Catalogul Organizațiilor Internaționale Cuprins De ce un catalog al organizațiilor internaționale? Denumirile organizațiilor internaționale Clasificarea organizațiilor internaționale Fondul Monetar International (FMI) Despre FMI Fondul Monetar Internațional (FMI) reprezintă una dintre cele mai importante instituții financiare internaționale, jucând un rol central în gestionarea stabilității financiare globale. Fondat în 1944, în cadrul Acordului de la Bretton Woods, FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale și asigurarea stabilității sistemului financiar global. Adunarea generală a organizației este formată din reprezentanți ai celor 190 de state membre. Adunarea generală reprezintă cea mai înaltă autoritate decizională. Are în componență două consilii importante: 1. Consiliul Guvernatorilor - reprezentând membrii individuali, care se întâlnește anual pentru decizii majore. 2. Consiliul Director - care este compus din 24 de guvernatori, reprezentând membrii grupați în cinci zone geografice. FMI încurajează cooperarea între state pentru a evita dezechilibrele monetare și pentru a asigura stabilitatea schimburilor valutare. Organizația intervine în situații de criză financiară, furnizând asistență financiară pentru a restabili echilibrul economic și a preveni colapsuri sistematice. Oferă asistență financiară țărilor membre în dificultate, impunând condiționalități stricte și monitorizând implementarea politicilor convenite. FMI a fost implicat în gestionarea unor crize financiare notorii, cum ar fi cele din America Latină în anii '80 și '90 sau criza asiatică din 1997. În schimbul asistenței financiare, FMI impune adesea reforme structurale, inclusiv măsuri de austeritate și ajustări economice.  Cu toate acestea, Fondul Monetar Internațional (FMI)  a fost criticat pentru condiționalitățile stricte impuse țărilor în criză, cu privire la impactul social și economic al acestora. În lumina criticii, FMI a inițiat reforme pentru a atenua impactul negativ al condiționalităților și pentru a pune un mai mare accent pe dezvoltarea durabilă. Bibliografie: Bakker, A.F.B,  Instituțiile financi are internaționale , Ed. ANTET, Oradea , 1997, pag. 25. Ion Roșu Hamzescu, Cosmin Frătoștițeanu , Organizații Economice Internaționale , Ed. Universitaria,Craiova, 2003, pag. 195. Studiu de caz Implicarea FMI în contextul crizelor financiare globale: Studiu de caz asupra crizei din Grecia (2010) Un raport emis de Curtea de Conturi Europene oferă o analiză exhaustivă a modului în care Comisia Europeană și FMI au gestionat cele trei programe de ajustare economică pentru Grecia, ținând cont de contextul instituțional și instrumentele financiare utilizate. Aceste programe, cu o finanțare totală de 369,6 miliarde de euro, au fost implementate pentru a aborda criza economică și financiară în care se afla Grecia. În contextul crizei financiare din 2010, Grecia a solicitat sprijin financiar extern pentru a face față datoriilor nesustenabile și lipsei de acces la piețele financiare. Fondul Monetar Internațional (FMI) a fost implicat în definirea condițiilor și acordarea asistenței financiare, contribuind la eforturile de redresare economică. FMI a fost parte a procesului de definire a condițiilor de asistență, axându-se pe măsuri fiscale, structurale și macroeconomice. Au fost impuse mecanisme adecvate de monitorizare a implementării condițiilor pentru a asigura conformitatea cu obiectivele stabilite. Instituția a colaborat cu Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană (BCE) pentru a asigura coerența și eficiența măsurilor luate. În ciuda colaborării, BCE a contestat implicarea sa în program, generând discuții cu privire la rolul său în gestionarea crizei. Aceste colaborări și recomandări între instituții sunt esențiale pentru consolidarea coordonării dintre creditori și pentru asigurarea transparenței și responsabilității în gestionarea asistenței financiare în timpul crizei din Grecia, precum și în alte situații de acest gen. Coordonarea eficientă și colaborarea transparentă sunt fundamentale pentru succesul programelor de ajustare economică și pentru restabilirea stabilității financiare a țării. Fondul Monetar Internațional a contribuit financiar la programele de ajustare economică, împreună cu alte instituții internaționale. Aceștia au impus condiții stricte, acoperind domenii precum sustenabilitatea finanțelor publice, stabilitatea financiară și reformele structurale. FMI, alături de Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană, a intervenit cu un pachet de salvare în valoare de 110 miliarde de euro pentru a evita colapsul economic al Greciei. Ajutorul financiar a fost condiționat de implementarea unui program de austeritate severă, incluzând reduceri de cheltuieli publice și reforme structurale. La un moment dat, poporul grec a devenit nemulțumit de măsurile de austeritate, fiind generate ample proteste și nemulțumiri, iar unele dintre ele au devenit chiar violente. În 2011, Grecia a reevaluat datoria, iar în 2012 a beneficiat de un al doilea pachet de salvare de aproximativ 130 miliarde de euro. În 2012, a avut loc o restructurare a datoriei, cu schimbarea titlurilor deținute de creditorii privați. Grecia a trecut prin diverse etape de ajustare și reformă în această perioadă, iar evoluțiile ulterioare ale economiei sale au fost subiect de interes și dezbateri.   Surse: James K. Galbraith, Criza: Cum a pierdut Grecia controlul asupra vieții sale. Organizația Națiunilor Unite (ONU) Despre ONU Istoric Primul pas pentru înființarea ONU îl reprezintă semnarea la data de 12 iunie 1941 a Declarației de la Palatul St. James din Londra. Două luni mai târziu, la 14 august 1941, președintele SUA, Franklin Delano Roosvelt și prim-ministrul Regatului Unit, Winston Churchill au propus un set de principii care să guverneze colaborarea internațională pentru menținerea păcii și securității. Acest document, semnat de către cei doi, este cunoscut sub numele de Carta Atlanticului. Un alt pas este realizat la data de 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni aliate împotriva Axei s-au întâlnit la Washington pentru a își arăta spijinul pentru Carta Atlanticului. Acum este semnată ”Declarația Națiunilor Unite” , document care utilizează pentru prima data formularea de ”Națiunile Unite”. Această denumire fusese propusă de președintele american Roosvelt. La 30 octombrie 1943 este semnată la Moscova o declarație comună a guvernelor Uniunii Sovietice, Regatului Unit, SUA și Chinei. Aceste patru puteri solicitau înființarea unei organizații internaționale care să aibă în vedere menținerea păcii și securității internaționale. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1943, reprezentanții SUA, URSS și Regatului Unit, reafirmă obiectivul de la Moscova, în cadrul unei Conferințe la Teheran. În 1944 discuțiile devin mai intense în direcția înființării unei organizații internaționale pentru menținerea păcii și securității internaționale. În perioada 21 septembrie – 7 octombrie au avut loc două runde de întâlniri la conacul Dumbarton Oaks din Washington, unde reprezentații SUA, UK, URSS și China au convenit asupra: scopurilor, structurii și funcționării unei organizații internaționale. Hotărârea este reafirmată în cadrul Conferinței de la Yalta din 11 februarie 1945, când președintele Roosvelt și prim-miniștrii Churchill și Joseph Stalin au spus că vor să înființeze ” o organizație internațională generală pentru menținerea păcii și securității” . În timpul Conferinței de la San Francisco din 25 aprilie 1945, reprezentanții a 50 de națiuni au realizat Carta cu 111 articole. Carta este adoptată în unanimitate la data de 25 iunie la Opera din San Francisco și a fost semnată la 26 iunie. La patru luni după finalizarea Conferinței de la San Francisco, pe 4 octombrie 1945 a fost înființată ONU, după ce a fost ratificată Carta de către: China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA și alți semnatari. Pe măsură ce al Doilea Război Mondial era pe cale să se încheie, națiunile își doreau mai mult ca oricând pacea. În acest scop, reprezentanții a 50 de țări s-au adunat la Conferinț a Organiza ției Internaț ionale a Na țiunilor Unite din San Francisco, California, între 25 aprilie și 26 iunie 1945.   La câteva luni după încheierea Conferinței de la San Francisco, au trecut la redactarea și apoi ratificarea Cartei ONU, fapt în urma căruia a fost creată o nou ă organizaț ie interna țională, Organizația Națiunilor Unite. Așteptările națiunilor față de această nouă entitate vizau înlăturarea posibilității de a izbucni un nou război mondial, la fel de devastator precum cel care tocmai se încheiase. În prezent, Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizaț ie interna țională din lume, având   astăzi 193 de state membre, având misiunea de a menține pacea și securitatea internațională, de a oferi asistență umanitar ă celor care au nevoie, de a proteja drepturile omului și de a respecta dreptul internaț ional. Față de aceste obiective inițiale, Organizația Națiunilor Unite și-a stabilit obiective de dezvoltare durabilă pentru 2030 iar statele membre ale ONU au convenit, de asemenea, să acționeze împotriva schimbărilor climatice pentru a limita încălzirea globală.  În aceste condiții, ONU nu renunță la obiectivele inițiale, dar continuă să fie în același timp orientată spre viitor. Structură Organiza ția Națiunilor Unite este compusă din cinci entităț i:  Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justi ție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York, Curtea internațională de justi ție având sediul la Haga. 11. Adunarea generală Conform Cartei Națiunilor Unite, Adunarea Generală este alcătuită din toți membrii Națiunilor Unite. Această componentă ONU poate discuta orice probleme care se află sub acțiunea Cartei și poate face recomandări celorlate structuri ale organizației. Recomandările pot fi adresate Consiliului de Securitate doar dacă acesta nu își exercită deja drepturile atribuite prin Cartă asupra acelui eveniment. În alte condiții, Adunarea Generală își poate exprima punctul de vedere doar la solicitarea Consiliului de Securitate. Aspectele pe care le are în analiză Consiliul de Securitate sunt aduse la cunoștință Adunării Generale de către Secretarul General. Conform Cartei ONU, Adunarea Generală poate face recomandări în scopul: de a promova cooperarea internațională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui; de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasa, sex, limbă sau religie. Adunarea Generală trebuie să primească și să analizeze rapoartele Consiliului de Securitate cu privire la măsurile adoptate de acesta în scopul menținerii păcii și securității internaționale. De asemenea, poate primi spre analiză rapoartele altor structuri ale organizației. Tot în atribuția Adunării Generale intră analiza și aprobarea bugetului ONU, precum și analiza și aprobarea tuturor acordurilor financiare încheiate de către instituțiile specializate. De asemenea, va analiza bugetele acestor instituții și va face dacă va considera necesar recomandări. Hotărârile acestui organism al ONU se vor adoptat cu votul a două treimi din membri prezenți și care au drept de vot. Această situație este valabilă în cazul următoarelor probleme (conform Art. 18, alin 2): recomandările cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social, alegerea membrilor Consiliului de Tutela, admiterea de noi Membri în Organizaţie, suspendarea drepturilor şi privilegiilor Membrilor, excluderea de Membri, problemele referitoare la funcţionarea sistemului de tutelă şi problemele bugetare. În probleme de altă natură, Adunarea Generală va putea adopta decizii cu votul majorității membrilor   prezenți și care au drept de vot. Adunarea Generală se întâlnește în sesiuni anuale, iar în situații excepționale în sesiuni extraordinare care sunt convocare de către Secretarul General sau de către majoritatea membrilor săi. Prima ședință a Adunării Generale a avut loc la 10 ianuarie 1946 la Westminter în Londra. La această întrunire au participat reprezentanți ai celor 51 de state membre. Prima rezoluție a Adunării Generale   fost adoptată la data de 24 iunie 1946 și făcea referire la utilizarea pașnică a armelor atomice și eliminarea altor arme de distrugere în masă. În timpul mandatului lui Trygve Lie (primul Secretar General) Adunarea Generală a adoptat ”declarația Universală a Drepturilor Omului”. Textul acesteia a fost scris într-un interval de doi ani, timp în care lumea era divizată în două blocuri (cel estic și vestic). Adoptarea acestui document este sărbătorită la data de 10 decembrie în memoria datei la care a fost adoptat (10 decembrie 1948). 2 2. Consiliul de Securitate Era constituit din 15 membri dintre care 5 permanenți (China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii) și 10 nepermanenți, care sunt aleși de către Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani. Fiecare membru are un reprezentant în Consiliul de Securitate. Deciziile acestui organism sunt obligatorii pentru membrii ONU, conform art. 25 ” Membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate, în conformitate cu prezenta Carta.” De asemenea fiecare membru ONU poate participa, fără drept de vot, la ședințele Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate poate să primească atenționări cu privire la probleme care vizează pacea și securitatea internațională sau orice se află sub incidența Cartei de la oricare membru al organizației. În baza analizelor realizate, face recomandări sau adoptă decizii pentru rezolvarea problemelor avute în vedere. Deciziile sunt adoptate cu voturile a nouă membri. La data de 17 ianuarie 1946 a avut loc prima întrunire a Consiliului de Securitate, la Londra. În timpul acestei ședințe au fost stabilite procedurile care guvernează buna funcționare a acestui organism. 33.   Consiliul Economic și Social Este alcătuit din 54 de membri ONU care sunt aleși de către Adunarea Generală, dintre care 18 sunt aleși în fiecare an pentru o perioadă de trei luni. Conform art. 62, 63, 64 și 65 are atribuții în următoarele domenii: realizarea de rapoarte ” privind probleme internaţionale în domeniile economic social, cultural, al învăţămîntului, al sănătăţii”; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Deciziile sale sunt adoptate cu majoritatea voturilor membrilor prezenți și care au drept de vot. 44 . Consiliul de Tutelă ȘȘi-a încheiat activitatea în anul 1994. 55 . Secretarul general Este numit de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate și este cel mai înalt funcționar administrativ al organizației. El va participa la toate ședințele: Adunării Generale, Consiliului de Securitate, Consiliului Economic și Social și ale Consiliului de Tutelă. El poate atrage atenția Consililui de Securitate cu privire la orice problemă care pune în pericol pacea și securitatea internațională. Primul Secretar General a fost Trygve Lie (norvegian), care a ocupat funcția în perioada 2 februarie 1946 – 10 aprilie 1952. La prima întrunire a Adunării Generale acesta a spus ” Este în joc viitorul întregii lumi civilizate”   Obiective Obiectivele Organiza ției Națiunilor Unite sunt detaliate în Carta ONU. Principalele scopuri ale aceste organizații sunt: să mențină pacea și securitatea internațională, să dezvolte relații de prietenie între națiuni, relații bazate pe respectul pentru principiul egalității în drepturi ș i al autodetermin ării popoarelor și să ia alte măsuri adecvate pentru întărirea păcii universale; să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale pentru toț i, f ără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie; să fie un centru de armonizare a acțiunilor națiunilor în atingerea acestor scopuri comune.  Principiile Principiile organizației, conform documentului constitutiv, sunt: egalitatea suverană a tuturor membrilor ei; toți membrii trebuie să își îndeplinească obligațiile asumate prin acceptarea Cartei; rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice; toți membrii se vor abtine, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat; toți membrii vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere. Finan țare ONU este finan țat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală acceptă bugetul regulat ș i determin ă evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe capacitatea de plată a statului, măsurată prin venitul național brut, cu ajustări pentru datoriile externe și pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute.  Un membru care a întârziat plata contribuțiilor financiare, ” nu va putea participa la vot în Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depăşeşte contribuţia datorată de el pentru ultimii doi ani împliniţi. Adunarea Generală poate totuşi permite acestui Membru sa ia parte la vot în cazul în care constată că neplata se datorează unor împrejurări independente de voinţa lui.” (Art. 19) https://www.un.org/en/about-us/history-of-the-un , accesat în data de 24.12.2023 https://www.un.org/en/about-us/history-of-the-un/1941-1950 , accesat în data de 26. 12. 2023 https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/19362 , accesat în data de 29.12.2023 Studiu de caz: Zambia Zambia se confrunt ă cu probleme semnificative din punct de vedere energetic, acest fapt fiind cauzat de lipsa de acoperire extinsă a rețelei naționale. Această problemă este alarmantă în zonele rurale, unde doar 3% din populaț ie este conectat ă la rețeaua electrică națională și unde furnizarea de energie este deservită predominant de generatoare diesel. În procesul de rezolvare a acestei probleme, Guvernul Zambiei colaborează cu Fondul Global de Mediu (GEF), UNIDO, UNEP, Zambia Electricity Supply Corporation Limited (ZESCO), Banca de Dezvoltare a Zambiei (DBZ), Autoritatea de Electrificare Rurală (REA) și Centrul Internațional pentru Energie Hidroelectrică Mică (ICSHP) din China. Pentru a susține guvernul Zambiei în rezolvarea acestei probleme, ONU, prin Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) și Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (UNIDO), a contribuit la dezvoltarea un proiect care vizează energia regenerabilă pentru mini-rețele izolate. Proiectul vizează înființarea a trei mini-rețele alimentate cu surse regenerabile de energie. Proiectul va contribui, de asemenea, la un cadru legal, instituțional și politic care oferă un mediu favorabil pentru implementarea comercială a mini-re țelelor bazate pe energie regenerabilă în zonele rurale din Zambia. Acest lucru este de așteptat să sus țină extinderea î n continuare a pie ței acestor tehnologii. Studiu de caz - Intervenția umanitară în Gaza Conflictul dintre Gaza și Israel a început la data de 7 octombrie când organizația Hamas a atacat Israelul. Către finalul lunii octombrie, Antonio Guterres, a ținut un discurs în fața Consiliului de Securitate în care vorbește despre importanța respectării principiilor, precum principiul fundamental al protejării civililor. În această intervenție susține că a condamnat actele de teroare pe care le-a întreprins Hamas în Israel la data de 7 octombrie și că nimic nu poate justifica lansarea de rachete împotriva unor ținte civile. Face referire și la faptul că toți ostaticii trebuie să beneficieze de un tratament uman. După această introducere, Antonio Guterres susține că: atacurile Hamas nu au avut loc din senin; poporul palestinian a fost supus unei ocupații sufocante timp de 56 de ani ( economia lor s-a sufocat, casele le-au fost demolate, teritoriile lor au fost supuse în permanențe unor acte de violență, și-au pierdut speranța pentru o soluție politică). Cu toate acestea susține că atacurile Hamas nu au justificare și că în același timp nu trebuie pedepsit tot poporul palestinian. Susține că acțiunile militare israeliene din Gaza sunt alarmante deoarece: numărul victimelor din rândul civililor este foarte mare; zonele rezidențiale au fost ditruse total. Concluzionează că în conformitate cu aspectele dreptului internațional trebuie ca: israelienii să-și vadă materializate nevoile legitime de securitate; palestinienii să-și vadă materializate aspirațiile legitime pentru un stat independent. Acesta redactează un document prin care convoacă   o întrunire de urgență a Adunării Generală la data de 26 octombrie. Informează Adunarea Generală că a primit o scrisoare (la data de 19 octombrie) de la Mahmoud Hmoud (reprezentantul permanent al Regatului Hașemit al Iordanului) și de la Sidi Mohamed Laghdaf (reprezentantul permanent al Republicii Islamice Mauritania) în calitatea lor de președinți ai Grupul Arab și ai Organizației pentru Cooperare Islamică, prin care aceștia solicită organizarea unei sesiuni speciale de urgență a Adunării Generale. De asemenea, susține că a mai primit scrisori de la: reprezentantul pemanent al Republicii Nicaragua; reprezentantul permanent al Federației Ruse; însărcinatil cu afaceri al Republicii Arabe Siriene; reprezentanții permanenți ai: Bangladeshului, Cambodgiei, Indoneziei, Lao, Malaezia, Timorului de Est, Vietnam și Brunei. Toți cei enumerați anterior aveau aceleași solicitări ca în scrisoare din 19 octombrie. Adunarea Generală se întrunește la data de 26 octombrie 2023 și adopta rezoluția   pentru Gaza A/ES-10/L.25 (120 voturi pentru, 14 vonturi împotrivă și 45 de abțineri) prin care solicită: un armistițiu umanitar; respectarea, de către părțile implicate în coflict, a drepturilor civililor, precum și protejarea pesonalului umanitar din regiune; furnizarea imediată și nestingherită de bunuri și servicii esențiale civililor (apă, alimente, medicamente, combustibil, electricitate); acordarea de ajutor umanitar ” imediat, deplin, susținut, sigur și nestingherit”; crearea unor coridoare umanitare; anularea ordinului israelian de evacuare a palestinienilor și personalului Națiunilor Unite; eliberarea imediată și necondiționată a civililor care fuseseră luați ostatici în data de 7 octombrie. De asemenea, prin această rezoluție, Adunarea Generală respinge orice tentativă de transfer forțat al populației civile palestiniene și subliniază: impactul pe care conflictul îl are asupra civililor și în special asupra femeilor și copiilor; necesitatea instituirii unui mecanism de protecție a civililor; importanța prevenirii escaladării violențelor în regiune. Canada a adus un amendament la textul inițial al rezoluției, amendament care nu a fost adoptat. Acesta prevedea ” (AG) Respinge și condamnă fără echivoc atacurile teroriste ale Hamas care au avut loc în Israel, începând cu 7 octombrie 2023 și luarea de ostatici, solicită siguranța, bunăstarea și tratamentul uman al ostaticilor în conformitate cu cu dreptul internațional și solicită eliberarea lor imediată și necondiționată”. De asemenea, unii membri au condamnat faptul că în Consiliul de Securitate nu s-a putu adopta o decizie cu privire la acest conflict și la intervenția umanitară. Consiliul de Securitate reușește să adopte dezoluția 2712 / 2023 la data de 15 noiembrie prin care solicită: respectarea dreptului international umanitar în ceea ce privește protecția civililor și a copiilor în mod special; pauze și coridoare umanitare urgente și extinse în toată Fâșia Gaza; eliberarea imediată și necondiționată a tuturor ostaticilor deținuți de Hamas. De asemenea, face apel la abținerea de la privarea civililor din Gaza de serviciile de bază și de asistența umanitară esențială   și subliniază necesitatea protejării   ” întregului personal medical și umanitar, vehiculelor inclusiv ambulanțe, site-urilor umanitare și infrastructurii critice, pentru a facilita deplasarea convoaielor de ajutor și a pacienților, în în special copiii bolnavi și răniți și îngrijitorii acestora”. Rezoluția Consiliului de Securitate a fost urmată de o pauză umanitară în perioada 24 noiembrie – 1 decembrie (când ostilitățile au fost reluate). Conform raportului UNICEF din data de 14 decembrie, situația era următoarea: 1. Palestina – 1,9 mil pers. dislocate intern, din care jumătate erau copii; la data de 12 decembrie, erau raportate 18 412 pers ucise (din care 5 350 erau copii); 50 100 pers rănite (din care cel puțin 8 663 copii) și mii de personae erau declarate dispărute sub ruinele clădirilor. 2. Israel – 1 200 persoane ucise (din care cele mai multe în timpul atacului din 7 octombrie și cel puțin 35 copii); 7 500 pers rănite; 240 persoane sunt ținute prizoniere, din care aprox. 