisdicțional ce urma   a fi creat, și să-l integreze   mai strâns în sistemul organizației”( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a )   S-a hotărât astfel   înființarea în anul 1945 de către Carta ONU, a Curții Internaționale de Justiție, a cărei activitate   a început în 1946, ca succesoare   a Curții Permanente Internaționale de Justiție, înființată   în   1920, în baza articolului 14   al Pactului Ligii   Națiunilor, ca urmare a transpunerii în viață a ideii   unei jurisdicții internaționale   permanentă, ce datează   de la Conferința de la Haga din 1907. Proiectul inspirat   din propunerile de la   Haga din   1907, prevedea o jurisdicție   obligatorie a Curții, însă opoziția statelor   a dus la formula de compromis   a clauzei opționale   privind jurisdicția. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcționeze   în 1922. (Sursă: https://www.scribd.com/document/442929596/Curtea-Interna%C8%9Bional%C4%83-de-Justi%C8%9Biee-docx ) b). Date generale Curtea Internațională de Justiție   este cunoscută   și sub denumirea de   Curtea Mondială, sau CIJ, și reprezintă principalul organ judiciar al   Organizației Națiunilor Unite,   potrivit   art. 92   din Carta ONU. Ea   își are sediul în   Palatul Păcii de la Haga, Țările   de Jos,   iar   principalele sale   funcții   legale   sunt soluționarea, conform dreptului internațional, litigiilor   juridice   prezentate de către statele membre ale ONU, pe de o parte, și de a da avizele consultative,   cu privire la chestiuni juridice, care îi sunt prezentate de către organismele și agențiile specializate   ale Organizației   Națiunilor Unite, autorizate în acest sens,pe de cealaltă parte. ( sursă: https://e-justice.europa.eu/150/RO/international_case_law )   c). Statutul   Curții Internaționale de   Justiție   Documentul de bază al Curții Internaționale de Justiție, este Statutul Curții   Internaționale de Justiție, document ce constituie documentul constituant și de reglementare a Curții.   ,,Curtea   Internațională de Justiție este una dintre instituțiile   de judecată internaționale cu caracter permanent, deschisă tuturor statelor   și având   un rol important în soluționarea diferendelor internaționale și acordarea de avize calificate   din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale ONU sau a instituțiilor specializate ale organizației.” ( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a ) 1.   d). Organizarea Curții Internaționale de Justiție CIJ   este alcătuită din   15   judecători   permanenți, aleși, indiferent de cetățenie, pentru nouă ani   de către Adunarea Generală a ONU   și Consiliul de Securitate al ONU,   de pe lista de persoane nominalizate   de către grupuri naționale   în Curtea Permanentă de Arbitraj. Acești judecători   pot fi realeși pentru cel mult două mandate. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară.   Articolul 2 din Statut prevede că   toți judecătorii ar trebui să fie   aleși, indiferent de naționalitatea acestora   din rândul ,,persoanelor de o înaltă considerație morală”, care sunt fie calificate pentru   cele mai înalte funcții jurisdicționale în statele lor de origine   sau bine   cunoscute ca avocați cu suficientă competență în dreptul internațional.( Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie ) Începând din   aprilie   2012, componența Curții este următoarea: Nume Țara Poziția Ales Sfârșitul mandatului Peter Tomka   Slovacia Președinte 2003 2021 Bernardo Sepúlveda Amor   Mexic Vice-Președinte 2006 2015 Hisashi Owada   Japonia Membru 1994, 2003 2021 Ronny Abraham   Franța Membru 1994, 2003 2018 Sir Kenneth Keith   Noua Zeelandă Membru 2000, 2009 2015 Mohamed Bennouna   Maroc Membru 2000, 2006 2015 Leonid Skotnikov   Rusia Membru 2003 2015 Antônio Augusto Cançado Trindade   Brazilia Membru 2005, 2009 2018 Abdulqawi Ahmed Yusuf   Somalia Membru 2006 2018 Sir Christopher Greenwood   Regatul Unit Membru 2006 2018 Xue Hanqin   China Membru 2006 2021 Joan E. Donoghue   Statele Unite ale Americii Membru 2006 2015 Giorgio Gaja   Italia Membru 2009 2021 Julia Sebutinde   Uganda Membru 2009 2021 Dalveer Bhandari   India Membru 2009 2018 Sursă   foto: ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Internațională_de_Justiție)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie           Așa cum se menționează în articolul 93 din   Carta ONU, toți cei 193 de membrii ONU sunt parte a Curții de Justiție. Tot în temeiul articolului 93, alineatul 2, statele care nu sunt membre ONU, pot deveni parte a Curții de Justiție. Curtea își numește președintele pentru un mandat de trei ani, de asemenea grefierul   și ceilalți funcționari. Rolul președintelui este esențial, mai ales atunci când se ajunge la balotaj, deoarece în această situație, votul său este preponderent. În afara judecătorilor permanenți, în cadrul Curții   pot funcționa, în anumite circumstanțe,   și judecători   ad-hoc. Judecătorul ad-hoc este un judecător desemnat de către una dintre părți, iar misiunea sa   încetează odată ce cauza pentru care a fost desemnat a ieșit de pe rol.(Sursa: https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitie )     3. e). Funcțiile Curții Internaționale de Justiție Curtea posedă două funcții:   funcția contencioasă și cea   consultativă.   a). Funcția contencioasă Conform articolului   36, alineat 2, din Statut, obiectul unui litigiu poate fi: 1.) –interpretarea unui tratat; 2).- orice chestiune de drept internațional; 3).- existența   oricărui fapt care,   dacă ar fi stabilit, ar constitui o   violare a unei obligații internaționale; 4).- natura sau întinderea reparațiilor datorate pentru încălcarea unui angajament   internațional; În cazul procedurii   contencioase, Curtea Internațională de Justiție pronunță hotărâri cu caracter obligatoriu între statele care acceptă să se supună statutului Curții. Numai statele   pot fi parte în cazuri controversate. Principiul cheie este că   CIJ   este competentă numai în baza consimțământului statelor, și anume   pot fi supuse Curții doar litigiile pe care statele i le supun. b). Funcția consultativă Reglementată de articolul 96 din Carta ONU, Curtea Internațională de Justiție are și competența de a emite, la cererea unor organe determinate   ale ONU, opinii asupra unor probleme juridice. Actul numit aviz consultativ nu posedă forță juridică obligatorie.