World Council of Churches

World Council of Churches
CONSILIUL   MONDIAL AL BISERICILOR 

   

 

   a). Date generale. Istoric. 

 

   Sursa: ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor ;     https://www.scribd.com/document/432504025/Ce-Este-Consiliul-Mondial-Al-Bisericilor ;   https://basilica.ro/tag/consiliul-mondial-al-bisericilor/ ; ) 

 

 

 

 

   Consiliul   Mondial al   Bisericilor   a   fost înființat la 23 august 1948, de către reprezentanții a 147 de biserici,   și este organul   principal al mișcării ecumenice. 

   Ideea unificării religioase s-a conturat mai pregnant începând cu 1893, la Chicago, și 1900, la Paris, când Loja Marelui Orient a adus în atenție propunerea   unui Congres al tuturor religiilor, pentru a promova ,,o religie universală, acceptată de popoare, de toate culturile și tradițiile.” Astfel, în Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, se înființau, în   cadrul curentului religios, nou apărut, o mulțime de asociații, fundații, organizații și comitete ce aveau rolul comun de a se implica în problemele sociale, etice, politice și de afaceri, aducându-le   o nuanță religioasă. 

 

 

 

 

 Actul de naștere al Consiliul Mondial al Bisericilor, își are începutul   în 1937, când   cele două   mișcări ecumenice,   Mișcarea Viață și Muncă, ce își concentra activitatea pe activitățile practice ale bisericilor, și   Mișcarea   Credință și Ordine, cu activitate concentrată pe credințele și organizarea bisericilor și problemele implicate în eventuala lor reuniune, deci când cele două mișcări ecumenice, au început să lucreze pentru stabilirea unei singure organizații. În 1937, Conferința de Credință și Ordine de la   Edinburgh și Conferința Viață și Muncă, de la Oxford au acceptat planul   de a crea un singur consiliu.   În 1938, la Utrecht, în Olanda, a avut loc o Conferință ce avea pe ordinea de zi constituirea unei Constituții a noii grupări religioase, înființată de reprezentanții a 137 de biserici, înregistrată oficial zece ani mai târziu, în 1948.   

 

 Perioada   celui de-al doilea război mondial   nu a creat condițiile   pentru ca   acest consiliu să-și pună în aplicare   planurile. După încheierea   celui de-al război mondial, prima într-unire a Consiliului Mondial al Bisericilor   a avut loc în 1948 la Amsterdam, conferință care s-a desfășurat   sub direcția unei anumite idei centrale. Subiectul a fost ,,Voia lui   Dumnezeu și neorânduiala   omului”. Nu a fost prezentat subiect dogmatic. A fost   mai degrabă   premiza pentru   meditație   asupra obiectivelor de promovare a ecumenismului, promovat de Consiliului Mondial al Bisericilor. Au urmat apoi alte trei întruniri:   

 

 1). la Evaston, în 1953, cea de-a doua conferință   a avut loc sub deviza ,,Hristos este speranța lumii”.După părerea unor teologi ai Bisericii Ortodoxe,   ecumenismul   are fixat ca scop   unirea tuturor bisericilor   ce se găsesc în mișcarea ecumenică.   La această conferință   reprezentanții   ortodocși   au menționat că datorită   hotărârilor   luate, potrivnice învățăturilor   Bisericii Ortodoxe,   este imposibil ca ei să fie de acord   cu hotărârile conferinței. 

 

 2). la New Delhi, în 1961 

 

 Poziția Bisericii Ortodoxe   la a doua conferință   a Consiliului Mondial al Bisericilor, de la Evaston, 

 nu a afectat planurile promotorilor ecumenismului. 

   

 

   La cea de-a treia întâlnire, patriarhia Moscovei a fost obligată de statul   comunist să ia și ea parte. 

 

 

   Aceasta s-a întâmplat ca urmare a unui șantaj din partea   promotorilor ecumenismului, și anume   faptul că Consiliul Mondial al Bisericilor   ar putea ridica întreaga lume împotriva prigoanei creștinilor din Rusia, șantaj la care Rusia a cedat. În acest fel au devenit membrii ai mișcării ecumenice, nu numai Patriarhia Moscovei, ci și cele ale României, Bulgariei și Poloniei. ; 

   

 3). la Upsala, în 1968. A patra conferință sau într-unire   a Consiliului Mondial al Bisericilor   a avut ca deviză cuvintele lui   Hristos: ,,Iată Eu pe toate le fac noi”. Au participat 140 de reprezentanți   de la toate Bisericile Ortodoxe locale. 

 

   Organizatorii și promotorii ecumenismului   cu toate că au lucrat cu tact, au reușit să irite spiritele în cadrul reprezentanților ortodocși, care reclamau faptul că stilul de lucru al ecumeniștilor reprezintă o blasfemie. Iritarea spiritelor   a fost motivată și de   ideea că masonii   sunt promotorii ecumenismului și nu vor decât să dezmembreze bisericile, lucru care nu poate fi acceptat de Bisericile Ortodoxe. 