35 copii. Dintre cei 35 de copii, 34 au fost eliberați în perioada 24 – 30 noiembrie. Răspunsul umanitar al UNICEF este organizat pe mai multe axe: WASH (Water, Sanitation and Hygiene) - vizează aspectele legate de alimentarea cu apă și rezolvarea problemelor de igienă; sănătate - furnizarea de materiale medicale, inclusiv medicamentele și consumabilele; alimentarea cu apă a unor spitale; alimentație - provizii alimentare de bază; protecția copilului - personal pentru asistență juridică, servicii psihosociale, activități recreative, sănătate mintală și sprijin psihosocial (MHPSS) și management de caz; educație - kit-uri educaționale date în adăposturi și personal care se ocupă de copii; protecție socială - finanțarea familiilor afectate de conflict în medie cu 187 $/ lună pentru elemente esențiale precum: apă, alimente și produse de igienă schimbări sociale și comportamentale (SBC) - a difuzat pe scară largă două mesaje cheie privind protecția: cu privire la riscurile existenței muniției neexplodate și despre cum să fie asistați copiii despărțiți de familie și neînsoțiți. Responsabilitate față de populațiile afectate (AAP)/ Prevenirea exploatării și abuzului sexual (PSEA) - beneficiarii au contact direct si sigur cu UNICEF pentru a face orice reclamatie sau a își exprima punctul de vedere cu privire la diferite aspecte Pentru perioada octombrie - decembrie, UNICEF a făcut o evaluare a nevoilor umanitare și a ajuns la concluzia că este nevoie de 20 mil $, repartizați pe axele de intervenție astfel: WASH (5 520 000 $); sănătate (4 180 000 $); alimentație (1 200 000 $); protecția copilului (2 400 000 $); educație (2 393 000 $); protecție socială (3 275 000 $); SBC, AAP și PSEA (150 000 $) și coordonare (882 000 $). UNICEF redactează rapoarte săptămânale pentru a   prezenta punctual în ce a constat intervenția umanitară în Fâșia Gaza, Cisiordania și Ierusalimul de Est. În continuare prezentăm spre exemplificare ajutorul umanitar oferit în perioada de raportare 30 noiembrie – 6 decembrie 2023: 1. WASH UNICEF împreună cu cei 68 de parteneri – au fost furnizați 660 000 litri de apă îmbuteliată în școli, spitale, comunități gazdă din afara UNRWA (pentru 220 000 pers din care 110 000 copii); au fost alocate 26 000 recipiente de 10 litri cu apă; ONU a distribuit 118 000 litri de combustibil (care deservesc 1 mil pers din care 560 000 copii) pentru: operarea a peste 66 de puțuri de apă, operarea instalațiilor de desalinizare și transportul apei; de asemenea, ONU a mai furnizat combustibil și pentru operarea unei stații de tratare a apelor uzate și pentru eliminarea   acestora în siguranță de care au   beneficiat 275 000 pers (140 000 copii) din Rafah; s-au asigurat servicii de curățenie în Centrul de Formare Khan Younis de care au   beneficiat 24 000 pers (12 500 copii). 2. Sănătate – în această perioadă de raportare, UNICEF și-a extins activitatea pentru a servi încă 20 de adăposturi î n nordul Gazei, inclusiv în Beit Hanon, Beit Lahia, Jabalia și Jabalia Camp; peste 16 000 pers din 71 000 pers care se află în adăposturi au beneficiat de servicii de asistență medicală primară (asistență medicală post-traumatică, gestionarea bolilor transmisibile și netransmisibile); 500 de femei însărcinate au beneficiat de îngrijire prenatală, de fier și suplimente de acid folic; au fost asistate 5 nașteri în adăposturi și 123 de femei însărcinate și adolescente au fost trimise la spitalele din nordul Fâșiei Gaza; de asemenea au mai fost furnizate pentru un spital din Nuseirat (19 000 beneficiari): antibiotice, 10 truse de bază pentru sănătate, 19 truse de consumabile medicale și 6 truse pentru diaree acută. 3. Alimentație UNICEF împreună cu cei 25 de parteneri – au beneficiat de alimente terapeutice 4 850 de copii sub 5 ani aflați în situație de risc; au fost furnizate: biscuiți cu energie înaltă - pentru 24 000 de copii între 6 și 59 de luni timp de 1 lună, suplimente de fier-folat pentru a ajunge la 40.562 de femei însărcinate și care alăptează, micronutrienți pentru a ajunge la 18.120 de femei însărcinate și care alăptează și adolescente, suplimente de vitamina A pentru a ajunge la 33.706 copii 6-11 luni, laptele terapeutic pentru a fi folosit pentru tratamentul a peste 560 de copii cu complicatii medicale. 4. Protecția copilului – 3 444 de copii au beneficiat de sprijin psihosocial, iar dintre aceștia 1 150 au fost instruiți cu privire la existența a unor posibile resturi de explozibil în adăposturi; în adăposturile din Gaza au fost furnizate 50 000 de pături, iar CPAoR a furnizat îmbrăcăminte de iarnă pentru copii; 407 pers (130 femei + 277 copii) au participat la sesiuni de instruire   privind parentingul pozitiv; în Cisiordania și Ierusalimul de Est au beneficiat 350 de copii (din care mai mult de 10 erau cu dizabilități) de: managementul cazurilor, sănătatea mintală, sprijin psihosocial (MHPSS), activități recreative, sesiuni de conștientizare privind drepturile copilului, sesiuni de conștientizare privind siguranța în mediul digital; de asemenea a fost asigurată și asistență juridică pentru 2 copii palestinieni care au fost arestați. 5. Educație (UNICEF co-lider cu Salvați Copiii) – 17 800 copii (9 251 fete + 165 copii cu dizabilități) din 61 de adăposturi pentru persoane dislocate intern din comunitățile Khan Younis, Deir Al Balah, Rafah, An Nuseirat și Bani Suhila și în tabere din sudul Fâșiei Gaza au beneficiat de activități recreative; această activitate a fost extinsă de partenerii UNICEF pentru încă 4 400 copii (2 331 fete + 58 copii cu dizabilități); au fost evaluate 41 de școli din 111 din sudul Fâșiei Gaza. Acestea au suferit diferite grade de avariere. Evaluarea a urmărit 4 obiective: gravitatea pagubelor (școli: distruse total, daune majore, daune moderate, daune minore), prezentare generală a facilităților școlare, disponibilitatea spațiului gol în jurul incintei școlii (50-100 de metri pătrați) și adecvarea acestor spații pentru instalarea de structuri temporare pentru desfășurarea activităților educaționale și recreative ( 30 școli au astfel de spații, sub rezerva evaluării securității și siguranței), cartografierea disponibilității personalului/profesorilor instruiți pentru a desfășura activități educaționale și recreative pentru bunăstarea copiilor și comunităților strămutate ( în 13 școli au fost identificate 82 de persoane care ar putea facilita activități de recreere, în 23 de școli au fost identificați 190 de profesori care sunt resursă pentru reluarea predării-învățării, în 33 de școli au fost identificate 474 de pers sau copii cu dizabilități). 6. Protecția socială – ajutoarele financiare au ajuns la 310 000 persoane (40 500 familii, 9 900 gospodării conduse de femei, 145 000 de copii, 14 400 pers cu dizabilități). Ajutorul financiar   era de apox 195 $ / familie / lună. Pe axa WASH, săptămânal s-au oferit cantități de apă și combustibil pentru a diminua efectele generate de lipsa acestora, inclusiv aspecte legate de sănătatea publică având în vedere că OMS vorbea despre creșterea cazurilor de meningită, icter, varicelă și infecții ale tracturlui respirator superior. Prin axa de alimentație populația a beneficiat de tratamente pentru anemie (33 300 femei care alăptau până la data de 23 noiembrie), în perioada 24 – 29 noiembrie au fost înființate două grupuri de lucru, unul pentru sprijinirea sugarului și hrănirea copiilor mici, iar cel de-al doilea pentru gestionarea risipei. Axa de sănătate a vizat săptămânal furnizarea de medicamente și consumabile medicale, în funcție de disponibilitate și de posibilitatea de a ajunge la cei aflați în nevoie; prin UNICEF în parteneriat cu OMS au fost furnizate   vaccinuri pentru: Bacilul Calmette-Guérin (BCG), vaccinul antipolio oral (OPV), rujeola, oreion și rubeolă (MMR), DTP, PCV, hepatita B, Dt, Td și IPV, seringi și tifon, truse medicale. Prin axa de educație au fost asigurate: truse ”Școala într-o cutie”, truse de recreere, materiale pentru reluarea cursurilor când situația o va permite (corturi performante – 5 bucăți și 900 de prelate); până la data 9 noiembrie împreună cu Salvați Copiii și cu alți parteneri au asigurat accesul la educație pentru 34 000 de copii. UNRWA ( The United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees in the Near Eas t) declara că la data de 13 decembrie 2023 în cele 155 de centre pe care le aveau erau adăpostite 1 374 000 de persoane dislocate intern și că 103 dintre aceste adăposturi suferise avarii în timpul atacurilor. Având în vedere faptul că focurile fuseseră reluate la data de 1 decembrie, Consiliul de Securitate se reunește la data de 8 decembrie cu scopul de a dopta o rezoluție propusă de Emiratele Arabe Unite și susținută de 90 de state membre ale ONU și de aproape toți membrii Consiliului. Această rezoluție nu este adopatată deoarece SUA și-a folosit dreptul de veto. Reprezentantul SUA a spus că decizia de vot a fost luată ținând cont de faptul că dacă Israelul depune armele unilateral, Hamas va continua să țină ostatici și că această organizație va continua să fie o amenințare pentru Israel. De asemenea, acesta a precizat că Hamas nu dorește nici pacea și nici soluția cu două state (care are susținere în Adunarea Generală). Consiliul de Securitate se reunește în data de 22 decembrie 2023, când reușește să adopte o nouă rezoluție (rez. 2 720) cu 13 voturi pentru și două abțineri (SUA și Federația Rusă). Prin această rezoluție sunt reamintite solicitările prevăzute în documentul 2 712 și în plus se : ” solicită tuturor părților să adere la dreptul internațional umanitar și, în acest sens, regretă toate atacurile împotriva civililor și a bunurilor civile, precum și toate violența și ostilitățile împotriva civililor și toate actele de terorism ”; furnizarea de combustibil către Gaza, pentru a răspunde nevoilor umanitare; numirea cu promptitudine de către Secretarul General a unui coordonator superior în domeniul umanitar și cel al reconstrucției; adoptatrea, de către părțile implicate, tuturor măsurilor necesare pentru a fi asigurată siguranța și securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat; aplicarea integrală a rezoluției 2 712.   Bibliografie https://www.unicef.org/appeals/state-of-palestine/situation-reports , rapoarte săptămânale ale UNICEF, accesat în data 17 decembrie https://press.un.org/en/2023/sc15496.doc.htm , UN adopteting Resolution 2712, accesat în data de 6 decembrie 2023 https://undocs.org/Home/Mobile?FinalSymbol=A%2FES-10%2FL.25&Language=E&DeviceType=Desktop&LangRequested=False , rezoluția Adunării Generale rezoluția   pentru Gaza A/ES-10/L.25, accesat în data de https://undocs.org/Home/Mobile?FinalSymbol=S%2FRES%2F2712(2023)&Language=E&DeviceType=Desktop&LangRequested=False , Rezoluția 2 712 (Consiliul de Securitate), accesat în data de 6 decembrie 2023 https://news.un.org/en/story/2023/10/1142507 , SUA se folosește de dreptul de veto pentru a respinge o rezoluție în Consiliul de Securitate, accesat în data de 6 decembrie 2023 https://news.un.org/en/story/2023/12/1145022 , Rezoluția 2 720 (Consiliul de Securitate), accesat în data de 24 decembrie 2023 Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) Despre UNHCR Istoric Agenţia ONU pentru Refugiaţi a apărut în urma celui de-al doilea război mondial, pentru a ajuta milioanele de europeni nevoiţi să se refugieze [1] . Înfiinţată la 14 decembrie 1950, Agenţia a avut iniţial un mandat de trei ani pentru a-şi termina munca, după care s-ar fi desfiinţat. Dar problema refugia ţilor nu a dispărut în trei ani, iar în 1956, UNHCR s-a confruntat cu prima mare urgenţă: influxul refugiaţilor maghiari la momentul când Uniunea Sovietică a înăbuşit revoluţia maghiară, deci prin urmare, orice aşteptare că UNHCR va deveni la un moment dat dispensabil nu a mai existat [2] .  În următorii ani, deplasarea forţată a devenit un fenomen persistent la nivel mondial, astfel că în anii 1960, decolonizarea Africii a produs prima deplasare a numeroşilor refugiaţi ai continentului, necesitând intervenţia UNHCR [3] . În timpul anilor 70 şi 80 ai secolului 20, UNHCR a trebuit să ajute la situaţii similare în Asia ş i America Latin ă. Până la sf ârşitul secolului 20, î n Africa ap ăruseră noi crize de refugiaţi, dar ş i noi mi şcări ale refugiaţilor în Europa ca o consecinţă a războaielor din Balcani. Începutul secolului 21 a fost martorul ajutorului dat de UNHCR la crize majore ale refugiaţilor de pe continentul african, precum, Republica Democrată  Congo şi Somalia, precum şi Asia, în special în cazul situaţiei refugiaţilor afgani care se întinde de 30 de ani. În acelaşi timp, UNHCR a fost rugat să îşi folosească expertiza pentru a ajuta numeroasele persoane deplasate intern. Mai puţin vizibil, Agenţia şi-a extins şi rolul în ajutorarea persoanelor fără cetăţenie (apatrizi), un grup adesea trecut cu vederea, dar care reprezintă un grup de milioane de persoane aflate în pericolul de a le fi refuzate drepturile de bază pe motiv că nu deţin cetăţenie [4] . În unele părţi ale lumii, ca de exemplu Africa si America Latină, mandatul original UNHCR, din 1951, a fost întărit de acorduri asupra unor instrumente regionale de protecţie juridică. În 1954, Agenţia ONU pentru Refugiaţ i a c âştigat Premiul Nobel pentru Pace pentru munca sa inovatoare în folosul refugiaţilor din Europa, iar un sfert de secol mai târziu, în 1981, UNHCR a primit premiul din nou pentru ceea ce devenise deja o asistenţă mondial ă a refugia ţilor, având î n vedere şi obstacolele politice întâmpinate de organizaţie [5] . De la doar 34 de angajaţi la momentul înfiinţării, UNHCR are în prezent peste 9.700 de angajaţi naţ ionali ş i interna ţionali, dintre care aproximativ 1.050 în sediile UNHCR de la Geneva și Budapesta. Agenţia activează î n 126 de ţări, cu angajaţi î n 109 loca ții principale – cum ar fi birouri regionale și sub-birouri – și 341 filiale în zone greu accesibile. Bugetul UNHCR a crescut de la 300.000 USD în primul an, până la 7 miliarde USD în 2015, astfel că, la începutul anului 2014 au fost înregistrate peste 51 milioane de persoane strămutate intern, la nivel global [6] . Între timp, la finele anului 2015, UNHCR se ocupa de 63,9 milioane de persoane: 37.4 milioane de persoane strămutate intern, 16.2 milioane de refugiați, 201,415 refugiaţi reîntorşi în ţările de origine, 3,68 milioane de apatrizi, peste 3.2 milioane de solicitanți de azil și alte 870,740 de persoane. Cu un mandat de trei ani pentru a rezolva problema refugiaților, UNHCR și-a sărbătorit aniversarea de 65 de ani pe 14 decembrie 2015, conștientă de improbabilitatea dispariției nevoilor umanitare. Începând cu această aniversare reper, UNHCR s-a confruntat cu numeroase crize atât î n Africa, c ât și î n Europa.   Structură Sursa : Operational support and management disponibil la https://reporting.unhcr.org/sites/default/files/Operational%20Support%20and%20Management%20chapter%20for%20download.pdf   Agenţia pentru refugiaţi ONU este guvernată de Adunarea Generală  UN şi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), iar programele bi-anuale ale agenţiei şi bugetul corespunzător sunt aprobate de către Comitetul Executiv UNHCR, în prezent compus din 98 de membrii, iar programele şi bugetul sunt prezentate de către Înaltul Comisar, în prezent Filippo Grandi, numit în funcţie de Adunarea Generală a ONU [7] . Mandatul UNHCR este definit de Statutul UNHCR din 1950, iar în 2003, Adunarea Generală a extins mandatul organizaţiei pentru o perioadă nedefinită,  “ până când problema refugiaţilor va fi rezolvată”, iar, Înaltul Comisar prezintă anual în faț a ECOSOC ş i Adun ării Generale un raport despre munca UNHCR-ului [8] .  Ca şef al organizaţiei, Înaltul Comisar este responsabil pentru direcţionarea şi controlul UNHCR-ului, iar acesta va direcţiona munca agenţiei cu asistenţa Înaltului Comisar Deputat şi a Înaltului Comisar Asistent pentru Operaţiunile de Protecţie [9] . Agenţia are aproximativ 9.700 de angajaţi naţ ionali ş i interna ţionali care lucrează în peste 126 de ţări. Majoritatea operaţiunilor UNHCR se desfășoară pe teren, astfel că, la nivel mondial, operațiunea a devenit foarte complexă, variind de la recrutarea noilor angajați și asigurarea siguranței acestora în situații periculoase, până la procurarea a orice, de la materiale medicale și transporturi de produse alimentare în vrac, la închirierea de aeronave în vederea transportului de mărfuri [10] . Departamente specifice, majoritatea localizate în sediul de la Geneva, supraveghează aspecte-cheie, cum ar fi operațiuni, protecție, relații externe, resurse umane ș i finan țe, astfel că un num ăr de birouri regionale fac legă tura între birourile de peste mări și sediul principal [11] . Pe teren, activitatea centrală  a UNHCR este administrat ă dintr-o serie de birouri regionale, filiale, sub-birouri și birouri de teren, iar reprezentanții Înaltului Comisar pilotează opera țiunile în țările în care agenția își desfășoară activitatea, existând și o serie de reprezentanț i regionali [12] .   Obiective Mandatul general al UNHCR este de a oferi protecț ie interna țională și asistență umanitar ă   pentru refugiați și persoane de interes în timp ce lucrează pentru a gă si solu ții durabile pentru acestea. Pentru a-și îndeplini mandatul Oficiul a stabilit zece Obiective Strategice Globale (GSO): Să pledeze pentru și să sprijine guvernele în crearea și menținerea unui sistem internaț ional de regim de protec ț ie și furnizarea de protecț ie și asistență, în conformitate cu Agenda pentru protecție (AfP) ; Promovarea autonomiei refugiaților în zone stabilizate. situații stabilizate, ca un pas critic în urmărirea unor soluții durabile; să urmărească repatrierea voluntară și o dezvoltare durabilă, reinstalare sau integrare locală pentru refugiați, cu un accent deosebit pe cei aflați în situații de refugiu prelungite și cu referire specială, acolo unde este cazul, la strategii, mecanismele și instrumentele elaborate   pentru soluții durabile ș i ini țiativele Convenției Plus; consolidarea pregătirii ș i a capacit ății de reacție a UNHCR; capacitatea de reacție pentru a ajuta statele să răspundă la situații de urgență. Consolidarea sprijinului acordat de ICNUR pentru eforturile de colaborare în vederea abordării cuprinzătoare a situațiilor de stră mutare intern ă. Construirea de parteneriate eficiente prin intermediul unei planificări participative care să implice toate părțile interesate, al unei evaluări cuprinzătoare a nevoilor ș i al formul ării unor strategii care să utilizeze întreaga gamă de resurse disponibile ; să militeze pentru includerea persoanelor care reprezintă o problem ă pentru UNHCR în Strategia de dezvoltare a mileniului ; imbun ătățirea calității, eficacității ș i eficien ței operațiunilor ICNUR, în special prin instituționalizarea gestionării bazate pe rezultate. Consolidarea cadrului de supraveghere și de responsabilizare al UNHCR pentru a îmbunătăți conformitatea cu politicile și standardele UNHCR; continuarea dezvoltării unei forțe de muncă flexibile și echilibrate din punct de vedere al genului, care să poată face față provoc ărilor viitorului, inclusiv o capacitate sporită de a opera în situații de insecuritate.   Finan țare UNHCR este finan țată aproape în totalitate prin contribuții voluntare, cu 86% din partea guvernelor și a Uniunii Europene. Trei la sută provin de la alte organizații interguvernamentale și mecanisme de finanț are comune, în timp ce alte 10 procente provin din sectorul privat, inclusiv fundații, corporații și publicul larg. În plus, primim o subvenție limitată (un procent) din bugetul ONU pentru costurile administrative și acceptă m contribu ții în bunuri, inclusiv articole precum corturi, medicamente și camioane. UNHCR a fost lansată cu un buget anual destul de scăzut de 300.000 de dolari americani în 1950 [13] . Pe măsură ce munca și dimensiunea au crescut, la fel și costurile. Bugetul anual a crescut la peste 1 miliard de dolari americani la începutul anilor 1990 și a atins un nou maxim anual de 8,6 miliarde de dolari americani în 2019. Bugetul anual sprijină opera țiunile continue și programele suplimentare pentru acoperirea situațiilor de urgență, cum ar fi criza Siriei sau operațiunile de repatriere pe scară larg ă. Sursa  :  Loesche, D. (2017). Which Countries Give Most Towards the UN Refugee Relief per Capita?. https://www.statista.com/chart/amp/11127/countries-with-the-highest-per-capita-donations-for-the-unhcr/ Sursa  : Wientzek, O.(2020). Funding numbers for the UNHCR 2019 . https://www.kas.de/en/web/multilateraler-dialog-genf/map-of-the-month/detail/-/content/funding-numbers-for-the-unhcr-2019   Referințe 1. UNHCR. The UN Refugee Agency. (n.d.). https://www.unhcr.org/ 2. UNHCR Global Appeal. (2006). UNHCR’s global strategic objectives . https://www.unhcr.org/4371d18e11.pdf 3. UNHCR Global Appeal. (2007). Mission statement. UNHCR - THE UNITED NATIONS REFUGEE AGENCY .   https://www.unhcr.org/4565a5742.pdf 4. Medecins sans Frontieres. (n.d.). United Nations High Commissioner for Refugees (UNHCR) . https://guide-humanitarian-law.org/content/article/3/united-nations-high-commissioner-for-refugees-unhcr/   5. Operational support and management . (n.d.). https://reporting.unhcr.org/sites/default/files/Operational%20Support%20and%20Management%20chapter%20for%20download.pdf 6. UNHCR GLOBAL APPEAL. (2020-2021). UNHCR 2020-2021 Financial Requirements . https://reporting.unhcr.org/sites/default/files/ga2020/pdf/Chapter_Financial.pdf 7. Wientzek, O.(2020). Funding numbers for the UNHCR 2019 . https://www.kas.de/en/web/multilateraler-dialog-genf/map-of-the-month/detail/-/content/funding-numbers-for-the-unhcr-2019 Loesche, D. (2017). Which Countries Give Most Towards the UN Refugee Relief per Capita?. https://www.statista.com/chart/amp/11127/countries-with-the-highest-per-capita-donations-for-the-unhcr/ [1] UNHCR România.(n.d.). Istoria UNHCR . O organizaţie umanitară globală, cu origini umile. Retrieved December 20, 2021, from   https://www.unhcr.org/ro/homepage/despre-noi/istoria-unhcr . [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. Studiu de caz: Comunități de practică Studiul de caz pe care îl vom avea în vedere tratează construirea de comunități de practică pentru refugiații din mediul urban, chestiune disponibilă într-un raport al atelierului regional din Africa [1] , de pe site-ul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (abreviat UNHCR). În cadrul acestui raport, am putut regă si elemente esen țiale pentru analizarea măsurilor luate pentru soluționarea unei probleme, astfel că am regă sit în cadrul documentului anterior menționat, atât constatările problemelor din zonă, agenda evenimentelor ce se vor desfășura pentru răspândirea și reproducerea bunelor practici pentru programele destinate refugiaților din mediul urban. Principala ac țiune care trebuie să fie desfăș urat ă, conform raportului constă în ateliere de lucru. În plus, se va organiza o masă rotund ă într-un oraș din fiecare regiune. De asemenea, au fost organizate paneluri pe teme legate de refugiații din mediul urban, după cum urmează: asisten ță juridică , asisten ță socială, cartografiere, case sigure (în engleză safe house ) centre de informare, educație, metode de informare, mijloace de trai, partajare de date, sănătate și strategii de informare. Nu în ultimul râ nd, reg ăsim ș i o list ă a persoanelor implicate, cât și feedback-ul participanților. Un aspect important de menționat este dat de faptul că în acest demers s-au implicat reprezentanți ai organizațiilor locale, precum Agenția de securitate socială din Africa de Sud (abreviat SASSA), Institutul Maharishi și Asociația Națională a lucrătorilor din domeniul îngrijirii copiilor (abreviat NACCW). Prezentările acestor importanți actori în regiune au ilustrat marea varietate de parteneriate potențiale care există î n comunit ăț ile urbane [2] . Este subliniată necesitatea efectuării de evaluări frecvente, precum și încheierea de parteneriate care să permit ă refugia ților integrarea în sistemele naționale. Frecvența și rigoarea metodelor de evaluare au fost, de asemenea, subliniate de către participanții la paneluri, precum ș i importan ța triangulării datelor de evaluare cu alte seturi de date de la ONG-uri, alte organizații ale ONU și statistici guvernamentale. UNHCR oferă direct sau indirect sprijin financiar, de exemplu, în domeniul sănătății., pentru consolidarea sistemului public de sănătate. În acest sens, menționăm faptul că, UNHCR, ARRA, Ministerul Sănătății și partenerii vor evalua și monitoriza starea de sănătate a refugiaților, scopul principal fiind extinderea capitalului financiar și social care există în cadrul comunităților de refugiați. Mai mult, de pregătirea refugiaților pentru a intra în câmpul muncii se ocupă Church World Service (abreviat CWS) prin intermediul unui program pilot, ce se adresează atâ t refugia ților din mediul urban, cât ș i participan ților din comunitatea locală, scopul fiind de a îmbunătăți capacitatea de inserție profesională a refugia ților [3] . Pe baza drepturilor constituționale ale refugiaților din Africa de Sud, SASSA a extins eligibilitatea pentru toate subvențiile pe care le oferă, cu excepț ia subven ției pentru veteranii de război, la refugiații care se califică și care au fost documentați de către Departamentul Afacerilor Interne (DHA). Reprezentantul SASSA a declarat că ar dori să vadă SASSA și UNHCR lucrând împreună pentru combaterea fraudei și a insecurității, încurajarea participării refugiaților la elaborarea politicilor și stabilirea de parteneriate între birourile provinciale SASSA și partenerii locali; realizarea de acțiuni de informare. SASSA dorește să vadă mai multă „ integrare orizontal ă ș i vertical ă î ntre refugia ți ș i parteneri [4] ". Un rol important în acest demers îl deț ine și Agenția pentru Educație, Formare Profesională ș i Ap ărare a Refugiaților (ARESTA) care va organiza ateliere de lucru pentru construirea păcii în comunitate și pentru a asigura coeziunea socială (CPB&SCW) și va fi organizat un atelier de toleranță și acceptare (WT&A) pentru ambasadorii păcii [5] . Ulterior, participan ții au oferit feedback proiectului, iar printre lucrurile apreciate s-a numărat diversitatea prezentărilor și a opiniilor împărtășite, în special prezentările din partea organizațiilor din Africa de Sud, precum și oportunitatea de a învăța din experiențele altora, și nu în ultimul rând accentul pus pe resursele, instrumentele și metodologiile disponibile. În ciuda acestor remarci pozitive, participanții au considerat că atelierul ar fi putut fi îmbunătățit prin prelungirea acestuia, pentru ca timpul să nu reprezinte un factor presant de stres. De asemenea, se dorea împărțirea în grupuri mai mici și invitarea mai multor parteneri guvernamentali. [1] Morand, M. B., & Leo C.C.