( https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitie ) Bibliografie: 1. Valentin Constantin, Drept Internațional, București, Editura ,,Universul Juridic”, 2010.   1. https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitiealentin 3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie 4. ( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a ) 5. https://e-justice.europa.eu/150/RO/international_case_law ) 6. http://www.icj-cij.org     Studiu de caz: Canalul Corfu Studiul de caz Cazul privind   strâmtoarea Corfu   În   1946, în   timpul războiului civil din Grecia, au   avut loc   trei întâlniri   în strâmtoarea Corfu,   între Albania și Marea   Britanie.   În data de   15   mai   1946, două iahturi   britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord   a Canalului Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu   se află   în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile   de tunuri ale   grănicerilor   albanezi   au   deschis focul împotriva celor două   vase, aflate   la aproximativ   200 metri   de escadrilă.   Marea   Britanie a cerut Albaniei   să-și   ceară   scuze pentru incident.   Sub   motivația că   această   strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,   iar trecerea se poate face doar   cu acordul Albaniei,   Albania a refuzat   cererea   Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat   Albania că în   următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe   22 octombrie   1946, Marina Regală   Britanică,     compusă din iahturi   Mauritus și Leander, și   distrugătoarele Saumarez și Volage,   au     intrat în strâmtoarea Corfu. Navele erau pregătite de ripostă, în caz că   Albania avea să   atace.   Nu au   mai fost deschise   focuri din partea Albaniei, însă nava britanică   Sauvarez   a lovit o mină,   la 02:53, suferind pagube uriașe și     pierderea a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La   două ore mai târziu, la 16:16, nava   britanică   Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube   materiale a pierdut opt persoane de la bord.   Minele proveneau   din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare   în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.   La 12-13   noiembrie   1946   Royal   Navy ,   marina militară britanică, a desfășurat   activitate   de deminare   a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine. Guvernul albanez, motivat de   activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,   a făcut   reclamație   oficială   la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea   teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.   La 9   decembrie   1946 , Marea Britanie   a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,   și a motivat   că minele au fost puse de Grecia. Britanicii   s-au plâns Consiliului de Securitate   al ONU. Acesta a decis   anchetarea situației   de către o comisie   formată din   australieni, polonezi și columbieni. După   zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită   și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,   a Consiliului de Securitate în problema celor două state   implicate în incidentul din strâmtoarea   Corfu,   care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții   să stabilească   următoarele   aspecte:   1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea   catastrofei din strâmtoare,   și dacă trebuie să   despăgubească     pe britanici;   2). Dacă operațiunile de deminare   susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Marea Britanie a continuat să susțină că   albanezii au pus minele, și autoritățile   albaneze știau.   Albania, pe de cealaltă parte   a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări   ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii   Corfu.   Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina   britanică în apele teritoriale ale Albaniei,   considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu   a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de   a intimida   sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit   regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă   prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare   făcute de britanici în apele teritoriale   ale Albaniei,   Marea Britanie a invocat   autoapărarea,   și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Decizia   a rămas în seama Curții Internaționale   de Justiție. Competența   Curții Internaționale de Justiție, în această problemă   a fost dată de articolul 36, alineatul 1   din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După   o serie de intervenții   atât din partea britanicilor, cât și     din partea albanezilor, în   25 martie 1948, prin prima   hotărâre,   Curtea   a   analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.   O a doua hotărâre   a fost pronunțată în 9 aprilie   1949, legată de   fondul   litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,   Corfu, în care s-au produs pagubele imense   asupra vaselor   britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,   pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15   decembrie 1949, a emis   o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie   nu   a primit-o   până în 1996, când   cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească   în aur. ( Sursa: https://www.scribd.com/document/263064160/Corfu-Uu ; https://vdocs.ro/doc/cij-cazurile-drept-international-4626yzqjyl ; https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/74_77_Principiul%20neamestecului%20in%20treburile%20interne%20ale%20altor%20state_de%20la%20cadrul%20legislative%20la%20practica%20internationala.pdf ;   https://jurisdictie.wordpress.com/2013/12/02/utilizarea-fortei-in-operatiile-de-sprijin-al-pacii/   https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie )   Materialul   este   întocmit pe   documentarea exclusivă   din sursele menționate. Studiu de caz