 Biserica Ortodoxă Română   a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor în anul 1961, împreună cu Biserica Evanghelică Augustană din România. Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române, în Consiliul Mondial al Bisericilor, în anii 1970 ,și anii 1980, a   fost   mitropolitul   Antonie Plămădeală, care, spun sursele, avea gradul de colonel în securitate. 

 Tot în acest an, 1961,   au aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor   mai multe Biserici Ortodoxe din spațiul comunist, în frunte cu Biserica Ortodoxă Rusă. Astăzi, Consiliul Mondial al Bisericilor   are 349   de biserici membre, care provin din peste 110 țări ale lumii, astfel aproape toate   bisericile ortodoxe din lume împreună cu   bisericile formate după Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, cum ar fi Biserica anglicană, baptistă, luterană, metodistă și reformată, la care se mai adaugă   biserici protestante unite și independente,   sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. 

 

 Constituirea Consiliului Mondial al Bisericilor a reprezentat   momentul în care   ecumenismul   sincretic, masonic, a căpătat formă instituțională.   Printre   obiectivele Consiliului Mondial al Bisericilor se află ,, promovarea creșterii conștiinței ecumenice în rândul tuturor bisericilor”. 

 

 

 

 În 1972, în cadrul celei de-a 25-a sesiune   a comitetului Central al Conferinței Bisericilor Europene, care a avut loc la Utrecht, în Olanda, teologul reformat german J ürgen   Moltmann, a susținut teza masonică a unui guvern mondial unic. Tot el a susținut ca Biserica să se degajeze de particularitățile ei   confesionale și structurale. 

 

 

 

   

 

 

 După cele patru întâlniri ale Consiliului Mondial al Bisericilor, au mai urmat întâlniri la Nairobi, în 1975, Vancouver, în 1983, la Camberra, în 1991, la Porto Alegre, în 2006. 

 

 

   Un aspect deosebit de important este că, deși Biserica Catolică nu este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, pe 27 octombrie 1986, papa   Ioan Paul al II-lea, a primit la bazilica Sfântul Francisc din Assisi   pe reprezentanții marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Un an mai târziu, 1987, s-a 

 repetat acest eveniment   în   biserica   catolică 

 Santa Maria di Trastavere   din Roma. 

 

 Activitate actuală a Consiliului Mondial al Bisericilor   poate fi urmărită pe   : https://oikoumene.org , site-ul oficial al Consiliului Mondial al Bisericilor. Aici se menționează faptul că   acest consiliu este ,,o comunitate de biserici care merg   spre o unitate nevăzută ce constă într-o singură credință și o singură comuniune euharistică”. 

   

 b). 

 Organizarea   Consiliului Mondial al Bisericilor 

 ( sursa: https://www.britannica.com/biography/Willem-Adolph-Visser-t-Hooft ) 

 

   Organul de control al   Consiliului   Mondial al Bisericilor   este adunarea, care se întrunește la intervale   de aproximativ 

 șase ani   în diferite locații din întreaga lume.   Adunarea numește un mare comitet central care, la rândul său, alege din componența sa un comitet executiv de 26   de membri, care, alături de comisii de specialitate și șase copreședinți, desfășoară activitatea între adunări. Sediul consiliului, la Geneva, are personal numeros sub un secretar general. 

 

 Lucrarea Consiliului Mondial al Bisericilor este împărțită în trei diviziuni principale: 

 -relațiile   bisericești; 

 

 -studiul și promovarea ecumenică, 

 -ajutorul și slujirea interbisericească   pentru refugiați. 

 Sub aceste diviziuni   se află o serie de grupuri și comisii, cum ar fi   credința și ordinea, comisia pentru viața și lucrarea laicilor în biserică, și pentru cooperarea bărbaților și femeilor   în biserică și societate. 

 

 c). Lucrările în Consiliul Mondial al Bisericilor 

 ( Sursa: https://theodosie.ro/category/actualitate/religie/ecumenism/consiliul-mondial-al-bisericilor/ )   

 

 Adunarea Generală este organismul cel mai important de conducere al Consiliului Mondial al Bisericilor ( CMB). Aceasta stabilește 

 regulamentele și este trasat drumul de urmat pentru viitor. 

 

 Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice.   Tonul general al mișcării ecumenice, care trebuie să fie în centrul atenției, este dat de documentul numit : ,,Declarație de unitate”. 