(n.d.). Building Communities of Practice for Urban Refugees, Africa Regional Workshop.   Retrieved 29, 2021, from https://www.unhcr.org/research/evalreports/550a9f139/building-communities-practice-urban-refugees-africa-regional-workshop-report.html . [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. Studiu de caz United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC) Despre UNODC Istoric Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate a fost înființat în 1997 prin fuziunea între UNDP (Programul Națiunilor Unite pentru Droguri) și Centrul Națiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalității Internaționale. [1] Acesta a luat naștere la inițiativa Secretarului General al ONU sub denumirea „Biroul pentru Controlul Drogurilor și Prevenirea Criminalității”, redenumit ulterior Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) în octombrie 2002. [2] UNODC are ca obiectiv principal ajutarea statelor membre în lupta împotriva drogurilor, a criminalității și a terorismului în toate formele și manifestările sale, cu scopul de a crea un spațiu sigur prin promovarea păcii și a bunăstării durabile. Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate, în calitate de lider global în lupta împotriva traficului de droguri și a criminalității internaționale și principala entitate a Națiunilor Unite care oferă asistență juridică și tehnică pentru prevenirea terorismului, își desfășoară activitatea în toate regiunile lumii print-o rețea extinsă de birouri locale. [3]   De-a lungul timpului UNODC a colaborat cu multe alte comitete ale ONU precum: UNDP, UN Women, Security Council, UNFPA, UNAIDS, United Nations Counter-Terrorism Office, dar și cu multe ONG-uri: Lions Club International, Benevolentia Foundation, Drug Abuse Prevention Center, Acces to Health Fund etc. [4] Colaborarea directă cu guvernele și organizațiile nonguvernamentale permite UNODC dezvoltarea și implementarea programelor de control destinate prevenirii criminalității și traficului de droguri, prin adaptarea acestor programe la nevoile specifice fiecărei țări membre. [5] Prin activitatea și programele aflate în   desfășurarea, UNODC promovează justiția, sănătatea și securitatea la nivel global, având la bază abordări incluzive, durabile și care au în centru interesul pentru drepturile omului. Astfel, având în vedere mediul de securitate aflat în continuă schimbare, UNODC promovează cooperarea regională și transnațională ca metodă de gestionare pentru amenințările la adresa securității reprezentate de traficul de droguri, corupție, acte de terorism și de criminalitate. Începând cu anul 2002, agenda UNODC introduce un program extins de activități pentru Filiala de Prevenire a Terorismului, care prevede acordarea de asistență statelor în ratificarea și aplicarea instrumentelor juridice universale împotriva terorismului. [6]   Structură Cu sediul central la Viena, UNODC operează în peste 150 de țări din întreaga lume prin intermediul rețelei de birouri locale, precum și prin intermediul birourilor de legătură de la New York și Bruxelles. [7] Conducerea Oficiului Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate este reprezentată de directorul executiv, numit de Secretarul ONU și asistat de un director executiv adjunct. Directorul executiv ocupă cea mai înaltă funcție în cadrul organizației, fiind responsabil de fiecare unitate organizatorică, își asumă responsabilitatea cu privire la toate activitățile Oficiului Națiunilor Unite împotriva Drogurilor și Crimei și răspunde în fața Secretarului General al ONU. De asemenea, în agenda și obligațiile directorului executiv sunt regăsite și următoarele atribuții: reprezentarea Secretarului General la reuniunile și conferințele privind controlul internațional al drogurilor și prevenirea criminalității; coordonarea și asigurarea unei conduceri eficiente pentru activitățile Națiunilor Unite de control al drogurilor și de prevenire a criminalității; acționarea în numele Secretarului General în îndeplinirea responsabilităților care îi revin în conformitate cu termenii tratatelor internaționale și rezoluțiilor organelor Națiunilor Unite referitoare la controlul internațional al drogurilor sau prevenirea criminalității. [8] Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) este structurat, conform organigramei prezentate anterior, astfel: Biroul Directorului Executiv (OED – Office of the Executive Director) Începând cu 1 februarie 2020, funcția de director executiv al UNODC este ocupată de Ghada Fathi Waly, în urma numirii sale de către secretarul general António Guterres, fiind recomandată de experiența acesteia în domeniile de interes ale organizației. [9] Biroul se ocupă de asistarea în direcția executivă generală și managementul Oficiului Națiunilor Unite împotriva Drogurilor și Crimei și facilitează cooperarea între birouri pentru implementarea planurilor de lucru și în chestiuni administrative. OED acționează ca secretariat pentru reuniunile Comitetului Executiv și alte reuniuni ale personalului superior și răspunde la solicitările Biroului Executiv al Secretarului General de materiale informative și de redactare a declarațiilor cu privire la chestiuni de fond legate de mandatele UNODC. Totodată, furnizează servicii de protocol pentru ceremonii, evenimente speciale și vizite ale demnitarilor la nivel înalt. [10] Divizia pentru Management  (DM – Division for Managemnt) este formată din Serviciul de Management al Resurselor Financiare, Serviciul de Management al Resurselor Umane și Serviciul de Tehnologie a Informației. Funcțiile Diviziei pentru Management: de a consilia directorul executiv și funcționarii superiori în probleme de management și administrare; de a asigura direcția și coordonarea chestiunilor legate de buget, conturi, resurse umane și tehnologia informației pentru entitățile Secretariatului Națiunilor Unite la VIC. [11] Divizia pentru Operațiuni (DO – Divison for Operations) are ca obiectiv sprijinirea și coordonarea guvernelor în consolidarea capacităților juridice și tehnice de operarea în privința combaterii traficului de droguri, de persoane, de arme, cât și în ceea ce privește diminuarea corupției. Directorul care stă la baza conducerii Diviziei pentru Operațiuni are ca responsabilitate raportarea situațiilor către directorul executiv al UNODC, acordarea de sprijin strategic birourilor teritoriale ale UNODC și promovarea expertizei cu scopul de a consolida pacea și securitatea la nivel global. [12 Divizia pentru Analiza Politicii și Afaceri Publice  (DPA – Division for Policy Analysis and Public Affairs) este formată din ramura de analiză și cercetare a politicilor, secțiunea Advocacy   și secțiunea Cofinanțare și Parteneriat. Obiectivele diviziei sunt realizarea cercetărilor și analizelor strategice folosite ca pilon pentru elaborarea măsurilor de control al drogurilor și criminalității, evaluarea programelor și proiectelor UNODC și promovarea imaginii și activităților organizației, inclusiv prin parteneriate cu țări care sprijină financiar activitatea UNODC, organizații non-guvernamentale, organizații din sistemul Națiunilor Unite și instituții financiare internaționale. [13] Divizia pentru „Treaty Affairs” (DTA – Division for Treaty Affairs) are la bază următoarele entități: Filiala Trate și Afaceri Juridice, Filiala Prevenirea Terorismului și Secretariatul Comitetului Internațional pentru Controlul Narcoticelor. DAT îndeplinește obligațiile Secretariatului Națiunilor Unite cu privire la convențiile internaționale despre controlul drogurilor și prevenirea criminalității, oferă consiliere și asistentă guvernelor în formularea, implementarea și monitorizarea convențiilor adoptate, dar și a altor instrumente obligatorii la nivel internațional privind controlul drogurilor, prevenirea criminalității și justiția penală. [14] Obiective Misiunea UNODC este aceea de a contribui la pacea și la securitatea globală, de a apăra și promova drepturile omului și de a susține dezvoltarea, având ca obiectiv formarea unui spațiu sigur prin lupta împotriva drogurilor, a criminalității, corupției și terorismului. [15] Pentru îndeplinirea misiunii organizației, la baza acțiunilor UNODC stau cercetarea și analiza (politici bazate pe dovezi), stabilirea de norme și standarde internaționale (convențiile ONU) și consolidarea capacităților prin asistență tehnică. [16] Principalele domenii de operare ale UNODC: Combaterea drogurilor – În acest sens, UNODC lansează aplicarea convențiilor internaționale cu privire la controlul drogurilor și promovarea politicilor bazate pe dovezi. Totodată, sprijină și coordonează statele membre în privința abuzului de droguri, cât și consolidarea cooperării internaționale și schimbul de bune practici în domeniul controlului de droguri. Combaterea criminalității organizate – UNODC oferă asistență statelor membre în consolidarea statutului juridic și implementarea unor noi instituții pentru combaterea criminalității organizate. [17] Combaterea corupției – Organizația promovează integritatea, etica și buna guvernare atât în rândul sectorului public, cât și asupra sectorului privat. UNODC acordă asistență statelor membre pentru îndeplinirea Convenției Națiunilor Unite cu privire la combaterea corupției și a impactului său catastrofal asupra societății. Prin mijloacele tehnice și comisiile anticorupție, UNODC promovează transparența și consolidarea mecanismelor de responsabilizare. [18] Prevenirea și combaterea terorismulu i – sunt realizate prin intermediul coordonării și asistenței acordate statelor membre în ceea ce privește combaterea terorismului și combaterea finanțării terorismului prin încurajarea colaborării în domeniul schimbului de informații. [19] Finanțare Finanțarea UNODC și sprijinirea domeniilor mandatului UNODC este realizată, în mare parte, prin intermediul contribuțiilor voluntare din partea statelor membre, a organizațiilor multilaterale și a sectorului privat. [20] Statele Unite ale Americii se clasează pe primul loc în rândul statelor care au contribuit voluntar la finanțarea UNODC, contribuția sa totală atingând suma de 582,526,901$.   Referințe [1] Kingdom of the Netherlands UNODC, The Netherlands and the UN Vienna, https://www.netherlandsandyou.nl/web/pr-un-vienna/about-us/departments/unodc , data accesării: 10.01.2024. [2] UDEMUN, UNODC. „United Nations Office on Drugs and Crime”,   UDEMUN Rise for peace. Unite for humanity , 2021,  https://www.udem.edu.mx/sites/default/files/2021-01/United-Nations-Office-on-Drugs-and-Crime-HS-UDEMUN-2021_0.pdf , accesat la 10.01.2024. [3] United Nations Brussels, United Nations Office on Drugs and Crime , Partnering with the European Union, https://www.unbrussels.org/united-nations-office-on-drugs-and-crime-unodc/ , data accesării: 10.01.2024. [4] UDEMUN, op.cit. https://www.udem.edu.mx/sites/default/files/2021-01/United-Nations-Office-on-Drugs-and-Crime-HS-UDEMUN-2021_0.pdf , data acceării: 10.01.2024. [5] United Nations Office at Vienna, UNOV, The United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), UNOV, https://www.unov.org/unov/en/unodc.html , data accesării: 10.01.2024. [6] UNODC, UNODC: who we are and what we do , United Nations Office on Drugs and Crime, https://www.unodc.org/documents/Advocacy-Section/UNODC-at-a-glance_PRINT.pdf , data accesării: 10.01.2024. [7] United Nations Brussels, op.cit., https://www.unbrussels.org/united-nations-office-on-drugs-and-crime-unodc/ , data accesării: 10.01.2024. [8] Kofi A. Annan, „Organization of the United Nations Office on Drugs and Crime”, Secretary General ’ s bulletin, 15 martie 2004, https://daccess-ods.un.org/tmp/7523679.13722992.html , data accesării: 10.01.2024. [9] United Nations Officeon Drugs and Crime, United Nations Office on Drugs And Crime (UNODC) Executive Director, United Nations Office at Vienna (UNOV) Director General Ghada Fathi Waly, https://www.unodc.org/unodc/en/eds-corner/biography.html , data accesării: 10.01.2024. [10] Kofi A. Annan, op.cit. p.3. [11] United Nations Office at Vienna, Division for Management, https://www.unov.org/unov/en/div_management.html , data accesării: 10.01.2024. [12] United Nations Office at Vienna, Division for Operations , https://www.unov.org/unov/en/div_operations.html , data accesării: 10.01.2024. [13] United Nations Office at Vienna, Division for Policy Analysis and Public Affairs , https://www.unov.org/unov/en/div_policy.html , data accesării: 10.01.2024. [14] United Nations Office at Vienna, Division for Treaty Affairs , https://www.unov.org/unov/en/div_treatyaffairs.html , data accesării: 10.01.2024. [15] United Nations Office on Drugs and Crime, Introduction, The UNODC Strategy 2021-2025, https://www.unodc.org/unodc/en/strategy/index.html , data accesării: 10.01.2024. [16] The Netherlands and the UN Vienna, op.cit. https://www.netherlandsandyou.nl/web/pr-un-vienna/about-us/departments/unodc , data accesării: 10.01.2024. [17] United Nations Office on Drugs and Crime, Preventing and Countering Organized Crime, https://www.unodc.org/unodc/es/humanrights/areas/organized-crime.html , data accesării: 10.01.2024. [18] United Nations Office on Drugs and Crime, UNODC ’ s Action against Corruption and Economic Crime , https://www.unodc.org/unodc/corruption/ , data accesării: 10.01.2024. [19] United Nations Office on Drugs and Crime, UNODC, News and Events, https://www.unodc.org/unodc/en/terrorism/index.html , data accesării: 10.01.2024. [20] United Nations Office on Drugs and Crime, Partnerships and Funding, https://www.unodc.org/unodc/en/donors/index.html , data accesării: 10.01.2024. Studiu de caz: Atacul ISIS asupra comunității Yazidi La data de 3 august 2014, ISIS a ocupat regiunea Sinjar din nord-vestul Irakului, îndreptându-și atacurile asupra comunității Yazidi care găzduia aproximativ 1,200 de persoane în momentul atacului. Ocuparea Sinjarului a avut loc la scurt timp după ce, în urmă cu două luni, ISIS a preluat controlul asupra Mosulului și a organizat mai multe atacuri la scară mică asupra regiunii Sinjar. [1] Ceea ce a urmat a rămas cunoscut sub numele de „Masacrul de la Sinjar”, un episod tragic în care cel puțin 5 mii de persoane au fost ucise în timpul atacului terorist, iar alte câteva mii au fost răpite și supuse la abuzuri brutale, precum tortura, sclavia domestică și exploatarea sexuală. Atacul grupării ISIS s-a desfășurat într-o formulă compactă, care a permis luarea cu asalt a orașelor și satelor din toate părțile Muntelui Sinjar. Forțele de luptă kurde-irakiene slab pregătite și defavorizate numeric au creat contextul perfect pentru avansarea atacului produs de ISIS, care la scurtă vreme după ocuparea regiunii a înființat numeroase puncte de control și echipe mobile care aveau ca misiune capturarea yazidilor. [2] Atacul ISIS asupra Yazidi a fost clasificat drept genocid de către Statele Unite ale Americii care au intervenit în ajutorul comunității prin atacuri aeriene împotriva grupării teroriste.   Din 2014, UNODC a reprezentat un partener important al Irakului în consolidarea capacității autorităților irakiene în lupta împotriva terorismului. [3] În calitate de organizație care ar e ca obiectiv principal ajutarea statelor membre în lupta împotriva drogurilor, a criminalității și a terorismului în toate formele și manifestările sale, cu scopul de a crea un spațiu sigur prin promovarea păcii și a bunăstării durabile, UNODC a lansat la începutul anului 2021 un proiect de asistență pentru Irak. Proiectul are ca obiectiv consolidarea sistemului de justiție penală pentru a susține și proteja drepturile victimelor terorismului. Totodată, un subiect de interes care s-a regăsit în agenda UNODC cu privire la combaterea terorismului și sprijinirea victimelor atacului ISIS din 2014, a fost implementarea atelierelor și proiectelor de asistență emoțională acordată victimelor atacului de la Sinjar. UNODC promovează sprijinul psihologic ca parte integrantă a proiectului și urmărește creșterea semnificativă a capacității victimelor de a face față traumelor produse. [4] De asemenea, UNODC a demarat împreună cu Asociația Victimelor Terorismului din Liban activități destinate proiectelor de reabilitare și responsabilizare a victimelor din comunitățile afectate. [5]   În august 2023, pentru a marca Ziua Internațională de Comemorare și Omagiu pentru Victimele Terorismului, UNODC a făcut publică povestea lui Iman Abdullah, una dintre supraviețuitoarele atacului terorist din 2014 asupra Irakului. UNODC continuă misiunea de reintegrare și sprijinire a victimelor terorismului, prin desfășurarea atelierelor de sprijin psihologic susținute în parteneriat cu Asociația Libaneză pentru Victimele Terorismului.  UNODC trage un semnal de alarmă asupra provocărilor și suferinței prin care trec victimele   și supraviețuitorii terorismului, iar prin programele demarate în acest sens, organizația încurajează importanța înțelegerii victimelor terorismului și nevoile lor pentru reintegrarea în societate.   În vederea susținerii și protejării victimelor atacului terorist din 3 august 2014, în 2018 a fost lansată „Inițiativa Nadia” de către ambasadoarea Goodwill al UNODC, Nadia Murad, supraviețuitoare a atacurilor brutale desfășurate de gruparea ISIS în regiunea Sinjar. Ambasadoarea a declarat că inițiativa a luat naștere pentru a continua munca sa de sprijinire și susținere a victimelor și supraviețuitorilor atacului ISIS. Programul are ca obiectiv facilitarea dezvoltării durabile și reintegrarea comunității Yazidi din Sinjar într-un mediu sigur, care să le permită să își reconstruiască viața și să trăiască cu deminate. [6]    Inițiativa lansată în 2018 a fost implementată atât la nivel local, cât și la nivel internațional, reușind să atingă realizări importante în numele comunității Yazidi și al supraviețuitorilor atacului terorist. Astfel, inițiativa a introdus peste 50 de proiecte legate de asistența medicală, educație, mijloace de trai, securitate, infrastructură publică și multe altele, toate destinate asistenței și sprijinirii victimelor în procesul de reintegrare și depășire a traumelor psihologice produse de atacurile ISIS din 2014. [7] [1] Valeria Cetorelli, Sareta Ashraph, A Demographic Documentation of ISIS ’s Attack on the Yazidi Village of Kocho, The London School of Economics and Political Science, LSE Middle East Centre Report,   2019, p. 7. [2] Ibidem, p. 9. [3] United Nations Office on Drugs and Crime, UNODC helps Iraqi victims of terrorism regain hope and their lives, 2021, https://www.unodc.org/unodc/en/frontpage/2021/December/unodc-helps-iraqi-victims-of-terrorism-regain-hope-and-their-lives.html , data accesării: 11.01.2024. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] United Nations Office on Drugs and Crime, An Interview with UNODC Goodwill Ambassador Nadia Murad, 2021, https://www.unodc.org/unodc/en/human-trafficking/Webstories2020/interview-ambassador-nadia-murad.html , data accesării: 11.01.2024. [7] Ibidem. Studiu de caz - UNODC: Reducerea decalajului privind HIV și SIDA În calitate de co-sponsor al Programului Comun al Națiunilor Unite privind HIV/SIDA (UNAISD), Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate devine principalul pilon în prevenirea și îngrijirea persoanelor infectate cu HIV din rândul consumatorilor de droguri injectabile și a celor din penitenciare. [1] Conform statisticilor, persoanele care se droghează cu substanțe injectabile sunt predispuse în mod disproporționat la a se infecta cu boli infecțioase transmise prin sânge, precum HIV, SIDA sau hepatita C din cauza condițiilor în care se desfășoară astfel de acțiuni ilicite. Un raport din 2017 estima că numărul de persoane care consumă droguri injectabile la nivel mondial se situează la 11,3 milioane de persoane, iar aproximativ una din opt persoane care se injectează trăiește cu HIV. [2] UNODC a lansat un program global pentru sprijinirea și încurajarea țărilor în direcția obținerii accesului universal la prevenirea, tratamentul și îngrijirea HIV în rândul persoanelor consumatoare de droguri, cât și pentru persoanele infectate cu HIV din cadrul penitenciarelor. Pentru a sprijini statele membre în adoptarea programului, UNODC încurajează eforturile guvernelor și organizațiilor societății civile în dezvoltarea și implementarea normelor de prevenire a consumatorilor de droguri și infectarea cu HIV/SIDA. De asemenea, UNODC este responsabil de acordarea dreptului la asistență și îngrijire medicală în vederea tratării HIV și SIDA pentru persoanele aflate în închisoare, fiind răspunzător de îndeplinirea Normelor minime standard ale Organizației Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților. [3] UNODC lucrează constant la implementarea unor noi ghiduri tehnice care să ajute la sprijinirea țărilor în abordarea HIV în rândul consumatorilor de droguri și a oamenilor din închisori, cum ar programele de reducere a efectelor nocive bazate pe dovezi. Totodată, în colaborare cu Fondul Global, OMS și International Network of People who use Drugs, UNODC a introdus o platformă destinată discuțiilor de promovare a organizațiilor conduse de comunități implicate în operațiunile de răspuns împotriva HIV din rândul persoanelor consumatoare de droguri și a persoanelor din închisori. [4] [1] UNODC, United Nations Office on Drugs and Crime Southern Africa, HIV and AIDS: Treatment, Prevention and Care, https://www.unodc.org/southernafrica/en/hiv/ , data accesării: 13.01.2024. [2] United Nations UNODC ROMENA, HIV/AIDS, https://www.unodc.org/romena/en/hiv-aids.html , data accesării: 13.01.2024. [3] UNODC, United Nations Office on Drugs and Crime, Liaison and Partnership Office (LPO) in Brazil, HIV and AIDS, https://www.unodc.org/lpo-brazil/en/hiv-aids/index.html , data accesării: 13.01.2024. [4] UNAIDS, United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC) , Organizational Report 2022, https://open.unaids.org/sites/default/files/documents/06.%202022%20UNODC.pdf , data accesării: 13.01.2024. World Food Programme (WFP) Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons (OPCW) Despre Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice-OIAC Motto:  „Dorim să trăim într-o lume liberă de arme chimice”-OIAC. Introducere Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice-OIAC (OPCW, în engleză: „ Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons ”) este structura de implementare a Convenției Armelor Chimice(CAC), cea din urmă devenind activă începând cu data de 29 aprilie 1997. În prezent, OIAC este constituită din 193 State Membre, scopul principal al acesteia fiind supravegherea avântului global de a elimina în mod verificabil și permanent orice fel de armă chimică. Scurt Istoric Eforturi internaționale înainte de CAC și OIAC Substanțe chimice toxice au fost utilizate în conflicte timp de mii de ani însă, dată fiind natura brutală și lipsită de moralitate a acestora, mereu a existat o dorință ca ele să fie complet eliminate. Primul acord internațional care urmărea să limiteze utilizarea armelor chimice a fost semnat în 1675, de către Germania și Franța. În 1874, se semnează Convenția de la Bruxelles a Legilor și Îndatoririlor de Războ i . Convenția interzicea utilizarea oricărui tip de armă sau gaz toxic menită să cauzeze o suferință nedreaptă combatanților. Acest document, deși semnat, nu a fost niciodată pus corespunzător în aplicare. În 1899, se semnează la Haga cel de-al treilea document menit să limiteze și mai mult utilizarea armelor chimice. Părțile semnatare ale acordului și-au exprimat dorința de „ a se abține de la utilizarea proiectilelor al cărui scop este dispersia gazelor asfixiante sau de respingere ”. Ulterior în 1907, tot la Haga, statele semnatare reafirmă necesitatea respectării acordurilor stabilite anterior. Din nefericire, în ciuda tuturor măsurilor, lumea a privit neputincioasă cum armele chimice au fost utilizate pe scară largă în timpul Primului Război Mondial. Cel mai mare atac din timpul conflagrației a fost la 22 aprilie 1915, în orașul Ieper din Belgia. La finele Marelui Război, peste 124.000 tone de clor, muștar și alți agenți chimici au fost eliberați prin intermediul arsenalului militar. Peste 90.000 de soldați și-au pierdut viața din pricina acestor gaze, aproape un milion rămânând cu sechele grave după expunerea la agenții chimici. Nemulțumirea publică cu privire la ororile războiului chimic din timpul Primului Război Mondial era un semnal clar pentru formarea unor noi reguli menite să prevină reutilizarea acestor arme în viitor. Prin urmare, în 1925, este semnat Protocolul de la Geneva , acesta interzicând utilizarea oricărui fel de armă chimică pe front. Totuși, acordul nu limita producția și posesia armelor chimice, statele semnatare rezervându-și dreptul de a utiliza în continuare aceste dispozitive împotriva statelor care nu făceau parte din Convenție. Ulterior, unele state membre își vor retrage drepturile de utilizare, deținere și producție a armelor chimice, acceptând interzicerea lor completă. Armele chimice vor continua să fie dezvoltate în perioada anilor 1920-1930. În ciuda așteptărilor părților combatante, armele chimice nu vor fi utilizate pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ulterior, în timpul Războiului Rece atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică vor continua să producă arme chimice.   Convenția Armelor Chimice și drumul către Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice-OIAC Din pricina unui posibil conflict nuclear, scena internațională nu și-a concentrat atenția asupra armelor chimice. Abia în 1968, la Geneva, vor fi demarate discuții și negocieri cu privire la armele biologice și chimice. În 1972, este semnată Convenția Armelor Biologice însă, din pricina modului superficial și al divergențelor de opinie dintre statele semnatare, implementarea ei va fi foarte dificilă. Odată cu deschiderea relațiilor dintre SUA și URSS dar și din pricina atacurilor brutale din Halabja, Irak, comunitatea internațională a înțeles necesitatea distrugerii și limitării producției de arme chimice la nivel global.  În 1993, în timp ce statele semnatare finalizau Convenția Armelor Chimice , s-a constatat rapid necesitatea formării unei organizații internaționale menite să pună în aplicare tratatul. Prin urmare, Convenția a fost setată să intre în vigoare la doi ani după finalizare, tocmai pentru a asigura celor 64 de membri fondatori perioada de timp necesară dezvoltării noii organizații. Toate aceste demersuri vor fi coordonate de către Comisia Pregătitoare (PrepCom). Ungaria decide să adere la CAC pe 31 octombrie 1996, devenind al 65-lea stat membru. Cu ocazia acestui moment, PrepCom dă undă verde alegerii unui termen limită în urma căruia CAC intra în vigoare. Respectând clauzele stabilite anterior, CAC va deveni activă începând cu 29 aprilie 1997. Trebuie menționat faptul că, în cei patru ani precedenți aderării Ungariei, PrepCom va fi organizat 16 adunări administrative, vitale pentru punerea în vigoare a CAC. Se poate afirma cu tărie că PrepCom a pavat drumul către formarea OIAC, comisia fiind, de facto,  predecesorul viitoarei organizații. Soluțiile de verificare, formarea laboratoarelor și procurarea echipamentelor aferente, deschiderea unor instituții de recrutare-educare a viitorilor inspectori OIAC, Acordul Punctului de Comandă Central, Regulile Financiare și ale Personalului, Politicile și Regulile de Siguranță și Sănătate, Politica Confidențialității precum și Politicile de Afaceri Publice și Media, toate aceste demersuri au fost realizate sub stricta supraveghere a PrepCom. Odată cu prezentarea Raportului Final, unde PrepCom a prezentat demersurile menționate mai sus, Comisia cedează toate proprietățile și funcțiile noii fondate OIAC. La 29 aprilie 1997, intră în vigoare Convenția Armelor Chimice, ea reprezentând primul tratat la nivel internațional care urmărea eliminarea oricărui fel de armă de distrugere în masă, pe parcursul unei perioade de timp convenită anterior de statele semnatare. Odată cu CAC, va fi fondată o nouă organizație, special concepută pentru a urmări procesul de identificare, centralizare și de eliminare al armelor de risc. Apare astfel Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice-OIAC. OIAC-Organizare și Structură OIAC este compusă din trei elemente: Conferința Reprezentanților Statelor, Consiliul Executiv și Secretariatul Tehnic, toate trei devenind operaționale în același timp și având agendă individuală de lucru. Conferința Reprezentanților Statelor este compusă din toți reprezentanții Statelor Parte la CAC, aceasta devenind operațională la 6 mai 1997. Structura s-a ocupat de rezolvarea cererilor și problemelor nerezolvate de PrepCom în timpul mandatului ei. Consiliul Executiv își începe activitatea în anul 1997, el luând în considerare și aprobând procedeele și verificările necesare distrugerii facilităților de producție ale armelor chimice, conform Programului 1 din cadrul CAC. Secretariatul Tehnic își începe activitatea odată cu Consiliul Executiv (tot în 1997), procesarea declarațiilor Statelor Membre și începerea activităților de inspecție fiind primele acțiuni pe care structura începe să le facă. În primă etapă, inspecțiile Secretariatului se organizau doar în cadrul facilităților de dezvoltare a armelor chimice, ulterior zona de activitate fiind extinsă inclusiv în zonele special amenajate distrugerii armelor chimice. Datorită faptului că procesul de distrugere al armelor chimice trebuia atent supravegheat, OIAC a încorporat rapid suficient personal pentru a demara în mod eficient și sigur activitatea de neutralizare a dispozitivelor de risc. Imediat ce structurile sus-menționate au devenit complet operaționale, a fost creat regimul CAC de verificare. Declarațiile afiliate producției de arme chimice și ale substanțelor chimice cu dublă utilizare sunt un element de bază al investigațiilor OIAC, datele fiind stocate și diseminate pentru a conferi veridicitate și transparență atât pentru OIAC cât și pentru guvernele ce participă la activitățile organizației. Rezumat OIAC este o organizație globală, bazată pe tratatul CAC, fiind responsabilă pentru dezarmarea și ne-proliferarea armelor chimice, utilizând toate mecanismele necesare verificării și aplicării regulilor  dar și redresarea situațiilor ce au scăpat de sub control. Datorită eforturilor continue și intense ale OIAC de-a lungul timpului, organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2013. În prezent, peste 96% din armele chimice existente la nivel global au fost eliminate sub atenta monitorizare a OIAC. SURSE: https://www.opcw.org/about-us/history Misiunea OPCW în Siria Misiunea comună OPCW-ONU în Siria a fost înființată într-o decizie comună de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW) și Națiunile Unite (ONU) la 16 octombrie 2013, pentru a supraveghea eliminarea programului de arme chimice al Siriei. Misiunea comună a continuat activitatea echipei de avansare OPCW-ONU care sosise la Damasc la 1 octombrie 2013. La 27 septembrie 2013, Consiliul Executiv al OPCW a adoptat Decizia CE -M-33/DEC.1 privind distrugerea programului de arme chimice al Siriei. [1] Această decizie a fost confirmată prin adoptarea în unanimitate a Rezoluției 2118 (2013) a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite în aceeași zi. [2] Decizia a fost adoptată de Consiliul Executiv al OPCW la 27 septembrie 2013. Decizia Consiliului Executiv a stabilit un program accelerat de eliminare a armelor chimice ale Siriei până la jumătatea anului 2014. A cerut ca inspecțiile în Siria să înceapă la 1 octombrie 2013 și a cerut ca termenele limită pentru distrugere să fie stabilite de Consiliul Executiv până la 15 noiembrie. [3] Decizia s-a bazat pe cadrul pentru eliminarea armelor chimice ale Siriei convenit de Rusia și Statele Unite pe 14 septembrie și a facilitat cererea Siriei de aplicare a Convenției privind armele chimice înainte ca convenția să intre oficial în vigoare pentru Siria pe 14 octombrie. [4] Pe 23 iunie 2014, a fost raportat că ultimul transport de arme chimice siriene declarate a fost scos din țară pentru distrugere. Cu toate acestea, la 4 septembrie 2014, șeful Misiunii Comune a raportat Consiliului de Securitate ONU că 96% din stocul declarat sirian, inclusiv cele mai periculoase substanțe chimice, a fost distrus și că sunt în curs de pregătire pentru distrugerea restului de 12 unități de producție, o sarcină care urmează să fie finalizată de o nouă misiunea OPCW în Siria. [5] Misiunea comună s-a încheiat oficial pe 30 septembrie 2014. [6] [1] https://www.opcw.org/sites/default/files/documents/EC/M-33/ecm33dec01_e_.pdf [2] https://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/2118(2013) [3] file:///C:/Users/HP/Downloads/toxics-02-00391.pdf [4] https://www.opcw.org/media-centre/news/2013/09/opcw-executive-council-adopts-historic-decision-destruction-syria [5] https://www.bbc.com/news/world-middle-east-27974379 [6] Ibidem. Studiu de caz: OIAC și eliminarea completă a armelor chimice din Irak 2009-2018 Declarația inițială a Irak-ului, depusă în anul 2009, făcea referire la distrugerea rămășițelor de arme chimice depozitate în două buncăre din zona Al-Muthana. Din pricina condițiilor extrem de periculoase din buncăre, conducerea irakiană nu a fost capabilă să organizeze ușor o inventariere pe teren ale obiectelor de risc. Abia în anul 2017, odată ce problemele de securitate au fost adresate și rezolvate, s-au putut demara acțiunile necesare distrugerii armelor chimice vizate în buncărele din Al-Muthana. În perioada noiembrie 2017-februarie 2018, Secretariatul Tehnic al OIAC a confirmat distrugerea celor patru foste facilități de producție ale armelor chimice din Irak. În prezent, doar o facilitate a mai rămas în atenția inspectorilor OIAC până în anul 2028. Conform documentelor furnizate de guvernul irakian în 2012 și de investigațiile OIAC, această facilitate a fost modificată pentru a servi unei noui funcții, conform reglementărilor Convenției Armelor Chimice. La 13 martie 2018, directorul-general al OIAC, Ambasadorul Ahmet Üzümcü, a felicitat guvernul irakian pentru distrugerea cu succes a armelor chimice rămase pe teritoriul Irak-ului. „ Salut această realizare notabilă și felicit guvernul irakian pentru eforturile sale de a asigura distrugerea corespunzătoare a acestor substanțe chimice periculoase și pentru îndeplinirea obligațiilor derivate din Convenția Armelor Chimice ” a declarat directorul general al OIAC la Haga. Directorul-general l-a instruit mai departe pe ministrul irakian Al Jaleel Essa în ceea ce privește activitatea OIAC, atât din perspectiva distrugerii fostelor facilități ale armelor chimice din Irak cât și despre necesitatea folosirii chimiei în scopuri pașnice, aspect necesar în restricționarea accesului nedorit la resurse de mare risc. SURSE: https://www.opcw.org/media-centre/news/2018/03/opcw-director-general-congratulates-iraq-complete-destruction-chemical Curtea Internațională de Justiție (CIJ) Despre ICJ Curtea   Internațională   de Justiție (CIJ) a). Istoricul Curții Internaționale de Justiție ,,După cel de-al doilea război mondial, inițiatorii   ONU au avut în vedere să dezvolte rolul   organului   jurisdicțional ce urma   a fi creat, și să-l integreze   mai strâns în sistemul organizației”( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a )   S-a hotărât astfel   înființarea în anul 1945 de către Carta ONU, a Curții Internaționale de Justiție, a cărei activitate   a început în 1946, ca succesoare   a Curții Permanente Internaționale de Justiție, înființată   în   1920, în baza articolului 14   al Pactului Ligii   Națiunilor, ca urmare a transpunerii în viață a ideii   unei jurisdicții internaționale   permanentă, ce datează   de la Conferința de la Haga din 1907. Proiectul inspirat   din propunerile de la   Haga din   1907, prevedea o jurisdicție   obligatorie a Curții, însă opoziția statelor   a dus la formula de compromis   a clauzei opționale   privind jurisdicția. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcționeze   în 1922. (Sursă: https://www.scribd.com/document/442929596/Curtea-Interna%C8%9Bional%C4%83-de-Justi%C8%9Biee-docx ) b). Date generale Curtea Internațională de Justiție   este cunoscută   și sub denumirea de   Curtea Mondială, sau CIJ, și reprezintă principalul organ judiciar al   Organizației Națiunilor Unite,   potrivit   art. 92   din Carta ONU. Ea   își are sediul în   Palatul Păcii de la Haga, Țările   de Jos,   iar   principalele sale   funcții   legale   sunt soluționarea, conform dreptului internațional, litigiilor   juridice   prezentate de către statele membre ale ONU, pe de o parte, și de a da avizele consultative,   cu privire la chestiuni juridice, care îi sunt prezentate de către organismele și agențiile specializate   ale Organizației   Națiunilor Unite, autorizate în acest sens,pe de cealaltă parte. ( sursă: https://e-justice.europa.eu/150/RO/international_case_law )   c). Statutul   Curții Internaționale de   Justiție   Documentul de bază al Curții Internaționale de Justiție, este Statutul Curții   Internaționale de Justiție, document ce constituie documentul constituant și de reglementare a Curții.   ,,Curtea   Internațională de Justiție este una dintre instituțiile   de judecată internaționale cu caracter permanent, deschisă tuturor statelor   și având   un rol important în soluționarea diferendelor internaționale și acordarea de avize calificate   din punct de vedere juridic, la cererea unor organe ale ONU sau a instituțiilor specializate ale organizației.” ( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a ) 1.   d). Organizarea Curții Internaționale de Justiție CIJ   este alcătuită din   15   judecători   permanenți, aleși, indiferent de cetățenie, pentru nouă ani   de către Adunarea Generală a ONU   și Consiliul de Securitate al ONU,   de pe lista de persoane nominalizate   de către grupuri naționale   în Curtea Permanentă de Arbitraj. Acești judecători   pot fi realeși pentru cel mult două mandate. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară.   Articolul 2 din Statut prevede că   toți judecătorii ar trebui să fie   aleși, indiferent de naționalitatea acestora   din rândul ,,persoanelor de o înaltă considerație morală”, care sunt fie calificate pentru   cele mai înalte funcții jurisdicționale în statele lor de origine   sau bine   cunoscute ca avocați cu suficientă competență în dreptul internațional.( Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie ) Începând din   aprilie   2012, componența Curții este următoarea: Nume Țara Poziția Ales Sfârșitul mandatului Peter Tomka   Slovacia Președinte 2003 2021 Bernardo Sepúlveda Amor   Mexic Vice-Președinte 2006 2015 Hisashi Owada   Japonia Membru 1994, 2003 2021 Ronny Abraham   Franța Membru 1994, 2003 2018 Sir Kenneth Keith   Noua Zeelandă Membru 2000, 2009 2015 Mohamed Bennouna   Maroc Membru 2000, 2006 2015 Leonid Skotnikov   Rusia Membru 2003 2015 Antônio Augusto Cançado Trindade   Brazilia Membru 2005, 2009 2018 Abdulqawi Ahmed Yusuf   Somalia Membru 2006 2018 Sir Christopher Greenwood   Regatul Unit Membru 2006 2018 Xue Hanqin   China Membru 2006 2021 Joan E. Donoghue   Statele Unite ale Americii Membru 2006 2015 Giorgio Gaja   Italia Membru 2009 2021 Julia Sebutinde   Uganda Membru 2009 2021 Dalveer Bhandari   India Membru 2009 2018 Sursă   foto: ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Internațională_de_Justiție)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie           Așa cum se menționează în articolul 93 din   Carta ONU, toți cei 193 de membrii ONU sunt parte a Curții de Justiție. Tot în temeiul articolului 93, alineatul 2, statele care nu sunt membre ONU, pot deveni parte a Curții de Justiție. Curtea își numește președintele pentru un mandat de trei ani, de asemenea grefierul   și ceilalți funcționari. Rolul președintelui este esențial, mai ales atunci când se ajunge la balotaj, deoarece în această situație, votul său este preponderent. În afara judecătorilor permanenți, în cadrul Curții   pot funcționa, în anumite circumstanțe,   și judecători   ad-hoc. Judecătorul ad-hoc este un judecător desemnat de către una dintre părți, iar misiunea sa   încetează odată ce cauza pentru care a fost desemnat a ieșit de pe rol.(Sursa: https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitie )     3. e). Funcțiile Curții Internaționale de Justiție Curtea posedă două funcții:   funcția contencioasă și cea   consultativă.   a). Funcția contencioasă Conform articolului   36, alineat 2, din Statut, obiectul unui litigiu poate fi: 1.) –interpretarea unui tratat; 2).- orice chestiune de drept internațional; 3).- existența   oricărui fapt care,   dacă ar fi stabilit, ar constitui o   violare a unei obligații internaționale; 4).- natura sau întinderea reparațiilor datorate pentru încălcarea unui angajament   internațional; În cazul procedurii   contencioase, Curtea Internațională de Justiție pronunță hotărâri cu caracter obligatoriu între statele care acceptă să se supună statutului Curții. Numai statele   pot fi parte în cazuri controversate. Principiul cheie este că   CIJ   este competentă numai în baza consimțământului statelor, și anume   pot fi supuse Curții doar litigiile pe care statele i le supun. b). Funcția consultativă Reglementată de articolul 96 din Carta ONU, Curtea Internațională de Justiție are și competența de a emite, la cererea unor organe determinate   ale ONU, opinii asupra unor probleme juridice. Actul numit aviz consultativ nu posedă forță juridică obligatorie.( https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitie ) Bibliografie: 1. Valentin Constantin, Drept Internațional, București, Editura ,,Universul Juridic”, 2010.   1. https://www.scribd.com/document/156514918/Curtea-Internationala-de-Justitiealentin 3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie 4. ( https://lege5.ro/Gratuit/g42diobv/curtea-internationala-de-justitie-carta?dp=haztkobugi4a ) 5. https://e-justice.europa.eu/150/RO/international_case_law ) 6. http://www.icj-cij.org     Studiu de caz: Canalul Corfu Studiul de caz Cazul privind   strâmtoarea Corfu   În   1946, în   timpul războiului civil din Grecia, au   avut loc   trei întâlniri   în strâmtoarea Corfu,   între Albania și Marea   Britanie.   În data de   15   mai   1946, două iahturi   britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord   a Canalului Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu   se află   în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile   de tunuri ale   grănicerilor   albanezi   au   deschis focul împotriva celor două   vase, aflate   la aproximativ   200 metri   de escadrilă.   Marea   Britanie a cerut Albaniei   să-și   ceară   scuze pentru incident.   Sub   motivația că   această   strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,   iar trecerea se poate face doar   cu acordul Albaniei,   Albania a refuzat   cererea   Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat   Albania că în   următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe   22 octombrie   1946, Marina Regală   Britanică,     compusă din iahturi   Mauritus și Leander, și   distrugătoarele Saumarez și Volage,   au     intrat în strâmtoarea Corfu. Navele erau pregătite de ripostă, în caz că   Albania avea să   atace.   Nu au   mai fost deschise   focuri din partea Albaniei, însă nava britanică   Sauvarez   a lovit o mină,   la 02:53, suferind pagube uriașe și     pierderea a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La   două ore mai târziu, la 16:16, nava   britanică   Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube   materiale a pierdut opt persoane de la bord.   Minele proveneau   din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare   în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.   La 12-13   noiembrie   1946   Royal   Navy ,   marina militară britanică, a desfășurat   activitate   de deminare   a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine. Guvernul albanez, motivat de   activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,   a făcut   reclamație   oficială   la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea   teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.   La 9   decembrie   1946 , Marea Britanie   a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,   și a motivat   că minele au fost puse de Grecia. Britanicii   s-au plâns Consiliului de Securitate   al ONU. Acesta a decis   anchetarea situației   de către o comisie   formată din   australieni, polonezi și columbieni. După   zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită   și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,   a Consiliului de Securitate în problema celor două state   implicate în incidentul din strâmtoarea   Corfu,   care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții   să stabilească   următoarele   aspecte:   1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea   catastrofei din strâmtoare,   și dacă trebuie să   despăgubească     pe britanici;   2). Dacă operațiunile de deminare   susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Marea Britanie a continuat să susțină că   albanezii au pus minele, și autoritățile   albaneze știau.   Albania, pe de cealaltă parte   a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări   ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii   Corfu.   Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina   britanică în apele teritoriale ale Albaniei,   considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu   a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de   a intimida   sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit   regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă   prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare   făcute de britanici în apele teritoriale   ale Albaniei,   Marea Britanie a invocat   autoapărarea,   și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Decizia   a rămas în seama Curții Internaționale   de Justiție. Competența   Curții Internaționale de Justiție, în această problemă   a fost dată de articolul 36, alineatul 1   din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După   o serie de intervenții   atât din partea britanicilor, cât și     din partea albanezilor, în   25 martie 1948, prin prima   hotărâre,   Curtea   a   analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.   