   

 

 

 

   Această Declarație de unitate   abordează subiectul ecologiei, încă din primul paragraf, definind CMB ca   fiind o asociație care ,,trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același   timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată   de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violență. Doctrina unității   stabilită de adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor a fost   în atenția lucrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor. Astfel: 

 

 -la Amsterdam, în 1948, și la Evanston, în 1954, ,, a fost afirmată unitatea   în loialitate față de Hristos,   a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente   și a fost exprimată speranța că bisericile ar putea ,, sta laolaltă” în asocierea lor imperfectă” ; 

 

 -la New Delhi, în 1961, s-a spus că unitatea bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune;   

 

 -la Uppsala, în 1969, catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pentru viitor; 

 

   -la Nairobi, în 1975, a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație   sinodală a bisericilor locale; 

 

 

 -la Vancouver, în 1983, a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a botezului, euharistiei   și preoției și luarea în comun a deciziilor; 

 

 -la Canberra, 1991, unitatea bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta   Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, în așa fel   încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice   sunt integrate în comuniune; 

 

 - Aniversarea a 50 de ani de existență a CMB, în 1998, la Harare, a însemnat un apel către biserici ,,să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. 

 

 - la   Porto   Alegre, în 2006, a fost adoptată doctrina baptismală,   accent pe unitatea bisericii în Hristos;   

 

   -la Busan, în 2013, s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația. 

   

   

   

   

 

 Bibliografie 

 https://theodosie.ro/category/actualitate/religie/ecumenism/consiliul-mondial-al-bisericilor/ 

 https://www.britannica.com/biography/Willem-Adolph-Visser-t-Hooft                                               https://oikoumene.org 

 

 ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor ; 

 https://www.scribd.com/document/432504025/Ce-Este-Consiliul-Mondial-Al-Bisericilor ;   https://basilica.ro/tag/consiliul-mondial-al-bisericilor/ ;

Studiu de caz
Studiul de caz 

 

 Cazul privind   strâmtoarea Corfu 

   

 În   1946, în   timpul războiului civil din Grecia, au   avut loc   trei întâlniri   în strâmtoarea Corfu,   între Albania și Marea   Britanie. În data de   15   mai   1946, două iahturi   britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord   a Canalului 

 Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu   se află   în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile   de tunuri 

 ale   grănicerilor   albanezi   au   deschis focul împotriva celor două   vase, aflate   la aproximativ 200 metri   de escadrilă. Marea   Britanie a cerut Albaniei   să-și   ceară   scuze pentru incident.   Sub   motivația că   această   strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,   iar trecerea 

 se poate face 

 doar   cu acordul Albaniei,   Albania a refuzat   cererea   Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat   Albania că următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe   22 octombrie   1946, Marina Regală   Britanică,     compusă din iahturi   Mauritus și Leander, și   distrugătoarele 

 Saumarez și Volage,   au     intrat în strâmtoarea Corfu. 

 Navele erau pregătite de ripostă, în caz că   Albania avea să   atace.   Nu au   mai fost deschise   focuri din partea Albaniei, însă 

 nava britanică   Sauvarez   a lovit o mină,   la 02:53, suferind pagube uriașe 

 și     pierderea 

 a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La   două ore mai târziu, la 16:16, nava   britanică   Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube   materiale 

 a pierdut opt persoane de la bord.   Minele proveneau   din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare   în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.   La 12-13   noiembrie   1946   Royal   Navy ,   marina militară britanică, 

 a desfășurat   activitate   de deminare   a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine. 

 Guvernul albanez, motivat de   activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,   a făcut   reclamație   oficială   la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea   teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.   La 9   decembrie   1946 , Marea Britanie   a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,   și a motivat   că minele au fost puse de Grecia. Britanicii   s-au plâns Consiliului de Securitate   al ONU. Acesta a decis   anchetarea situației   de către o comisie   formată din   australieni, polonezi și columbieni. După   zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită   și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,   a Consiliului de Securitate în problema celor două state   implicate în incidentul din strâmtoarea Corfu,   care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții   să stabilească   următoarele   aspecte:   1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea   catastrofei din strâmtoare,   și dacă trebuie să   despăgubească     pe britanici;   2). Dacă operațiunile de deminare   susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Marea Britanie a continuat să susțină că   albanezii au pus minele, și autoritățile   albaneze știau.   Albania, pe de cealaltă parte   a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări   ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii Corfu.   Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina   britanică în apele teritoriale ale Albaniei,   considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu   a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de   a intimida   sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit   regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă   prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare   făcute de britanici în apele teritoriale   ale Albaniei,   Marea Britanie a invocat   autoapărarea,   și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Decizia   a rămas în seama Curții Internaționale   de Justiție. Competența   Curții Internaționale de Justiție, în această problemă   a fost dată de articolul 36, alineatul 1   din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După   o serie de intervenții   atât din partea britanicilor, cât și     din partea albanezilor, în   25 martie 1948, prin prima   hotărâre,   Curtea   a   analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.   O a doua hotărâre   a fost pronunțată în 9 aprilie   1949, legată de   fondul   litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,   Corfu, în care s-au produs pagubele imense   asupra vaselor   britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,   pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15   decembrie 1949, a emis   o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie   nu   a primit-o   până în 1996, când   cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească cu aur.