O a doua hotărâre   a fost pronunțată în 9 aprilie   1949, legată de   fondul   litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,   Corfu, în care s-au produs pagubele imense   asupra vaselor   britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,   pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15   decembrie 1949, a emis   o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie   nu   a primit-o   până în 1996, când   cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească   în aur. ( Sursa: https://www.scribd.com/document/263064160/Corfu-Uu ; https://vdocs.ro/doc/cij-cazurile-drept-international-4626yzqjyl ; https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/74_77_Principiul%20neamestecului%20in%20treburile%20interne%20ale%20altor%20state_de%20la%20cadrul%20legislative%20la%20practica%20internationala.pdf ;   https://jurisdictie.wordpress.com/2013/12/02/utilizarea-fortei-in-operatiile-de-sprijin-al-pacii/   https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Interna%C8%9Bional%C4%83_de_Justi%C8%9Bie )   Materialul   este   întocmit pe   documentarea exclusivă   din sursele menționate. Studiu de caz Interpol Despre Interpol Istoric Istoricul organizației a început în anul 1914, moment în care organele polițienești împreună cu juriști din peste 24 de state s-au întrunit pentru a discuta tehnicile de identificare și de prindere a infractorilor în cadrul Congresului Internațional al Poliției Criminalistice la Monaco. În cadrul acestuia s-au stabilit principiile de bază care vor deveni valorile principale ale organizației Interpol, precum cooperarea internațională între organele polițienești, crearea unui standard internațional pentru criminalistică, identificarea, colectarea datelor și eficientizarea monitorizării migrației. Datorită Primului Război Mondial, proiectul acestei organizații nu a prins contur. În 1923 a existat o nouă inițiativă în cadrul Congresului Internațional al Poliției Criminalistice din Viena, condus de Johannes Schober, aflat în fruntea Poliției Vieneze. Delegați ai 22 de țări au convenit organizarea Comisiei Internaționale de Poliție Criminalistică (ICPC), predecesor al Interpol. Statele fondatoare au fost Austria, Germania, Belgia, Franța, Polonia, Grecia, Ungaria, Italia, Țările de Jos, România, Suedia, Elveția, Iugoslavia, China, Japonia, Egipt. În același an fost publicate pentru prima dată au informații privind persoanele căutate în jurnalul Internațional de Siguranță Publică al ICPC. În anii următori au aderat la organizație și Marea Britanie (1928) și SUA (1938), în acea perioadă membrii dublându-se. După Anschluss, organizația și-a mutat sediul la Berlin, preluând controlul naziștii, munca în care mulți dintre participanți și-au retras sprijinul.  În 1946, după al 2-lea Război Mondial, organizația și-a reluat cursul sub denumirea de Organizația Internațională a Poliției Criminalistice (ICPO), sub coordonarea Belgiei, Franței, Scandinaviei și Marii Britanii.  Noul sediu a fost stabilit la Paris până în 1964, fiind mutat la Saint-Cloud până în 1989 moment în care a fost mutat la Lyon, sediul actual. Până în 1980, INTERPOL nu sa implicat în procesele criminalilor naziști, datorită art. 3 din Cartă, care interzicea implicarea politică. [1] „Potrivit articolului 3 din Constituția INTERPOL, „Este strict interzis organizației să întreprindă orice intervenție sau activități cu caracter politic, militar, religios sau rasial”. Obiectivele principale ale Articolului 3 sunt de a asigura a) independența și neutralitatea Organizației - așa cum este reafirmat prin Rezoluția AG  -2006-RES-04 , b) să reflecte legea internațională privind extrădarea și c) să protejeze persoanele de persecuție.” [2] Structură   Ca și organizație, Interpol este condusă de un Secretariat General, sub conducerea unui secretar general, care este numit pentru un mandat de cinci ani de Adunarea Generală.   Adunarea Generală, formată dintr-un delegat din fiecare țară membră, este organul suprem de decizie al Intern.  Un comitet executiv format din 13 membri, fiecare reprezentând o regiune diferită a lumii, este numit de Adunarea Generală în cadrul reuniunii sale anuale. Comitetul Executiv supraveghează implementarea deciziilor luate de Adunarea Generală și supraveghează activitatea secretarului general.   Obiectiv Obiectivele Interpolului sunt definite de prevederile generale ale constituției sale. [3] Articolul 2 prevede: 1. Să asigure și să promoveze cea mai mare asistență reciprocă posibilă între toate autoritățile de poliție penală în limitele legilor existente în diferite țări și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului. 2. Să înființeze și să dezvolte toate instituțiile susceptibile de a contribui efectiv la prevenirea și înlăturarea infracțiunilor de drept comun. Articolul 3 prevede: 1. Este strict interzis Organizației să întreprindă orice intervenție sau activitate cu caracter politic, militar, religios sau rasial. Astfel, Interpol se concentrează pe trei categorii mari de activități penale internaționale:  1.  terorism și infracțiuni împotriva persoanelor și proprietății, inclusiv infracțiuni împotriva copiilor, trafic de ființe umane, imigrație ilegală, furt de automobile și furt de artă. 2. infracțiuni economice, financiare și informatice, inclusiv fraudă bancară, spălare de bani, corupție și contrafacere. 3. droguri ilegale și organizații criminale, inclusiv crimă organizată.   Finanțare   În 2019, venitul operațional al Interpol a fost de 142 milioane de euro, din care 41% au fost contribuții statutare ale țărilor membre, 35% au fost contribuții voluntare în număr și 24% au fost contribuții în natură pentru utilizarea echipamentelor, serviciilor și clădirilor. .  Cu scopul de a consolida colaborarea dintre Interpol și sectorul privat pentru a sprijini misiunile Interpol, a fost creată în 2013 Fundația Interpol pentru o lume mai sigură. În anul 2022, INTERPOL a înregistrat venituri totale în valoare de 155 de milioane de euro. Din această sumă, contribuțiile statutare au constituit un total de 69 de milioane de euro. Aceste contribuții au fost alocate, în principal, pentru acoperirea costurilor de operare ale Secretariatului General, precum și pentru susținerea unor activități esențiale în domeniul poliției, formării și sprijinului, în conformitate cu prioritățile strategice ale organizației. Pe de altă parte, finanțarea voluntară, atât în numerar, cât și în natură, a însumat 86 de milioane de euro. Aceste contribuții voluntare pot fi direcționate către anumite activități sau pot rămâne nealocate, oferind organizației o flexibilitate sporită în utilizarea resurselor financiare. Sprijinul în natură a inclus, printre altele, furnizarea de personal (25% din personalul INTERPOL este format din ofițeri de poliție detașați de către statele membre), spații de birouri și echipamente necesare pentru desfășurarea activităților organizației. [4]     [1] Britannica, Editorii Enciclopediei. „Interpol”.  Encyclopedia Britannica , 9 ianuarie 2024, https://www.britannica.com/topic/Interpol. Accesat la 14 ianuarie 2024. [2]   „Neutrality (Article 3 of the Constitution)” . INTERPOL. Accesat la 14 ianuarie 2024 [3]   „Constitution of the International Criminal Police Organization – INTERPOL”  . INTERPOL. 1956. Accesat în 14 ianuarie 2024. [4] INTERPOL, Our funding, https://www.interpol.int/Who-we-are/Our-funding accesat la 14 ianuarie 2024 Studiu de caz: Operatiunea Lionfish Modelul de operațiuni Lionfish vizează traficul de droguri de-a lungul rutelor aeriene, terestre și maritime, rezultând confiscări majore și informații noi. Desfășurat pentru prima dată în America Latină în 2013, sa dovedit un mare succes și de atunci s-a extins în alte regiuni ale lumii. Este susținută din finanțare externă, fiind o parte fundamentală a proiectului AMEAP (Africa-Orientul Mijlociu-Asia Pacific), care coordonează inițiativele împotriva traficului de droguri cu finanțare din partea Fundației INTERPOL PENTRU O LUME MAI SIGURĂ și Emiratele Arabe Unite. Sprijinul din partea Programului Ruta Cocainei al Uniunii Europene ajută la acoperirea altor regiuni. Etape: 1. Lionfish Global - septembrie-octombrie 2018 Prima operațiune împotriva drogurilor și substanțelor ilicite care a avut loc la scară globală. Simultan, 93 de țări și-au combinat forțele și resursele pentru a îmbunătăți și intensifica schimbul de informații privind drogurile ilicite. Rezultate: Capturi: 55 de tone de substanțe și droguri ilicite, inclusiv peste 35 de tone de cocaină, cinci tone de heroină, 15 tone de canabis, 18 milioane de tablete Yaba și 430.000 de tablete Captagon. Arestări: 1.300 Țări: 93   2. LionfishSandcat (Orientul Mijlociu) - aprilie 2018 Prima operațiune împotriva drogurilor ilegale în Orientul Mijlociu. Poliția a făcut capturi record de Captagon în ultimii ani, o substanță pe bază de amfetamine produsă în regiune, ceea ce indică o creștere puternică a cererii. În același timp, în regiune este traficată o cantitate tot mai mare de metamfetamine cu cristale, ceea ce indică apariția unor noi rute de trafic. Rezultate: Capturi: 29 kg de heroină, 10.000 comprimate Captagon, 31.860 comprimate tramadol și 7 milioane comprimate Benzhexol Arestări: 25 Țări: 14 3. LionfishMihadarati (Africa) - noiembrie 2017 Substanțele chimice precursoare sunt utilizate în fabricarea ilegală de stupefiante și substanțe psihoactive. Deși nu sunt produse în mod obișnuit în Africa, autoritățile din Nigeria și Zambia au efectuat trei capturi separate de efedrină, în valoare totală de 39 kg. În mod similar, autoritățile sud-africane au confiscat aproximativ 25 kg de anhidridă acetică. Rezultate: Capturi: 3,6 tone de droguri și precursori Arestări: 130 Țări: 21   4. Lionfish Asia-Pacific - septembrie 2017 Peste 5.000 de polițiști și oficiali vamali au efectuat controale în porturile terestre, aeriene și maritime din 23 de țări și au confiscat droguri ilicite, inclusiv cocaină, canabis, heroină, opiu și stimulente de tip amfetamine. Țările participante au monitorizat rutele traficului de cocaină din America de Sud către regiunea Asia-Pacific prin Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est și au identificat, de asemenea, noi rute de trafic cu metamfetamină. Rezultate: Capturi: 10 tone, 24 litri și 29.000 comprimate Valoare estimată: 360 milioane USD Arestări: 300 Țări: 23 Participanți: 5.000 de polițiști și agenți vamali   5. Lionfish ASEAN - mai 2017 Partajarea informațiilor în cadrul Lionfish-ASEAN a dezvăluit o rețea de grupuri criminale organizate din Africa de Vest și Asia în spatele traficului de metamfetamină - unul dintre cele mai traficate droguri din regiune - și a ajutat la identificarea unei rute de trafic de cocaină prin Etiopia către destinații din Orientul Mijlociu, Asia și Pacific. Autoritățile din Emiratele Arabe Unite au identificat o tendință de creștere a traficului de cocaină lichidă de către traficanți care ar înghiți prezervativele ambalate cu această substanță. La cererea lor, am emis o Notificare violetă tuturor țărilor noastre membre, subliniind acest modus operandi și metodele de detectare. Rezultate: Capturi: 350 kg, 50 litri si 2.175 comprimate Valoare estimată: 18 milioane USD Țări: 16 Participanți: 2.000 de polițiști și agenți vamali   6. Lionfish III (Americas) – Martie 2017 Operațiunea Lionfish III a implicat 13 țări din America Latină și Africa de Vest și confiscarea de droguri, inclusiv cocaină, canabis și heroină. Operațiunea a evidențiat, de asemenea, modul în care precursorii chimici sunt deturnați de la scopuri legitime la scopuri ilicite, cu 20 de laboratoare clandestine dezmembrate și trei tone de precursori chimici confiscate. Rezultate: Capturi: 55 tone Valoarea estimată: peste 950 milioane USD Arestări: 357 Țări: 13 Participanți: 5.000 de polițiști și agenți vamali Studiu de caz: Relațiile României cu Interpol Biroul Național INTERPOL din România a fost înființat la 10 ianuarie 1973 în București, deși țara noastră a fost printre membrii fondatori ai Comisiei Internaționale de Poliție Criminală (CIPC) în 1923, la Viena. „În procesul aderăriiMiliției la Interpol, din 1973, memoria instituțională a jucat un rol semnificativ, oficialii români însărcinați cu negocieri făcând adesea referire la faptul că România revine, de fapt, în rândurile Organizației și nu acest lucru aderă.” [1] Reafilierea a reprezentat-o ​​de afirmare pentru cadrele Miliției, ele aderând la un corp cu personal de elită și cu prestigiu internațional. CIPC sa transformat în 1956 în Organizația Internațională de Poliție Criminală – INTERPOL, ca răspuns la creșterea criminalității internaționale. În perioada interbelică, România a adus contribuții semnificative având la evoluția organizației, reprezentanți Eugen Bianu și Vespasian V. Pella. Primele birouri au fost stabilitate în orașele București, Sofia, Viena, Berlin și Amsterdam. Această măsură a fost impusă de situație de urgență generată de regimul bolșevic instalat în URSS. Organele speciale ale acestui regim au fost implicate în distribuirea semnificativă a drogurilor în „societatea burgheză decadentă”. Suma rezultată din acest trafic a fost ulterior utilizată de sovietici pentru finanțarea clandestină a partidelor comuniste locale, având ca scop subminare și prăbușirea Occidentului imperialist. România și Bulgaria, devenind porți de intrare și rute de tranzit clandestin pentru opiu și alte substanțe stupefiante, au jucat un rol strategic în acest „război subversiv”. Astfel, înființarea birourilor Interpol în aceste țări a devenit imperativă pentru a contracara amenințările și activitățile ilegale asociate traficului de droguri în contextul geopolitic tensionat al acelei perioade. [2] Printre obiectivele INTERPOL se numără furnizarea și extinderea asistenței reciproce între toate autoritățile de poliție penală, respectând legislația specifică fiecărei țări și principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului. [3] După anul 1990, INTERPOL a avut un rol semnificativ în eforturile de combatere a traficului de droguri în România. Organizația a fost implicată activ în schimbul de informații și colaborarea internațională între autoritățile române și cele din alte țări pentru contracararea traficului de droguri. INTERPOL a oferit sprijin substanțial autorităților române în investigarea și dezvăluirea rețelelor de traficanți de droguri, furnizând informații cruciale despre persoanele implicate, rutele de trafic și tendințele în acest domeniu. Prin intermediul rețelei sale globale de birouri, INTERPOL a facilitat colaborarea eficientă între diversele agenții de aplicare a legii din întreaga lume, contribuind astfel la identificarea, urmărirea și arestarea traficanților de droguri. De asemenea, INTERPOL a oferit sprijin tehnic autorităților române, furnizând expertiză în tehnologii de investigație și metode de combatere a traficului de droguri. Aceasta a contribuit la consolidarea capacității autorităților române de a interveni eficient în această problemă. INTERPOL s-a implicat activ și în eforturile de educație și conștientizare publică cu privire la pericolele și consecințele traficului de droguri și traficului de persoane. Prin sprijinirea campaniilor de prevenire și educare atât în rândul populației, cât și al autorităților, INTERPOL a promovat cooperarea internațională în lupta împotriva acestui fenomen global. [4] Top of Form Î n anul 2016, Biroul Național INTERPOL din România a colaborat strâns cu agențiile de aplicare a legii pentru implementarea unei serii de operațiuni și proiecte cu scopul combaterii criminalității transfrontaliere. Aceste inițiative au fost desfășurate în parteneriat cu autoritățile din alte țări europene și au adus rezultate semnificative în identificarea și investigarea infracțiunilor grave. Iată un rezumat al principalelor operațiuni și proiecte: Operațiunea BONOMO: Inițiată de autoritățile spaniole, viza abuzurile sexuale asupra minorilor. Schimbul intens de informații a condus la identificarea a 8 cetățeni români bănuiți de astfel de fapte. Operațiunea SIGNAL România: Inițiată de autoritățile britanice, se concentra pe identificarea cetățenilor români bănuiți de furturi de buzunare în UE. Operațiunea HYDRA: Viza persoanele urmărite la nivel internațional pentru trafic de migranți sau infracțiuni conexe. Participarea activă a Biroului Național INTERPOL București în faza de pregătire și operațională a intensificat colaborarea între statele implicate. Operațiunea NEMIROFF: A constat în verificarea autovehiculelor de lux traficate ilegal din Italia. Proiectul PIE (Prisoner Intelligence Exchange): Viza schimbul operativ de informații legate de activitatea infracțională a cetățenilor români încarcerați în Marea Britanie. A inclus investigarea infracțiunilor sexuale, constituirea de grupuri infracționale și infracțiuni cu violență sau arme de foc. Proiectul Foreign Terrorist Fighter al INTERPOL: A continuat cu implicarea României în schimbul de date și informații referitoare la lupta împotriva combatanților teroriști străini. România a monitorizat activitățile despre acești combatanți, le-a implementat în bazele de date și a participat la activitățile organizate de INTERPOL pentru combaterea acestui fenomen în creștere. Ca activitate recentă, România a coordonat alături de Austria operațiunea denumită "Global Chain" (Lanțul global). Aceasta a fost desfășurată în colaborare cu INTERPOL, Frontex și Europol și a condus la arestarea a 212 suspecții și la identificarea a 1.426 de victime exploatate în 44 de țări, inclusiv minori, anunțului făcut joi către INTERPOL, conform informațiilor furnizate de AFP. și Agerpres. Operațiunea a mobilizat un număr de 130.000 de polițiști, vameși și polițiști de frontieră, intervenind în 25.400 de locuri distincte. Aceste acțiuni au inclus controale la punctele de frontieră, pe șosele, în gări și în aeroporturi, acoperind un total de 1,6 milioane de persoane. Operațiunea a avut o amploare semnificativă, cuprinzând verificări la 153.300 de vehicule și 8.644 de vehicule. [5] [1] Valentin Gheonea, Relațiile României Cu Organizația Internațională De Poliție Criminală - Interpol (1972-1989), București, 2023, p. 10 [2] Aparaschivei, Sorin, Proliferarea criminalității transfrontaliere - în special traficul cu narcotice, carne vie și publicații cu caracter obscen - a determinat statul afectate să caute soluții pentru reprimare. Astfel, a ajuns la ideea creării unei organizații internaționale de poliție și a unor birouri centrale naționale care să coopereze și să facă schimb de informații în acțiunea comună de combatere a criminalității internaționale, https://historia.ro/secțiune/general/biroul- interpol-din-romania-inca-din-anul-1928-568695.html, accesat 05.01.2024 [3] IGPR, „biroul național interpol – instrument de cooperare internațională al poliției române”, 04.02.2017, https://www.politiaromana.ro/ro/stiri/biroul-national-interpol-instrument-de-cooperare-internationala -al-politiei-romane accesat la 05.01.2024 [4] Claudiu Chișereu, Andreea-Iuliana Țaga, Daniel Palco, Rareș Rusu, „ INTERPOL100”, accesat la 05.01.2024 [5]   INTERPOL, Project HTSM European Union , Operațiunea globală identificată 1.426 de potențiale victime ale traficului de persoane (interpol.int) accesat la 05.01.2024;     Agenția Internațională a Energiei Atomice (IAEA) Despre International Atomic Energy Agency (IAEA) Istoric Agenț ia Interna țională a Energiei Atomice (AIEA) a fost creată în 1957 ca răspuns la temerile și așteptările profund generate de descoperirile ș i diversele utiliz ări ale tehnologiei nucleare. Geneza AIEA a fost discursul „Atoms for Peace” a președintelui Statelor Unite, Eisenhower, adresat Adunării Generale a ONU la 8 decembrie 1953. Ratificarea Statului de către Eisenhower pe 29 iulie 1957 marchează nașterea oficială a Agen ției. Î n conferin ț a de pres ă care a urmat ceremoniei de semnare, președintele Eisenhower și-a evocat discursul adresat Adunării Generale a ONU prin care propusese înființarea AIEA. AIEA este str âns legată de tehnologia nucleară, fie ca armă, fie ca instrument practic și util. Ideile lui Eisenhower au contribuit la formarea Statutului AIEA din octombrie 1956. AIEA a fost înființată ca organizație mondiala în cadrul familiei Națiunilor Unite. De la început i s-a dat mandatul de a lucra pentru a promova tehnologii nucleare sigure ș i pa șnice. În octombrie 1957, delegații de la Prima Conferință Generală AIEA au decis ca sediul   sa fie stabilit la Viena. Până la deschiderea Centrului Internațional din Viena (august 1979), vechiul Grand Hotel de lângă Opera Viena a servit drept sediu temporar al agenției. AIEA are încă două birouri regionale situate în Toronto, Canada (din 1979) și Tokyo, Japonia (din 1984) precum și două birouri de legătură î n New York (din 1957) ș i Geneva, Elve ția (1965). Agenția conduce laboratoare specializate în tehnologie nucleară î n Viena ș i Seibersdorf, Austria ș i Monaco deschise în 1961.   Structură AIEA, ca organizație autonomă, nu se află sub controlul direct al ONU, dar AIEA raportează atâ t Adun ării Generale ONU, cât și Consiliului de Securitate. Spre deosebire de majoritatea altor agenții internaționale specializate, AIEA își desfășoară o mare parte din activitatea sa cu Consiliul de Securitate, și nu cu Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. Structura și funcțiile AIEA sunt definite de documentul său fondator, Statutul AIEA (a se vedea mai jos). AIEA are trei organisme principale: Consiliul Guvernatorilor, Conferința Generală și Secretariatul. Consiliul guvernatorilor - Consiliul guvernatorilor este unul dintre cele două organisme de elaborare a politicilor AIEA. Consiliul este format din 22 de state membre alese de Conferința Generală și cel puțin 10 state membre nominalizate de către Consiliul de ieșire. Consiliul de ieșire desemnează cei zece membri care sunt cei mai avansați în tehnologia energiei atomice, plus cei mai avansați membri din oricare dintre următoarele zone care nu sunt reprezentate de primele zece: America de Nord, America Latină, Europa de Vest, Europa de Est, Africa , Orientul Mijlociu și Asia de Sud, Asia de Sud-Est, Pacific și Orientul Îndepărtat. Acești membri sunt desemnați pentru un mandat de un an. Conferința Generală alege 22 de membri din restul națiunilor pentru mandate de doi ani. Unsprezece sunt aleși în fiecare an. Cei 22 de membri aleși trebuie să reprezinte ș i o diversitate geografic ă prev ă zut ă. Consiliul, în cadrul reuniunilor sale anuale de cinci ani, este responsabil pentru realizarea celei mai mari părți din politica AIEA. Consiliul face recomandă ri Conferin ței Generale cu privire la activitățile și bugetul AIEA, este responsabil pentru publicarea standardelor AIEA ș i nume ște directorul general sub rezerva aprobării Conferinței Generale. Consiliul își alege propriul președinte. Conferin ța generală - Conferin ța generală este formată din toate cele 173 de state membre. Se întruneș te o dat ă pe an, de obicei în septembrie, pentru a aproba acțiunile și bugetele transmise de Consiliul guvernatorilor. De asemenea, Conferința Generală aprobă candidatul pentru funcț ia de Director General și solicită rapoarte Consiliului asupra problemelor în cauză . Func ț ia principal ă a Conferin ței Generale este de a servi drept forum de dezbatere asupra problemelor și politicilor actuale. Oricare dintre celelalte organe ale AIEA, directorul general, Consiliul de administraț ie și statele membre pot prezenta chestiuni care urmează să fie discutate de Conferința Generală. Această func ț ie a Conferin ței Generale este aproape identică cu cea a Adunării Generale a Națiunilor Unite. Secretariat - Secretariatul este personalul profesional și de serviciu general al AIEA. Secretariatul este condus de directorul general. Directorul general este responsabil pentru punerea în aplicare a acțiunilor adoptate de Consiliul guvernatorilor ș i Conferin ța Generală. Directorul general este selectat de Consiliu și aprobat de Conferința Generală pentru mandate reînnoibile de patru ani. Directorul general supraveghează șase departamente care realizează munca efectivă în realizarea politicilor AIEA: energie nucleară, securitate și securitate nucleară, științe ș i aplica ții nucleare, garanții, cooperare tehnică și management.     Obiective - este o organiza ție interguvernamentală independent ă, bazată pe știință și tehnologie, din familia Națiunilor Unite, care servește drept punct focal global pentru cooperarea nucleară; - sprijină statele sale membre, în contextul obiectivelor sociale și economice, în planificarea și utilizarea științ ei și tehnologiei nucleare în diverse scopuri pașnice, inclusiv generarea de energie electrică, și facilitează transferul acestor tehnologii și cunoștințe într-un mod durabil către dezvoltarea statelor membre; - elaborează standarde de securitate nucleară și, pe baza acestor standarde, promovează atingerea și menținerea unor niveluri ridicate de siguranță î n aplica țiile energiei nucleare, precum ș i protec ția sănătății umane și a mediului împotriva radiațiilor ionizante; - verific ă prin sistemul său de inspecție dacă statele își respectă angajamentele, în temeiul Tratatului de Neproliferare și al altor acorduri de neproliferare, de a utiliza materialele și instalațiile nucleare numai în scopuri pașnice.   Finan țare Principalele surse de finanțare ale agenției sunt Fondul bugetar ordinar, Fondul de cooperare tehnică și fondurile programelor extrabugetare. Acestea sunt furnizate în principal de statele membre și, în unele cazuri, de alț i donatori. Contribu țiile la fondurile extrabugetare și la Fondul de cooperare tehnică sunt voluntare. Studiu de caz: Evaluarea sigurantei prin tehnici probabilistice Tehnicile probabilistice de evaluare a siguranței au fost aplicate încă din anii 1970 în industria nucleară, mai întâi la centralele nucleare (CNP), iar apoi la reactoarele de cercetare. Tehnicile au fost, de asemenea, aplicate cu succes și în alte activităț i poten țial periculoase, cum ar fi aplicații aerospațiale, fabrici de petrol ș i industria chimic ă, platforme offshore și rețele de căi ferate. Succesul acestor tehnici, exprimat ca o reducere eficientă a riscurilor pentru instalațiile analizate, ca urmare a acestor studii, susține utilizarea lor într-o serie de domenii. Sursele de radiații sunt folosite în întreaga lume pentru o varietate de scopuri, î n industrie, medicin ă, cercetare ș i educa ție. Multe sunt sub formă de surse sigilate în care materialele radioactive sunt sigilate permanent într-o capsulă sau strâns legate într-o formă solidă. Riscurile prezentate de aceste surse ș i materiale variaz ă foarte mult, în funcție de factori precum radionucleul, forma fizică ș i chimic ă și activitatea. Cu excepția cazului în care sunt încălcate sau scurse, sursele sigilate prezintă un risc numai din cauza expunerii la radiații externe. Cu toate acestea, sursele sigilate, sparte sau scurse, precum și materialele radioactive nesigilate, pot duce la contaminarea mediului și la aportul de materiale radioactive în corpul uman. Sursele de radiații includ, de asemenea, surse de radiații produse de mașini, cum ar fi acceleratoarele liniare utilizate î n radioterapie, unit ățile de diagnosticare cu raze X și iradiatoarele cu fascicul de electroni non-medicale. Radiațiile emise de aceste dispozitive reprezintă pericolul principal de radiații asociat cu utilizarea lor. Publicația 60 a Comisiei Internaționale pentru Protecț ie Radiologic ă (ICRP) include, iar Publicația ICRP 76 dezvoltă î n continuare, recomand ă ri conform c ărora limitele ș i constr ângerile de doză ar trebui completate cu limite de risc ș i constr ângeri care țin cont de o evaluare potențială a expunerii și de probabilitatea apariției diferitelor tipuri de vătămări cauzate de doza rezultată. Publicația 64 ICRP descrie un cadru prin care se poate aprecia acceptabilitatea expunerilor potențiale. Exemple de aplicare a acestui cadru la mai multe surse de radiații sunt furnizate în Publicația 76 ICRP. În aceste exemple, din cauza caracterului probabilistic al evenimentelor sau secvențelor de evenimente care duc la accidente, tehnicile probabilistice de evaluare a siguranței (PSA) au fost utilizate pentru a analiza scenarii care ar putea provoca expuneri potenț iale. În acest context, AIEA a inițiat un proiect de cercetare coordonată (CRP) pentru a studia beneficiile ș i limit ările aplicării tehnicilor PSA la sursele de radiații. PSA permite nu numai estimarea riscului, dar poate permite și identificarea calitativă a punctelor slabe ale unei anumite instalații sau practici. Atunci când sunt disponibile informații cantitative, un PSA oferă o clasare a diferiților factori care contribuie la riscul general. Într-un sens mai larg, PSA este o abordare sistematică a înțelegerii a ceea ce poate merge prost, a consecințelor defecțiunilor ș i a probabilit ății ca fiecare eveniment sau combinație de evenimente să provoace un accident. Studiu de caz International Maritime Organization (IMO) Despre IMO   International Maritime Organization Organizația Maritimă Internațională(IMO) este o agenție specializată a Națiunilor Unite(ONU), responsabilă pentru luarea unor măsuri menite să îmbunătățească siguranța și securitatea navigației internaționale și să prevină poluarea produsă de nave. Aceasta joacă un rol integral în atingerea obiectivelor stabilite în Cadrul de Dezvoltare Durabilă al Națiunilor Unite (SDG) 14: Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și resurselor marine în scopul dezvoltării durabile. Organizația este, de asemenea, împuternicită să se ocupe de chestiunile administrative și juridice legate de aceste scopuri [1] .În calitate de agenție specializată a Națiunilor Unite, IMO este autoritatea globală de stabilire a standardelor pentru siguranța, securitatea și performanța de mediu a transportului internațional. Rolul său principal este de a crea un cadru de reglementare pentru industria de transport maritim care este echitabil și eficient, adoptat și implementat universal. Cu alte cuvinte, rolul său este de a crea condiții de concurență echitabile, astfel încât operatorii de nave să nu își poată aborda problemele financiare pur și simplu găsind scurtături și compromițând siguranța, securitatea și performanța de mediu. Această abordare încurajează, de asemenea, inovația și eficiența. Transportul maritim este o industrie cu adevărat internațională și poate funcționa eficient doar dacă reglementările și standardele sunt ele însele agreate, adoptate și implementate la nivel internațional. Și IMO este forumul în care are loc acest proces [2] . IMO are peste 170 de membri și este condusă de un secretar-general, care servește un mandat de patru ani și supraveghează un personal al Secretariatului de aproximativ 300 de persoane - unul dintre cele mai mici personaluri ale agențiilor ONU. Toți membrii sunt reprezentați în Adunare, principalul organ de luare a deciziilor al IMO, care se întrunește o dată la doi ani. Consiliul, format din 40 de membri, se întâlnește de două ori pe an și este responsabil pentru guvernarea organizației între sesiunile Adunării. Membrii Consiliului sunt împărțiți în trei grupuri: (1) cele 8 țări cu "cel mai mare interes" în furnizarea serviciilor de transport maritim internațional; (2) cele 8 țări cu cel mai mare interes în furnizarea comerțului maritim internațional; și (3) 16 țări cu "interes special" în transportul maritim, selectate pentru a asigura o reprezentare geografică echitabilă. Propunerile privind siguranța sunt înaintate Adunării de Comitetul pentru Siguranța Maritimă, care se întrunește anual. Există mai multe comitete și subcomitete care se ocupă de probleme specifice, cum ar fi mediul, problemele juridice, transportul mărfurilor periculoase, comunicațiile radio, protecția împotriva incendiilor, proiectarea și echiparea navelor, echipamente de salvare, precum și încărcături și containerele. Sistemul Global de Detașare și Siguranță Maritimă al IMO, un sistem integrat de comunicații care utilizează sateliți și comunicații radio terestre pentru a furniza ajutor navelor aflate în pericol, chiar și în cazuri în care echipajul nu poate trimite un semnal manual de detresă, a fost înființat în 1992 și a devenit complet operațional în 1999 [3] . Organizația este finanțată prin contribuții ale statelor membre, precum și prin donații voluntare și activități comerciale. De asemenea, a dezvoltat parteneriate cu instituții naționale și regionale care furnizează sprijin financiar și ”in-kind”(bunuri, servicii, voluntari). În plus, resursele OMI includ contribuții voluntare din partea statelor membre, agenții ONU, organizații internaționale și alte entități prin fonduri de încredere precum   Greenhouse Gas Trust Fund [4] . Bugetul anual al OMI este aproximativ 13 milioane de dolari americani [5] . [1] https://www.unep.org/explore-topics/oceans-seas/what-we-do/working-regional-seas/partners/international-maritime , accesat la data de 14.01.2024, ora 21:05. [2] https://www.imo.org/en/About/Pages/Default.aspx , accesat la data de 14.01.2024, ora 21:13. [3] https://www.britannica.com/topic/International-Maritime-Organization , accesat la data de 14.01.2024, ora 21:29. [4] https://www.imo.org/en/OurWork/PartnershipsProjects/Pages/Funding.aspx , accesat la data de 14.01.2024, ora 21:41. [5] Mark D. Allen și Earl D. Sohm, International Maritime Organization , Geneva, 1984, p. 1. Studiu de caz - Exxon Valdez IMO – cazul Exxon Valdez Deversarea de petrol Exxon Valdez a fost o mare catastrofă ecologică care a făcut titluri de presă în întreaga lume în primăvara anului 1989 și a avut loc în Golful Prințului William din Alaska la 24 martie 1989. Deversarea a avut loc când Exxon Valdez, un supertanker de petrol deținut de compania Exxon Shipping, cu destinația Long Beach, California, a lovit reciful Bligh din Golful Prințului William, la aproximativ 9,7 km vest de Tatitlek, Alaska. Supertankerul a deversat 37.000 de tone de petrol crud în următoarele zile [1] . Această catastrofă a determinat Organizația Maritimă Internațională să introducă reguli cuprinzătoare de prevenire a poluării marine (MARPOL) prin diverse convenții. Regulile au fost ratificate de țările membre și, conform regulilor de Management Internațional al Navelor, navele sunt operate cu obiectivul comun de "nave mai sigure și oceane mai curate" [2] . Unele dintre modificările cheie și îmbunătățirile aduse MARPOL după incidentul cu Exxon Valdez includ: -Cerința de Cocă Dublă (Double Hull): Amendamentul "cocă dublă" a fost introdus în 1992, cerând ca toate navele construite după 7 iunie 1996 să aibă cocă dublă [3] . Această măsură a avut ca scop reducerea riscului de scurgeri de petrol și minimizarea impactului ecologic al accidentelor viitoare [4] . -Eliminarea Treptată a Navelor cu o singură cocă (Single-Hull): Organizația Maritimă Internațională   a decis să elimine treptat navele cu o singură coajă, considerate că prezintă un risc mai mare de scurgeri de petrol în comparație cu navele cu dublă cocă. Până în 2015, toate navele cu o singură coajă trebuiau să fie modificate sau eliminate, reducând astfel numărul de nave care ar putea provoca scurgeri masive de petrol [5] . -Îmbunătățirea Designului și a Operării Navelor Cisternă: Incidentul cu Exxon Valdez a evidențiat slăbiciunile în designul și operarea navelor cisternă, conducând la adoptarea de măsuri noi pentru îmbunătățirea siguranței și prevenirea accidentelor viitoare. Aceste măsuri au inclus introducerea de standarde noi de siguranță, precum cerința ca navele să mențină o supraveghere corespunzătoare și să evite coliziunile cu alte nave sau condiții meteorologice periculoase. [6] -Creșterea Cooperării și Partajării Informațiilor: IMO a încurajat cooperarea internațională între autoritățile maritime și companiile de transport naval pentru a împărtăși informații și cele mai bune practici în vederea îmbunătățirii standardelor de siguranță în industria maritimă [7] . Cu toate acestea, în anii urmatori au mai avut loc evenimente tragice pe mare, cum ar fi incidentul MV Princess sau MV Sewol, ceea ce ne demonstrează faptul că obiectivele IMO încă nu sunt atinse. Totuși, nu trebuie trecut cu vederea faptul că IMO are un impact pozitiv iar cu fiecare an trecut, este mai aproape de obiectivele sale. [1] https://en.wikipedia.org/wiki/Exxon_Valdez_oil_spill , accesat la data de 14.01.2024, ora 22:28. [2] Ibidem . [3] https://wwz.cedre.fr/en/Resources/Spills/Spills/Exxon-Valdez , accesat la data de 14.01.2024, ora 22:31. [4] https://response.restoration.noaa.gov/about/media/final-farewell-oil-tankers-single-hulls.html , accesat la data de 14.01.2024, ora 22:35. [5] Ibidem. [6] https://www.linkedin.com/pulse/history-oil-pollution-sea-evolution-marpol-harsh-srivastava , accesat la data de 14.01.2024, ora 22:43. [7] Ibidem. Organizația Internațională a Aviației Civile (ICAO) Despre ICAO Istoric Organizaț ia Interna țională a Avia ției Civile (International Civil Organization – ICAO) este o agen ț ie a Organiza ției Națiunilor Unite, înființată prin Convenția asupra Aviației Civile Internaționale, semnată de 52 de state, la 7 decembrie 1944, la Chicago ș i intrat ă în vigoare la 4 aprilie 1947. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost un catalizator al dezvoltării aeronauticii, dar dezvoltarea rutelor de transport aerian se lovea de multiple obstacole politice și tehnice. În urma unor studii inițiate de SUA și după consult ări cu Aliații, guvernul SUA a transmis către 55 de state invitaț ia de a participa la o Conferin ț ă Internațională asupra Alianței Civile. Deschiderea Conferinței a avut loc la 1 noiembrie 1944 la Stevens Hotel din Chicago. Venirea participanților la Chicago a presupus asumarea unor riscuri, întrucât războiul nu se terminase, iar unele țări se aflau încă sub ocupație. În final au fost prezenț i la Conferin ț ă delega ț i din 54 de state, iar 52 au semnat Convenția asupra Aviației Civile Internaționale, la 7 decembrie 1944. Pentru a da func ț ionalitate Convenției de la Chicago până la ratificarea ei, a fost semnat și un acord interimar care presupunea crearea unei agenții provizorii (Provisional ICAO – PICAO) cu rol consultativ și de coordonare. PICAO era formată dintr-un Consiliu Interimar și o Adunare Interimară; din iunie 1945 Consiliul Interimar s-a întrunit la Montreal, Canada și cuprindea reprezentanți din 21 de state. Prima reuniune a Adunării PICAO a avut loc la Montreal în iunie 1946. Ora șul Montreal ca sediu al organizației a fost ales în prima sesiune a Adunării Interimare PICAO, la 6 iunie 1946, cu 27 de voturi. Celelalte opțiuni au fost: Paris (9 voturi), Geneva (4 voturi), un oraș din China (1 vot). Montreal a fost propunerea statului Chile, susținută de Peru, SUA, Australia și Marea Britanie, iar alegerea s-a datorat nu doar ospitalității canadiene ș i poten țialului de dezvoltare aeronautică al țării gazde, ci și apropierii geografice de New York, orașul care fusese deja ales ca sediu al ONU. Convenț ia de la Chicago a intrat în vigoare la 4 aprilie 1947, după ratificarea acesteia de că tre un num ăr suficient de state (minim 26 de state, conform Convenției). Convenț ia de la Chicago înlocuia Convenția pentru Reglementarea Navigaț iei Aeriene de la Paris (1919) ș i Conven ț ia Pan Americană asupra Aviației Comerciale de la Havana (1928). PICAO s-a dizolvat, iar instituțiile ICAO au intrat în funcțiune în 1947. Primul președinte al ICAO a fost americanul Eduard Warner (PICAO 1945 – 1947, ICAO 1947 - 1957), personalitate remarcabil ă a aviației civile postbelice. Actualul preș edinte, italianul Salvatore Sciacchitano, este al ș aselea președinte al ICAO. La redactarea Convenției, în 1944, a fost anticipată crearea unui organism internațional pentru prezervarea păcii (viitoarea ONU, aflată atunci în proces de negociere), de aceea a fost prevă zut ă posibilitatea pentru ICAO de a face parte dintr-o astfel de organizaț ie. Prima Adunare ICAO întrunită în mai 1947 a aprobat colaborarea cu ONU, iar ICAO a devenit agenție specializată a ONU prin protocolul semnat la 3 Octombrie 1947. ICAO rămâ ne o agen ț ie independentă ș i autonom ă, dar este parte constitutivă a ONU, statut datorită căruia, multe state au beneficiat financiar prin Programul ONU de Asistență Tehnică. ICAO lucrează în principal cu Consiliul Economic și Social al ONU, dar și cu alte agenții specializate ONU și organizații internaționale: Uniunea Internațională pentru Telecomunicații (ITU), Agenț ia Interna țională pentru Energia Atomică (IAEA), Organiza ț ia Interna țională a Muncii (ILO), ​ Organizația Maritimă Internațională (IMO), Uniunea Poștală Universal ă​ (UPU), Organiza ț ia Mondial ă pentru Meteorologie ​ (WMO), Organiza ț ia Mondial ă pentru Sănă tate (WHO) și cu Organizaț ia Mondial ă pentru Turism (UNWTO). De-a lungul timpului, numărul standardelor ITAO a crescut, odată cu progresul tehnologic, numărând astăzi 12.000 de standarde și practici recomandate (SARPs – Standards and Recommended Practices), cuprinse în anexele la Convenția de la Chicago, toate agreate prin consensul membrilor, a că ror num ăr a ajuns la 193 de state membre. În prezent sunt atașate Convenției de la Chicago, 19 Anexe: Anexele 1 – 15 adoptate în anii 1948 – 1952, Anexele 16-17 în anii 1972 - 1975, Anexa 18 în 1984, iar la o distanță de 30 de ani, Anexa 19 – Managementul Riscului, adoptată în 2013. Este evident că perioada anilor '50 este cea mai prolifică în elaborarea de standarde internaționale agreate pentru navigaț ia aerian ă civilă. Trebuie însă reținut că aceste anexe sunt extinse și amendate periodic, iar ICAO publică anual manuale care să permit ă accesul statelor la standardele și procedurile actualizate. ICAO nu trebuie confundat cu IATA (International Air Transport Association) care este o organizaț ie de comer ț pentru companiile aeriene, al cărei sediu este tot la Montré al. Structură Majoritatea statelor lumii sunt membre ale ICAO, iar organizarea acesteia se face prin intermediul următoarelor instituții: · Adunarea (Assembly) formată din delegații statelor membre se întrunește la 3 ani și este convocată de Consiliu. Convocarea extraordinară se poate face oricând la cererea Consiliului sau la cererea unui număr de state care să reprezinte cel puțin o cincime din totalul statelor membre.   Adunarea alege statele membre care să fie reprezentate în Consiliu, examinează rapoartele Consiliului și ia măsurile necesare, aprobă bugetul organizației. Adunarea se poate adresa oricând Consiliului, comisiilor și celorlalte organe, în orice chestiune. Analizează în detaliu activitatea organizației sub aspectele sale tehnice, administrative, legale și tehnice. Adunarea are autoritatea de a aproba amendamentele la Convenția asupra Aviației Civile Internaționale (Chicago, 1944), care sunt supuse ratificării de către statele membre; · Consiliul (Council) este organismul permanent de decizie al ICAO, responsabil în fața Adunării. Este format din 36 membri, aleși de Adunare pentru o perioadă de 3 ani. În alegerea reprezentanților se urmărește să fie reprezentate statele cu importanță majoră în transportul aerian și în facilitarea acestuia, asigurând de asemenea reprezentarea tuturor ariilor geografice. Consiliul urmează direcțiile trasate de Adunare, elaborează rapoarte anuale către Adunare și urmărește îndeplinirea obiectivelor Convenției de la Chicago. Consiliul formulează standarde și practici recomandate (SARPs) care privesc navigația aeriană internațională încorporate în Anexe la Convenție și poate amenda Anexele existente; definește protocoalele pentru investigarea accidentelor internaționale și generează soluții pentru facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru aviația civilă. Consiliul administrează finanțele ICAO, definește atribuțiile și sarcinile Comitetului de Transport Aerian, ale Comitetului de Suport Comun a Serviciilor de Navigație Aeriană, ale Comitetului de Finanțe, ale Comitetului de Cooperare Tehnică și ale Comitetului de Resurse Umane. Numește Secretarul General, membrii Comisiei de Navigație Aeriană și membrii Comitetului Premiului Edward Warner. Consiliul poate acționa ca arbitru între statele membre în diferende legate de implementarea Convenției de la Chicago, cu anexele sale. Președintele actual al Consiliului este italianul Salvatore Sciacchitano ales la 25 noiembrie 2019 și învestit în funcție la 1 ianuarie 2020, pentru un mandat de 3 ani; · Comisia pentru Navigație Aeriană (Air Navigation Commission – ANC) se ocupă de aspectele tehnice, considerând și recomandând spre adoptare/aprobare Consiliului standarde si practici recomandate (SARPs) și Proceduri pentru Serviciile de Navigație (PANs). Comisia este formată din 19 membri care au „calificarea și experiența necesare în știința și practica aeronauticii” și care sunt propuși de statele membre și numiți de Consiliu, nu reprezintă interesele vreunui stat, ci acționează independent, în interesul întregii comunități a aviației civile internaționale. Membrii Comisiei sunt numiți de Consiliu pe o perioadă de 3 ani, iar președintele și cei 2 vicepreședinți, pe o perioadă de 1 an. În Comisie mai participă, cu statut de observator, reprezentanți ai statelor și ai industriei. Comisia a examinat și recomandat standardele și procedurile recomandate (SARPs) cuprinse în 17 dintre cele 19 Anexe ale Convenției, inclusiv cea mai recentă dintre acestea, Anexa 19 - Managementul Siguranței. ANC este convocată în trei sesiuni pe an, cu aprobarea Consiliului, fiecare sesiune desfășurându-se de-a lungul a 9 săptămâni, cu o pauză de 3 săptămâni în această perioadă. Provocarea ANC este de a continua îmbunătățirea standardelor de siguranță și eficiență aviatică, introducerea sistemelor avansate, identificarea proactivă a riscurilor actualei infrastructuri de navigație, elaborarea unor măsuri în acord cu Planul de Siguranță Aviatică Globală (Global Aviation Safety Plan – GASP) și Planul de Navigație Aeriană Globală (Global Air Navigation Plan - GANP); · Secretariatul (Secretariat) este condus de un Secretar General ales de Consiliu pe o perioadă de 3 ani, actualmente columbianul Juan Carlos Salazar, de la 1 august 2021. Secretariatul furnizează asistență administrativă reprezentanților naționali și este organizat în 5 secțiuni: Biroul de Navigație Aeriană (Air Navigation Bureau), Biroul de Transport Aerian (Air Transport Bureau), Biroul de Cooperare Tehnică (Technical Co-operation Bureau), Biroul Juridic și de Relații Externe (Legal Affairs and External Relations Bureau) și Biroul pentru Administrație și Servicii (Bureau of Administration and Services). Este responsabil față de Consiliu și îndeplinește sarcinile trasate de acesta, fiind format din funcționari specializați în aviație civilă internațională. Secretarul General este responsabil pentru management, productivitatea muncii, activități legate de finanțe, etică și comunicare, activitatea celor 7 birouri regionale din Paris, Bangkok, Cairo, Dakar, Nairobi, Lima și Mexico.   Obiective Obiectivul principal al organizației este acela de a ajuta statele să ajungă la cel mai înalt grad de uniformizare a procedurilor, standardelor, normelor ș i organiz ării aviației civile, î n condi ț ii de siguranță ș i eficien ț ă, asigurând accesul fiecărui stat la rutele internaț ionale de naviga ț ie aerian ă. Viziunea actuală a ICAO este „realizarea creșterii durabile a sistemului de aviație civilă globală”, iar acțiunile sunt canalizate spre următoarele obiective: · consolidarea instituțiilor din aviația civilă: administrare, norme, studii, suport pentru implementarea standardelor și planuri de dezvoltare a aviației civile/a aeroporturilor; · transfer de tehnologie și dezvoltarea resurselor umane: servicii de consultanță, centre de instructaj, programul TRAINAIR, instructaj din partea furnizorilor de echipamente; · adaptare infrastructură și servicii: aerodromuri, echipament și sisteme de navigație aeriană, echipamente și sisteme de securitate, sisteme de management a aeroporturilor, update; · promovarea standardelor și practicilor recomandate (SARPSs): promovarea uniformizării implementării SARPs, a politicilor și procedurilor, a proiectelor implementate prin TCB (Technical Cooperation Bureau) pentru conformarea la standarde, implementarea de acțiuni remediale pentru deficiențe identificate în procesele și infrastructura aviației civilă, îndeplinirea cerințelor de instruire, dezvoltarea de planuri pentru acțiuni corective, pregătire pentru elaborarea documentației necesare auditului pentru autentificarea conformării la standarde. Activitatea ICAO include și investigarea accidentelor de aviație, licen ț ierea personalului, activităț i legate de telecomunica ț ii, meteorologie, echipament pentru navigaț ia aerian ă , facilit ăți la sol pentru transportul aerian, misiuni de că utare ș i salvare, protec ț ia mediului. ICAO promovează acorduri regionale ș i interna ț ionale cu scopul de a liberaliza piața aviatică, ajută la stabilirea standardelor legale care să asigure că o cre ș tere durabilă în transportul aerian nu se face în detrimentul siguranței. Standardele noi sunt întotdeauna negociate cu statele membre și abia după un consens diplomatic, se ajunge la transpunerea acestora în cadrul reglementărilor naționale. Cele 7 Birouri Regionale servesc la coordonarea regională a acestei activități de uniformizare a standardelor, dezvoltă coaliții, conduc audit-uri, construiesc capacități și organizează instructaje. Standardele ICAO nu înlocuiesc automat standardele naționale, introducerea acestora la nivel național realizându-se prin proceduri legale specifice statelor, cu respectarea suveranității acestora. Agențiile ONU nu au autoritate asupra guvernelor naționale, ICAO nu este un legislator global sau un polițist al rutelor de transport aerian, nu poate restricționa accesul statelor în spațiul aerian, nu poate închide rute aeriene, nu poate condamna companii aeriene sau aeroporturi pentru servicii neconforme cu standardele internaționale de siguranță. Preocup ările globale actuale aduc pe agenda ICAO provocări noi: proceduri pentru reducerea emisiilor de carbon ș i solu ț ii de relansare a navigației aeriene după pandemia Covid-19. În perioada pandemiei Covid-19, ICAO a susținut crearea de coridoare de transport prin pachetul (implementing Package) „Establishing a Public Health Corridor” – cu norme pentru aeroporturi și companii, material de support, instructaj, prin monitorizarea și coordonarea platformelor, a mecanismelor de feedback, cu scopul de a asista țările în stabilirea coridoarelor de transport aerian sigure. Î n contextual ini ț ierii de către companii private a călătoriilor spațiale civile, reglementarea aviației spațiale civile de către ICAO devine o prioritate. ICAO a elaborat un manual de bune practice în 2015 ș i c âteva proiecte tehnice în 2018, dar reglementarea aviației spaț iale r ămâne un obiectiv de realizat în viitorul apropiat.   Finan țare ICAO este finan țat de guvernele celor 193 de state membre ș i de contributori externi (ins tituții financiare, parteneri privați etc.). Raportul prezentat de Secretarul General ICAO Consiliului, pentru exercițiul financiar 1 ianuarie – 31 decembrie 2018, a evidențiat un buget de 98.896.000 CAD (bugetele ICAO sunt realizate în dolari canadieni). În cadrul celei de-a XL-a Sesiuni a Adunării ICAO, din iulie 2019, Consiliul a propus Comisiei Administrative un buget trienal (pentru 2020, 2021, 2022) de 322,7 mil. CAD, în baza sugestiilor și recomandărilor Comitetului Financiar, a propunerilor de buget făcute de Secretarul General și a bugetului anului în curs, 2019. Defalcat pe ani, propunerea este următoarea: 103,3 mil. CAD pentru 2020, 106,3 mil. CAD pentru 2021, respectiv 112,4 mil. CAD pentru 2022.   Cheltuielile bugetare sunt defalcate astfel: 73% obiective strategice, 14% management și administrare, 13% suport programe. Programul de Cooperare Tehnică (Technical Co-operation Programme - TCP) acord ă susț inere financiar ă statelor pentru promovarea și implementarea Standardelor și Procedurilor Recomandate (SAPRs), Planurilor de Navigaț ie Aerian ă (ANPs), ac țiunilor remediale rezultate din Programul de Audit pentru Supravegherea Siguranței (USOAP) și Programul de Audit pentru Securitate Universală (USAP), pentru restructurarea instituțiilor naționale de aviație, actualizarea infrastructurii și serviciilor din aeroporturi, facilitarea transferului de tehnologie și construirea de capabilități. TCP a avut un buget de 170, 6 mil. CAD în 2018: 105,6 mil. CAD fonduri furnizate de statele membre, 61,3 mil CAD fonduri din alte surse. Beneficiarii acestor fonduri la nivel regional au fost: 122 mil. CAD Americile, 35,8 mil. CAD Africa, 6,8 mil CAD Orientul Mijlociu, 5,3 mil CAD Asia-Pacific, 0,5 mil CAD Europa. Co-finan țatori la programele ICAO mai pot fi: ONU, Banca Mondială, bănci regionale pentru dezvoltare, bă nci comerciale, agen ții guvernamentale, Comisia Europeană, IATA, alte organizații internaționale, companii private din domeniul aviației și al industriei aerospaț iale. Referințe 9. Abeyrante, R. (2015), Regulation of Commercial Space Transport. The Astrocizing of ICAO . Springer, New York. 10. ICAO (2019), Doc. 10129, Financial Statements and Reports of the External Auditor for the Financial Year Ended 31 December 2018 . Disponibil la Microsoft Word - Add.1.EN.FINAL.docx (icao.int) . 11. ICAO (2021), Doc. 9303. Machine Readable Travel Documents (8th Edition). Disponibil la Microsoft Word - Doc.9303.Pt.01.8th.Ed.alltext.en.INPROGRESS.CC.docx (icao.int) . 12. ICAO (2006), ICAO MRTD Report. Optimizing Security and Efficiency through Enganced ID Technology , Vol. 1, No. 1, Montreal. Disponibil la ICAO MRTD Report vol 1.pdf . 13. Jakhu, R.S., Sgobba, T., & Dempsey, P.S. (Eds.), The Need for an Integrated Regulatory Regim for Aviation and Space. ICAO for Space . Springer, New York. 14. Mackenzie, D. (2010), ICAO. A History of the International Civil Aviation Organization , University of Toronto Press. 15. ICAO, Istoricul Organizației . Disponibil la Milestones in International Civil Aviation (icao.int) . 16. UN (1944, Dec. 7),   Convention on International Civil Aviation , intrată în vigoare la 4 april 1947. Disponibil la UNTC . 17. ICAO (2017, Oct), Anexa 9 – Facilitation (15 th edition). Disponibil la Microsoft Word - Anx.09.15th Edition.alltext.en.docx (icao.int) . 18. ICAO (2019, Jul. 16), Draft Budget of the Organization 2020-2021-2022 from the President of the Icao Council to the 40th Session of the Assembly (working paper, Agenda Item 49). Disponibil la   wp_034_en.pdf (icao.int) . Studiu de caz: Machine Readable Travel Documents Aparatele care verifică pașapoarte, vize și alte documente de călătorie (denumite generic MRTDs) sunt astăzi o realitate a orică rui aeroport interna țional. Ele facilitează verificarea documentelor de călă torie, fluidiz ând activitatea de control la frontieră și sporind siguranța în aeroporturi. Implementarea lor este parte a Strategiei de Securitate ICAO (ICAO Comprehensive Aviation Security Strategy), în baza Anexei 9 la Convenția de la Chicago, denumită: ″Standards and Recommended Practices – Facilitation”. Anexa 9 a fost adoptată în 1949, dar este periodic extinsă și amendată. Preocuparea ICAO pentru crearea de aparate care să citească documentele de identitate a început în 1968, prin crearea de către Comitetul de Transport Aerian a unui grup specializat pe siguranța pașapoartelor (Panel on Passport Cards). Acesta și-a început activitatea prin elaborarea unui set de recomandări făcute statelor pentru emiterea de carduri strandardizate care ar putea fi citite de aparate și care ar accelera procesul de verificare a pașapoartelor la punctele de trecere a frontierei. În 1980, a fost publicat un material cu specificații în acest sens, denumit „Doc. 9303. A Passport with Machine Readable Capability” – care a devenit baza pentru implementarea primelor cititoare de documente î n Australia, Canada și SUA. Actualizat de-a lungul a trei decenii, Doc. 9303 a ajuns, în 2021, la cea de-a opta ediție. În 1984 a fost înființat Grupul Tehnic de Asistență (Technical Advisory Group on Machine Readable Travel Documents – TAG/MRTD) format din oficiali guvernamentali specializați în emiterea și controlul pașapoartelor și a altor documente de călătorie, care au inclus î n preocup ările lor și citirea vizelor. Odată cu dezvoltarea de noi tehnologii, în 1998 grupul TAG/MRDT a început elaborarea unui sistem de identificare biometrică și a mijloacelor asociate pentru stocarea datelor. Activitatea TAG/MRTD a primit un imbold important după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, odată cu creșterea interesului statelor pentru securitatea documentelor de identitate. TAG/MRTD și Comitetul de Transport Aerian au accelerat elaborarea de norme: rapoartele tehnice asupra folosirii tehnologiei biometrice și a chip-ului contactless, Logical Data Structure (LDS) și Public Key Infrastructure (PKI) au fost incorporate în edițiile Doc. 9303 din 2006 și 2008. Ini țiativa ICAO de a dezvolta standarde pentru pașapoarte și documente de călătorie, se înscrie în tradiț ia stabilit ă de conferin țele privind pașapoartele, ale Ligii Națiunilor, în anii 1920 - când s-a stabilit dimensiunea pașaportului respectată și astă zi, și cea a organizației succesoare acesteia, ONU, sub al cărei mandat funcționează ICAO. Din 2004, Adunarea ICAO a prioritizat politica globală privind consolidarea securității ș i integrit ății documentelor de călă torie și necesitatea cooperării ICAO cu alte organizații precum: International Organization for Standardization (ISO), International Air Transport Association (IATA), Airport Council International (ACI) si International Criminal Police Organization   (INTERPOL). În 2005, toate cele 188 state membre ICAO la acel moment au aprobat noile standarde pentru implementarea MRTDs, conform Doc. 9303, având termen limită anul 2010. Nivelul de cost pentru emiterea noilor documente MRTDs a fost estimat ca fiind sub cel al producerii documentelor convenționale, dar s-a estimat că acesta va crește considerabil prin introducerea documentelor electronice cu elemente de identificare biometrică. Dar, în contextul creșterii numărului de pasageri, va crește si interesul guvernelor pentru fluidizarea traficului la frontieră. S-a implicat în proces și Directoratul Executiv al Comitetului Antiterorism (CTED) al Consiliului de Securitate al ONU. CTED a fost creat pentru a asista statele în implementarea rezoluțiilor 1273 (2001) și 1624 (2005), în cadrul cărora un element crucial este controlul la frontieră pentru a preveni circulația teroriștilor cu acte false și cooperarea statelor pentru a întări siguranța frontierelor internaționale: controlul eficient la frontieră este considerat prima linie de apărarea împotriva terorismului ș i parte inte grantă a strategiilor naționale de combatere a terorismului. Eforturile ICAO de implementare a   aparatelor de citire a documentelor este activ susținut de CTED care devine un facilitator al asistenței tehnice pentru construirea capabilității statelor si lucrează împreună cu ICAO pentru ca statele să-și îndeplinească obligațiile trasate de rezoluțiile Consiliului de Securitate. MRTDs s-au impus rapid pe agenda globală a managementului identificării pasagerilor (traveller identification management), s-au organizat 10 simpozioane MRTD (2005-2014), seminarii, expoziții de produse și s-au publicat rapoarte anuale MRTD. La cea a XXXVIII-a Sesiune a Adunării ICAO, în 2013, statele membre au adoptat ICAO Travel Identification Programme Strategy (ICAO TRIP) care să consolideze sistemul global prin dialogul dintre reprezentanții statelor și cei ai industriei (noul TRIP va î ncorpora agenda MRTD și va continua simpozioanele, cu denumirea MRTD/TRIP în 2015, ulterior doar TRIP). Strategia ICAO TRIP se dorește a fi o abordare holistică ș i coerent ă, în cadrul căreia sunt prezentate anual rapoarte, este editată o revist ă și organizat un simpozion internațional, cu scopul de a gă si solu ții pentru documente mai sigure, de a actualiza standardele existente, de a detecta defecțiuni ale sistemului sau ale aplicațiilor interoperaț ionale și de a aduce tehnologii noi de emitere și verificare a documentelor de călătorie.   Rezoluțiile Consiliului de Securitate 2178 (2014) și 2396 (2017) au creat un nou cadru pentru acțiunea combinată a statelor de combatere a terorismului și au impus implementarea globală a sistemului de date API (advanced passenger information) și PNR (passenger name record) pentru un management la controlului la frontieră mai sigur și mai eficient în combaterea terorismului. Simpozionul TRIP2021 a reunit pentru prima dată ICAO și INTERPOL - „ Passenger Data Forum Exchange ”: un forum pentru schimbul de informații și strategii care să conducă la bune practici, proceduri, specificații și mecanisme adiționale conectate modului de implementare a sistemului de date API și PNR. Pe parcursul a 3 zile, au participat : miniștri de interne și de externe, reprezentanț i ai agen țiilor vamale, birourilor de imigrare, birouri juridice, oficii de stare civilă, personal diplomatic și consular, reprezentanți ai companiilor aeriene, aeroporturilor, consultanți de securitate aviatică, donatori, reprezentanți ai mediului academic, ai organizațiilor internaționale, ai companiilor private producătoare de echipamente, tehnologie și consumabile pentru emiterea și verificarea documentelor de călătorie cu citire automată (MRTDs). Companiile producătoare de tehnologii pentru securitatea documentelor de călătorie, sunt mari jucători globali, majoritatea implicați și în tehnologii pentru emiterea de bancnote și carduri bancare. Un astfel de simpozion nu are nevoie de finanțare din bugetul ICAO, ci este sponsorizat de marii actori globali de pe această pia ță: companiile americane HID Global și Entrust, compania franceză IN Groupe (cu o cifră de afaceri de 427 mil. E în 2020), Any Security Printing Company (fosta imprimerie de stat a Ungariei), companiile elvețiene SICPA sau OVD Kinegram, compania Regula Forensics din Bielorusia (cu birouri în 9 state, inclusiv în Rusia și Ucraina) sau compania germană Veridos (cel mai mare furnizor de soluții integrate de identificare, premiată în 2021 la o conferință de profil). Malaezia este prima țară care a emis un pașaport electronic, în 1998. Normele ICAO apar abia în 2003, Belgia fiind prima țară care emite pașapoarte electronice conform normelor, în 2004, urmată de Suedia. USA a adoptat pașapoartele electronice în 2009. Din 2005 a crescut numărul țărilor care emit pașapoarte electronice, dar termenul de implementare 2010 s-a dovedit a fi nerealist  ; num ărul statelor care emit pașapoarte electronice este de 150 (din totalul de 193 de state membre) în 2019.   International Organization for Migration (IOM) International Organization for Migration (IOM) Istoric OIM a fost înființată în anul în 1951 ca reacție la haosul și deplasările masive de populație în Europa de Vest după cel de-al Doilea Război Mondial. A fost denumită mai întâi Comitetul Interguvernamental Provizoriu pentru Mișcarea Migranților din Europa (PICMME). This organizație și-a schimbat denumirea în 1952, devenind Comitetul Internațional pentru Migrație Europeană (ICEM). În 1980, a suferit o rebranduire și a devenit Comitetul Interguvernamental pentru Migrație, pentru ca, în cele din urmă, în 1989, să creeze identitatea actuală, Organizația Internațională pentru Migrație (OIM). Pe aceste perioade extinse, organizația a evoluat semnificativ, trecând de la o agenție regională cu focus pe logistică la o instituție globală implicată într-o varietate extinsă de scenarii legate de migrația voluntară și forțată. Mandatată să ajute guvernele europene să identifice țările de relocare pentru cele 11 milioane de oameni dezrădăcinați de război, OIM a organizat transportul pentru aproape un milion de migranți în anii 1950. Constituția Organizației Internaționale pentru Migrație a fost încheiată la 19 octombrie 1953 la Veneția pentru   Comitetul Interguvernamental pentru Migrația Europeană. Conceptul de management al migrației servește ca un cadru amplu, sub care sunt incluse diverse activități, cum ar fi relocarea refugiilor, evacuările în situații de urgență, administrarea taberelor, dezvoltarea politicilor migratorii, formarea pentru combaterea traficului de persoane, precum și implementarea programelor de detenție. și schemelor de "repatriere voluntară asistată" pentru solicitanții de azil [1] . Istoria OIM este strâns legată de evenimente precum dezastrele naturale și cele provocate de om din ultima jumătate de secol, inclusiv evenimente precum revoluția din Ungaria din 1956, intervenția militară din Cehoslovacia din 1968, lovitura de stat din Chile din 1973, criza Boat People din Vietnam. din 1975, invazia din Kuweit din 1990, conflictele din Kosovo și Timor din 1999, precum și tsunami-ul asiatic și cutremurul din Pakistan din 2004/2005. În ciuda acestor provocări, OIM a păstrat convingerea că migrația umană și ordonată aduce beneficii migranților și contribuie la acceptarea internațională. Această creștere în sfera activității sa reflectat într-o extindere rapidă, transformând OIM dintr-o agenție relativ mică într-una cu un buget anual de funcționare estimat la 3 miliarde USD și peste 19.500 de angajări mondiale care activează în 171 de țări la nivel. . Cu 175 de state membre și alte 8 state în calitate de observatori, OIM a devenit un punct de referință în dezbaterea globală asupra implicațiilor sociale, economice și politice ale migrației în secolul XXI. [2] Viziune Respectarea promisiunii privind migrația va permite atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă. Acest lucru va necesita [3] : Reducerea Inegalităților și Promovarea Creșterii Durabile: Realizarea promisiunii privind migrația va contribui la atingerea Obiectivului 10 privind reducerea inegalităților în și între țări. Aceasta se va realiza prin implementarea unor căi sigure de migrație a forței de muncă, sprijinind mijloace de trai și promovând munca decentă, ceea ce, la rândul său, va contribui la obiectivul 8 privind creșterea economică durabilă și includerea. Promovarea unei Lumi Mai Pașnice prin Migrație Sigură și Ordinată: Asigurarea respectării promisiunii privind migrația contribuie la realizarea Obiectivului 16, centrat pe construirea unei lumi pasnice și inclusiv. Facilitarea migrației sigure, ordonate și reglementate va contribui la stabilizarea comunităților, prevenirea conflictelor și facilitarea unei integrări pașnice a migranților în societățile gazdă. Facilitarea Acordurilor Internaționale și Inclusivitatea Socială și de Sănătate: Pentru atingerea Obiectivului 17 privind parteneriatele între state, este esențială facilitarea acordurilor pentru coerența politicii de migrație. În același timp, respectarea promisiunii privind migrația contribuie la obiectivul 1, referitor la eradicarea sărăciei și promovarea inclusivității sociale a migranților. În plus, se lucrează la îndeplinirea Obiectivului 3, care vizează asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării prin implementarea politicilor și schemelor de protecție a sănătății în rândul migranților. Aceste eforturi integrate subliniază importanța unei abordări complete a migrației pentru a atinge Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, punând accent pe incluziunea socială, promovarea păcii și securitatea, precum și construirea parteneriatelor la nivel global.     Misiune Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) desfășoară activități extinse în domeniul elaborării de orientări politice, formulări strategice la nivel global, stabilirii standardelor și asigurării controlului calității, precum și gestionării cunoștințelor referitoare la sectoarele cheie ale migrației. Aceste sectoare includ forța de muncă și migrația facilitată, migrația și dezvoltarea, combaterea traficului de persoane, întoarcerea voluntară asistată, sănătatea migrației, asistența pentru migranții vulnerabili, gestionarea imigrației și frontierelor, precum și consolidarea capacităților globale în domeniul gestionării migrației. OIM se angajează în elaborarea de ghiduri politice pentru a orienta abordările în aceste domenii, contribuind la formularea de strategii globale care să răspundă provocărilor complexe ale migrației. Organizația se implică, de asemenea, în stabilitatea standardelor și menținerea unui control riguros al calității în implementarea acestora. Gestionarea cunoștințelor este, de asemenea, o prioritate, concentrându-se pe păstrarea expertizei în sectoarele cheie ale migrației și facilitarea schimbului de informații relevante la nivel global. This abordare cuprinzătoare reflectă angajamentul OIM de a juca un rol activ și eficient în abordarea problemelor complexe ale migrației, contribuind la dezvoltarea unor politici și strategii durabile și eficiente în beneficiul migranților și comunilor implicate. Partea superioară a formularului Organele Organizației sunt Consiliul și Administrația [4] Consiliul OIM Consiliul  OIM, în care fiecare stat membru are un reprezentant și un vot, este cea mai înaltă autoritate și determină politică OIM. Comitetul permanent al OIM pentru programe și finanțare Comitetul  Permanent pentru Programe și Finanțe (SCPF)  este un subcomitet al Consiliului. Este deschis întregii membri și se întrunește în mod normal de două ori pe an pentru a examina și a revizui politicile, programele și activitățile, pentru a discuta chestiuni administrative, financiare și bugetare și pentru a examina orice casă care îi este înaintată în mod special de către. Consiliu. Administratia Administrația, care cuprinde un  director general  , doi directori generali adjuncți (un  director general adjunct pentru operațiuni  și un  director general adjunct pentru management și reformă  ) și personalul pe care Consiliul îl poate determina, este responsabil de administrare și gestionarea organizației în conformitate cu Constituția și reforma. politicile și deciziile Consiliului și ale Comitetului permanent pentru programe și finanțe. Directorul general, care este cel mai înalt oficial executiv al Organizației, este ales de Consiliu pentru o perioadă independentă de cinci ani (5). Transformarea OIM reflectă adaptabilitatea la schimbările din peisajul migrației, abordând provocările legate de mobilitate umană și participând activ la diferite aspecte ale acestui fenomen complex. De-a lungul timpului, organizația a devenit un actor global cu un spectru larg de responsabilități și activități, punând accent pe gestionarea migrației într-un mod sustenabil și în beneficiul tuturor părților implicate. Finan țare Organizația  se finanțează prin: - Contribuții ale statelor membre; - Proiecte realizate împreună cu alte instituții internaționale (de ex. Banca Europeană pentru Investiții); - Contribuții ale unor ONG-uri; - Donații Pentru anul 2021, partea administrativă a bugetului a fost întocmită pe baza creșterii nominale zero și este prezentată la 52.242.614 CHF . Partea operațională a bugetului se bazează pe finanțarea anticipată și este estimată la 913,4 milioane USD, ceea ce este cu 6,41% mai mare decât bugetul pentru 2020 de 858,3 milioane USD estimat în aceeași perioadă a anului trecut. De menționat că Organizația financiară pregătește bugetul pe baza finanțării anticipate, iar această cifră finanțare pentru 2021 confirmată până acum. Finanțarea totală în cele din urmă, iar cheltuielile reale totale pentru 2021 vor fi mai mari. În consecință, bugetul OSI a crescut de la 123 milioane USD în 2020 la 128 milioane USD în 2021 , ceea ce va crește de 4,07%. De asemenea, este important de reținut în finanțarea OSI pentru o structură completă de bază pentru alocarea directă a veniturilor nealocate în valoare de 5 milioane USD. În conformitate cu Standing Comisia pentru Programe și Finanțe Rezoluția nr.  18 privind reglementările și practicile bugetare, adoptată la 27 iunie 2018, proiecția OSI a fost stabilită pe baza rezultatelor reale derivate din cel mai recent Raport financiar al Organizației și luând în considerare tendințele actuale și așteptate. 13. Pe lângă finanțarea a 70% din structura de bază, o parte din OSI este alocată OIM.   Programe 2020 2021 USD Mișcare, program de urgență și post-criză 292 273 900 408 338 500   Migra ț ie și dezvoltare durabilă 19 458 800 24 741 300   Reglementarea migrației 322 291 300 281 061 400   Facilitarea migrației 63 069 400 72 596 800   Politici de migrație , cercetare, comunicare 3 146 600 4 755 300   Terenuri, proprietăți și programe de reparații 6 542 500 208 000   Suport general pentru program 27 647 900 32 554 200   Total 858 321 000 913 367 000   [1] Megan Bradley. „Organizația Internațională pentru Migrație (IOM): Ganing Power in the Forced Migration Regime”,  Refuge: Canada's Journal on Refugees  , 33(1), pp. 97–106, 2017, accesat la 02.01.2024, https://refuge. journals.yorku.ca/index.php/refuge/article/view/40452/36445 . [2] Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), „ISTORIC OIM”, https://www.iom.int/iom-history accesat la 02.01.2024 [3]  OIM, Planul strategic al OIM 2024–2028   https://publications.iom.int/system/files/pdf/pub2023-159-r-iom-strategic-plan.pdf accesat la 02.01.2024 [4] OIM, ORGANISME DE CONDUCERE OIM https://governingbodies.iom.int/iom-governing-bodies accesat la 02.01.2024   Studiu de caz: România în contextul complex al migrației Implicarea României în asistarea subiecților fenomenului complex al migrației   · Integrarea beneficiarilor de protecție internațională (BIP) și resortisanților țărilor terțe (TCN): România a înființat o rețea națională de 15 centre de informare și consiliere pentru străini care facilitează integrarea socială, economică și culturală a beneficiarilor de protecție internațională și cetăţenii ţărilor terţe în cadrul societăţii româneşti. Mai multe informații sunt disponibile online pe www.romaniaeacasa.ro · Repatriere voluntară asistată și reintegrare (AVRR): OIM România oferă migranților care și-au pierdut dreptul de a locui în România posibilitatea de a se întoarce acasă cu demnitate și de a primi sprijin pentru reintegrare odată ce ajung acasă. · Relocarea refugiaților: OIM România este unul dintre actorii cheie în procesul de relocare și relocare a refugiaților, alături de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) și Guvernul României. Prin Centrul de Tranzit de Urgență (ETC) din Timișoara, refugiaților li se oferă mai multe tipuri de asistență, într-un mediu sigur, pe toată durata șederii lor în ETC până la plecarea în noul lor domiciliu. · Lupta împotriva traficului de ființe umane: Din 1999, OIM România ajută cetățenii români care au fost victime ale traficului, facilitându-le întoarcerea și oferind asistență specializată. Transport asistat în Canada, Australia și SUA: OIM România facilitează achiziționarea de bilete de avion cu prețuri preferențiale în cadrul unui program umanitar pentru cei care se vor stabili în Canada, Australia sau SUA și cei care călătoresc în aceste țări pentru muncă sau studii, pe o viză valabilă mai mult de un an.   România a înființat 6 centre regionale de asistență care, împreună cu diverse asociații nonguvernamentale, asigură asistență calificată persoanelor migrante de pe teritoriul țării noastre, care au nevoie de sprijin. ONG-uri implicate: - Asociația de Ajutor Familial Pro Vita - Asociația Profesională Neguvernamentală de Asistenţă Socială (ASSOC) - Asociația Ecumenică a Bisericilor din România – AIDR - Asociația Global Help din Craiova - Asociația Filantropia Oradea - Fundația ICAR - Fundația Inimă de copil - Fundația Schottener Servicii Sociale - Asociatia Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România (JRS România) - Liga Apărării Drepturilor Omului   - Asociația Solitudine     Proiecte: - INTERACT Plus - Participare activă și servicii integrate pentru migranții din România. Proiectul își propune să contribuie la consolidarea integrării socio-economice și culturale a migranților în societatea românească, prin acordarea de asistență integrată și facilitarea dialogului intercultural cu comunitatea gazdă.   Notă António Manuel de Carvalho Ferreira Vitorino, repere ale carierei: · Născut la 12 January 1957 în Lisabona. Portugalia, este avocat și politician în cadrul partidului Socialist Portughez; · Parlamentar al Adunării naționale portugheze din anul 1980; · 1985-1989 adjunct al guvernatorului din Macau; · În 1989 a devenit judecător la Curtea Constituțională portugheză; · În 1995 a fost numit ministru al Apărării în guvernul lui Antonoi Guttieres, funcție din care a demisionat în 1997, fiind suspectat de evaziune fiscală; · Între 1998-2004 a fost numit comisar European pentru Justiție, în echipa condusă de președintele Romano Prodi;     Activitate în domeniul privat: Membru în consiliile de administrație ale : - Banco Caixa General Angola (BCGA), Președintele Adunării Generale a Acționarilor; - Áreas Portugalia, președinte al Consiliului de Administrație; - Siemens Portugalia, director non-executiv; - Brisa, Președinte al Adunării Generale (din 2007); - Novabase, Președintele Adunării Acționarilor; - Tabaqueira Indústria, Președintele Consiliului de Supraveghere; - Banco Santander Totta, Președinte al Adunării Acționarilor (2005-2016), Membru al Consiliului de Administrație; - CTT Correios de Portugal, S.A., Membru al Consiliului (până în 2016).   Un alt punct de vedere: Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894 , Tokyo,   Japonia  – d. 27 iulie 1972 , Schruns ⁠ , Vorarlberg , Austria ) a fost un publicist, gânditor politic și militant federalist european de origine austriacă , fiu al ambasadorului Imperiului Austro-Ungar în Japonia Heinrich Graf von Coudenhove-Kalergi și al soției acestuia, Mitsuko Coudenhove-Kalergi (n. Aoyama Mitsu, 1874, d. 1941). Coudenhove-Kalergi a fost o personalitate ieșită din comun, care din 1922 și până la moartea sa în 1972 a luptat pentru ideea europeană, aflându-se în perioada interbelică în mijlocul tututor inițiativelor privind crearea unei Europe unite. În 1923 Coudenhove-Kalergi propune un prim proiect de confederalizare a Europei, proiect expus în volumul Pan-Europa . Tot în 1923, el va crea la Viena Uniunea Pan-Europeană - prima organizație neguvernamentală „europeistă” de pe continent, o idee pe care viza crearea Noii Ordini Mondiale, bazată pe naţiuni federale conduse de Statele Unite ale Americii. Integrarea europeană ar fi fost primul pas în crearea Guvernului mondial. Amploarea fascismului în Europa a înlocuit însă planul său criminal cu un alt plan criminal. Dar nu pentru foarte multă vreme.  Politicienii acelor vremuri l-au susţinut pe Kalergi iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat proiectul său. Kalergi, necunoscut opiniei publice, istoricilor şi politicienilor europeni, este practic „tatăl” Maastrichtului şi al multiculturalismului. Noutatea planului său nu este acceptarea genocidului ca mijloc de atingere a puterii, ci aceea de a impune crearea speciei metise care, datorită caracteristicilor psihologice majoritar negative, garantează toleranţa şi acceptarea unei „rase nobile” în vârful ierarhiei. Kalergi proclamă abolirea dreptului popoarelor la autodeterminare, urmărind ţinte concrete: eliminarea națiunilor de sine stătătoare prin stimularea mișcărilor etnice separatiste și încurajarea imigrărilor în masă pentru că numai aşa Europa poate fi  controlată de o elită! O altă etapă a planului său este cea privitoare la eliminarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii şi evitarea oricărei critici la adresa minorităţilor . Legile trebuie să protejeze aceste principiii extraordinare pentru că prin ele se vor reprima masele. Kalergi caracterizează metişii astfel: subumani, subspecii, cruzi, infideli, uşor de dominat şi de manipulat. Conform opiniei sale, metişii pot fi creaţi conştient deoarece sunt indispensabili consolidării puterii elitei superioare. Credința că oamenii albi din Europa ar trebui amestecaţi cu africani și asiatici,  că identitatea naţională trebuie anihilată, că toleranţa şi nediscriminarea între indivizi diferiţi şi rase diverse trebuie înţelese şi practicate constant, sunt teme ce stau astăzi la baza tuturor politicilor comunitare. Nu ne aflăm în faţa unor principii pur umanitare aşa cum am crede la prima vedere, ci suntem subiecții planului Kalergi, Paradoxal, pentru recompensarea celor ce contribuie la acest demers, a fost instituit chiar și un premiu: Premiul „European Coudenhove Kalergi” – acordat o dată la doi ani unui european care a excelat în promovarea planului confederativ. Ideile lui Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi se regăsesc în lucrarea sa intitulată ”Praktischer Idealismus Adel - Technik – Pazifismus”, 1925, Wien-Leipzig, Editura Paneuropa.   Ex: ” Omul viitorului îndepărtat va fi un metis. Rasele și castele de astăzi devin, căzând victima depășirii tot mai mari a spațiului, timpului și a prejudecăților. Rasa eurasiatică-negroidă a viitorului, asemănătoare în exterior cu cea egipteană antică, va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate de personalități .” [p.23]       Bibliografie: · Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, ”Praktischer Idealismus Adel - Technik – Pazifismus”, 1925, Wien-Leipzig, Editura Paneuropa · https://www.iom.int/ · https://henryjacksonsociety.org/wp-content/uploads/2018/12/Out-of-the-Shadows-Conspiracy-thinking-on-immigration.pdf · https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Kalergi · www.romaniaeacasa.ro   Studiu de caz- Acțiunile IOM în Indonezia OIM este activă în Indonezia din 1979. Conflictele, violența armată, dezastrele, epidemiile, pandemiile și alte crize obligă milioane de oameni să-și părăsească casele și comunitățile, uneori pentru ani sau chiar decenii.. Crizele economice, instabilitatea politică și alți factori determinând , de asemenea, mișcări mari de populație. [1] OIM Indonezia a fost un lider în sprijinirea eforturilor continue ale guvernului indonezian de a promova alternativă la detenție pentru refugia și solicitarea azilului din țară. Până la sfârșitul anului 2018 , toți refugiații și solicitanții de azil din cadrul programului OIM vor fi găzduiți în 84 de unități de locuințe comunitare dispersate în întreaga țară. Facilitățile de locuințe comunitare includ complexe de locuințe la prețuri reduse, pensiuni și moteluri.   Înființată ca facilități integrate în comunități locale, fiecare casă comunitară oferă o varietate de facilități, precum și servicii de întreținere a instalațiilor pentru a asigura condițiile de viață corespunzătoare de bază. [2] Activități OIM indoneziene au fost strâns legat de finanțele și direcții politice din Australia, în special în domeniul managementului migrației. de informare publică pentru a descuraja oamenii să solicite azil în Australia. Din 2000, OIM a colaborat cu Indonezia și Australia în cadrul Acordului de Cooperare Trilaterală (RCA), cu finanțare australiană substanțială furnizată de OIM pentru operațiunile din Indonezia . This colaborarea propune combaterea traficului de persoane, acordarea de asistență și protecție migranților și refugiaților blocați. Activitatea OIM în Indonezia include o gamă largă de servicii și sprijin pentru migranți și refugiați. Aceasta include furnizarea de îngrijiri medicale, asistență pentru interpretarea limbii materne, locuințe comunitare pentru aproximativ 8.000 de refugiați și solicitanți de azil, oportunități de educație formală și informală, formare profesională, activități recreative și asistență pentru întoarcerea voluntară în țările de origine sau reinstalarea în țări. terțe. Foarte important, OIM operează cu o abordare bazată pe drepturi, punând accent pe promovarea demnității, bunăstării și drepturilor refugiaților și solicitărilor de azil. În plus, OIM s-a implicat activ în eliberarea refugiaților din centrele de detenție indoneziene, facilitând mutarea acestora la locuințe comunitare. Acest proces se realizează în strânsă cooperare cu Departamentul de Imigrare din Indonezia și autoritățile locale. OIM a jucat un rol esențial în susținerea unor alternative la detenție, ceea ce a condus la înființarea de unități deschise de locuințe pentru migranți în întreaga Indonezie. Astăzi, OIM Indonezia este una dintre cele mai mari misiuni OIM din lume, cu peste 300 de membri ai personalului aflați în întreaga țară și lucrând la o gamă largă de activități în parteneriat cu Guvernul Indoneziei, societatea civilă și comunitatea donatorilor [3] Indonezia nu a ne semnat Convenția privind statutul refugiaților și nu are nicio legislație națională care să ofere drepturi refugiaților. Refugiații din Indonezia nu au dreptul de a solicita rezidența permanentă sau cetățenia .   În 2020 ,au fost 13.745 de refugiați înregistrați care locuiau temporar în Indonezia, majoritatea sperând să fie relocați în altă parte. Ei trăiesc în circumstanţe precare , condiţii de viaţă nesigure, și nici acces la educaţie. [4] În ciuda acestor eforturi, organizația s-a confruntat cu critici pentru realizarea proiectelor de control al migrației în numele statelor donatoare din nordul global, cum ar fi Australia, potențial în detrimentul prioritizării protecției solicitanților de azil și a refugiaților din Indonezia. Acest lucru a stârnit îngrijorări cu privire la echilibrul dintre gestionarea migrației și protecția refugiaților. „Deși Indonezia nu pare să folosească o politică specifică restrictivă de azil și imigrație ca un mecanism de filtrare pentru a preveni intrarea fluxurilor de refugiați pe teritoriul lor, anxietatea și ambivalența acestuia de a găzdui cererile de protecție din partea solicitanților de azil au caracterizat abordarea sa față de crizele de refugiați de-a lungul timpului.” [5] Începând cu 2016, OIM a devenit o organizație înrudită cu Națiunile Unite. Aceasta asociere a crescut legitimitatea OIM și așteptările unor acțiuni conform principiilor umanitare ale ONU . [6] [1] IOM Indonesia,   CRISIS RESPONSE , https://indonesia.iom.int/crisis-response accesat la 20.01.2024 [2] IOM Indonesia, ALTERNATIVES TO DETENTION ,   https://indonesia.iom.int/alternatives-detention accesat la 20.01.2024 [3] IOM Indonesia, IOM IN INDONESIA, https://indonesia.iom.int/iom-indonesia accesat la 20.01.2024 [4] UNHCR Indonesia, UNHCR în Indonezia , https://www.unhcr.org/id/en/unhcr-in-indonesia accesat la 20.01.2024 [5] RA Rizka Fiani Prabaningtyas, „INDONEZIA AND THE INTERNATIONAL REFUGE CRISIS: The Politics of Refugee Protection”, Journal of Indonesian Social Science and Humanities, vol.9 , 2019, file:///C:/Users/User/Downloads /152-637-1-PB.pdf accesat la 20.01.2024 [6] OIM, IOM Becomes a Related Organization to the UN , 26 iulie 2016, https://www.iom.int/news/iom-becomes-related-organization-un accesat la 20.01.2024   World Intellectual Property Organization (WIPO) Despre WIPO Am adus unele modificări și adăugări textului anterior.  Istoric Organizaț ia Mondial ă a Propriet ății Intelectuale este un forum global cu 193 de state membre, în fapt o agenție subsidiară a Națiunilor Unite care se autofinanțează, dedicate serviciilor ce țin de proprietatea intelectuală , politici, informa ții ș i cooperare interna țională. Scopul acestei organizații este de stabili și dezvolta un sistem internațional de proprietate intelectuală (IP) echilibrat și eficient care să facă accesibil ă inovația și creativitatea în beneficiul tuturor. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale reprezintă un grup internațional al cărui scop este de a promova protecția globală a proprietăților comerciale și a materialelor protejate prin drepturi de autor. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale s-a înființat prin Convenția WIPO de la Stockholm, semnată la 14 iulie 1967, intrând în vigoare în anul 1970. În anul 1974,  WIPO a fost desemnată ca fiind unul dintre organismele specializate ale sistemului Națiunilor Unite.  Conform statutului WIPO, Art.2 p. VIII, organizaț ia define ște proprietatea intelectuală ca dreptul asupra: - lucrărilor literare, artistice și științifice, - spectacolelor artiștilor interpreți, fonograme și emisiuni, - invențiilor în toate domeniile activității umane, - descoperirilor științifice, - desenelor industriale, - mărcilor comerciale, mărcilor de serviciu și denumirilor comerciale, - protecției împotriva concurenței neloiale, și toate celelalte drepturi rezultate din activitatea intelectuală în domeniul industrial, științific, literar sau artistic. [1] Proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri distincte: dreptul de autor; proprietatea industrială. Dreptul de  proprietate industrială reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile cu privire la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.  Drepturile de autor sau copyright reprezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la operele create; instituția  dreptului de autor este instrumentul de protecție a creatorilor și a operelor lor. Structură și funcții Înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale are la bază o serie de tratate ce pot fi împărțite în trei grupuri distincte: Tratatele ce stabilesc protecția internațională (de exemplu, Convenția de la Paris, Acordul de la Madrid și Acordul de la Lisabona); Tratatele ce facilitează aplicarea protecției internaționale (de exemplu, Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenție, Acordul de la Madrid, Acordul de la Lisabona, Tratatul de la Budapesta, Acordul de la Haga); Tratatele ce stabilesc sisteme de clasificare și proceduri ce au ca scop actualizarea și îmbunătățirea acestor sisteme (de exemplu, Acordul de la Strasbourg, Acordul de la Nisa, Acordul de la Viena, Acordul de la Locarno). Activitățile Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale pot fi împărțite in trei tipuri: activități de promovare a cooperării interguvernamentale în administrarea proprietății intelectuale; de organizare și administrare; de substanță. Prin intermediul acestor activități, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale menține dreptul proprietății intelectuale la nivel global, promovând interesul progresului industrial și cultural, stimulând, totodată, activitățile creative . De asemenea, acestea activități facilitează transferul de tehnologie și reprezintă căi de răspândirea a operelor literare și artistice.  Organizaț ia Interna țională a Propriet ății Intelectuale este formată din următoarele structuri administrative: - Adunarea Generală -   fiecare stat este reprezentat de un delegat, care însă poate să fie însoțit de delegați secundari, consultanți și experți; cele mai importante roluri ale acestei structuri sunt alegerea Directorului General propus de Comitetul de Coordonare și analizarea și aprobarea rapoartelor acestor doua structuri mai sus menționate; fiecare stat are dreptul la un singur vot. - Conferința - formată din statele părți la prezenta convenție, indiferent dacă acestea sunt sau nu membre ale Uniunii de la Paris sau Berna, fiecare stat este reprezentat de un delegat, asistat de supleanti, consilieri si experți ; în cadrul acestei Conferințe se discută chestiuni de interes general în domeniul proprietății intelectuale și se pot adopta recomandări referitoare la astfel de chestiuni, ținând seama de competența și autonomia Uniunii; - Comitetul de Coordonare -   format din statele părți la prezenta convenție care sunt membri ai Comitetului executiv al Uniunii de la Paris sau ai Comitetului executiv al Uniunii de la Berna sau ambele; fiecare stat este reprezentat de un delegate care poate fi asistat de delegați supleanți, consilieri și experți.; rolul principal al acestui Comitet este de consigliere a tuturor organelor organizației, dar cel mai important este acela de nominalizare a Directorului General; -     Biroul Internațional – servește ca și Secretariatul Organizației și este condus de Directorul General, asistat de adjuncți. [2]   Obiective și acțiuni Cele două obiective principale stipulate în statutul Organizației sunt promovarea protecției proprietății intelectuale în întreaga lume prin cooperare î ntre state și, după caz, în colaborare cu orice altă organizaț ie interna țională și asigurarea cooperării administrative dintre uniuni (a se înțelege Uniunea de la Paris din 1883 privind protecț ia propriet ății industriale și Uniunea de la Berna din 1886 privind protecția lucrărilor artistice ș i literare). Primul obiectiv - promovarea protecției proprietății intelectuale la nivel global - este în concordanță cu viziunea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale de a dezvolta un sistem de Proprietate Intelectuală just și deschis, care să promoveze, la nivel global, creativitatea și inovația, sprijinind în același timp dezvoltarea economiilor și a societăților națiunilor membre; sunt protejate, în același timp, interesul public și cultura. Al doilea obiectiv, urmărește cooperarea administrativă eficientă între uniunile create de tratatele pe care Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale le administrează. Astfel, cele două obiective ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale sunt verificarea colaborării administrative între uniunile de Proprietate Intelectuală și promovarea protecției proprietății intelectuale la scară mondială. Pentru a facilita îndeplinirea și respectarea acestor obiective bine stabilite, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale participă la o varietate de activități, pe lângă cele privind îndeplinirea responsabilităților administrative.  Pentru atingerea acestor obiective, WIPO:   promovează dezvoltarea măsurilor menite să faciliteze protecția eficientă a proprietății intelectuale în întreaga lume și să armonizeze legislația națională în acest domeniu;         îndeplinește sarcinile administrative ale Uniunii de la Paris, ale uniunilor speciale înființate în relație cu acea Uniune și ale Uniunii de la Berna;           poate fi de acord să își asume sau să participe la administrarea oricărui alt acord internațional menit să promoveze protecția proprietății intelectuale;     încurajează încheierea de acorduri internaționale menite să promoveze protecția proprietății intelectuale;     își oferă cooperarea statelor care solicită asistență juridico-tehnică în domeniul proprietății intelectuale;       adună și difuzează informații privind protecția proprietății intelectuale, efectuează și promovează studii în acest domeniu și publică rezultatele acestor studii;   menține servicii care facilitează protecția internațională a proprietății intelectuale și, după caz, asigură înregistrarea în acest domeniu și publicarea datelor referitoare la înregistrări. [3] Stabilirea standardelor si a normelor pentru apărarea și implementarea proprietății intelectuale prin semnarea de contracte de către națiunile membre reprezintă unele dintre acțiunile normative ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale. În acest fel, drepturile de proprietate intelectuală sunt asigurate, protejate și implementate în diferite jurisdicții. Alte acțiuni ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale includ acordarea de sprijin juridic și tehnic statelor în domeniul proprietății intelectuale cu scopul construirii și consolidării capacității naționale.  Finan țare Organizația are două bugete : bugetul de cheltuieli comun uniunilor și bugetul Conferinței. Bugetul comun este finanțat din următoarele surse :           contribuțiile Uniunii;           taxele datorate pentru serviciile prestate de Biroul Internațional ;           vânzarea sau redevențele asupra publicațiilor Biroului Internațional ;           donații, legături și subvenții acordate Organizației ;           chirii, dobânzi și alte venituri diverse ale Organizației. Bugetul Conferinței este finanțat din :           contribuțiile statelor părți la prezenta convenție care nu sunt membre ale vreuneia dintre uniuni;           sume primite pentru serviciile prestate de Biroul Internațional în domeniul asistenței juridico-tehnice;           donații, legături și subvenții acordate Organizației. [4] 1. [1] Convention Establishing the World Intellectual Property Organization (Signed at Stockholm on July 14, 1967 and as amended on September 28, 1979), art. 2 [2] Idem, art. 6-9 [3] Idem , art. 3-4 [4] Idem, art.11 [5] www.wipo.org Studiu de caz: Sistemul de la Madrid și Panasonic Am păstrat mare parte din textul anterior. Sistemul de la Madrid reprezintă cea mai eficientă  metod ă de protecț ie și administrare a mărcilor înregistrate pe plan internațional, fiind aplicabil pentru 125 de țări. Creat în 1891, sistemul de la Madrid este guvernat de Protocolul de la Madrid referitor la înregistrarea internațională a mărcilor (1989). Pentru a deveni membru al Sistemului de la Madrid, un stat sau o organizație interguvernamentală trebuie să fie deja parte la Conven ția de la Paris pentru protecț ia propriet ății industriale (1883). [1] Costul înregistrării unei mă rci comerciale interna ț ionale include o tax ă standard (653 de franci elvețieni sau 903 franci elvețieni pentru o marcă color), plus costuri adiț ionale influen țate de locul și de multitudinea de clase de produse și servicii care trebuie să fie acoperite de această protecție. Sistemul de la Madrid oferă proprietarilor  de mărci posibilitatea de a avea mărcile lor protejate în mai multe țări prin simpla depunere a unei cereri direct la propriul oficiu național sau regional de mărci. Sistemul Madrid poate fi utilizat numai de o persoană fizică sau juridică, care este cetățean, are domiciliul sau are o societate pe teritoriul unui membru al Sistemului Madrid. [2]  În 2008, Matsushita Electric Industrial Co., Ltd și-a schimbat numele în Panasonic Corporation. În același timp, și-a schimbat numele mărcii naționale pentru electrocasnice și echipamente pentru locuințe din Japonia în Panasonic, consolidând astfel acest nume de marcă pe plan intern. Sub sloganul mărcii „A Better Life, A Better World”, care exprimă filozofia lor de management, ei își propun să atingă fericirea oamenilor din întreaga lume prin cele patru domenii de activitate principale: electronice de larg consum, locuințe, auto și B2B. Panasonic și-a înregistrat marca în toate jurisdicțiile cu sisteme de mărci comerciale, dar și pentru mărcile sale individuale de produse și pentru sloganul mărcii în 2013 și 2018 prin Sistemul Madrid. Deoarece Panasonic este nevoit să-și înregistreze mărcile comerciale în toate țările unde își desfășoară activitatea, Sistemul de la Madrid este folosit în mod proactiv datorită avantajelor sale (costul, procedurile simplificate, dreptul la prioritate etc.). Panasonic salută cu căldură faptul că piețele sale majore de peste mări s-au alăturat Protocolului de la Madrid și are încredere că sistemul de la Madrid va deveni și mai convenabil de utilizat. [3]     Referințe 1. Convention Establishing the World Intellectual Property Organization (Signed at Stockholm on July 14, 1967 and as amended on September 28, 1979) 2. World Intellectual Property Organization, https://www.wipo.int/   [1] Summary of the Madrid Agreement Concerning the International Registration of Marks (1891) and the Protocol Relating to that Agreement (1989 ), https://www.wipo.int/treaties/en/registration/madrid/summary_madrid_marks.html [2] Madrid – The International Trademark System , https://www.wipo.int/madrid/en/index.html [3] https://www.wipo.int/ipadvantage/en/details.jsp?id=12106 Studiu de caz Text integral redactat de mine Studiu de caz - MILAN și Sistemul de la Madrid Brandul MILAN s-a născut la începutul secolului al XX-lea în orașul spaniol, Barcelona. În prezent, MILAN exportă în peste 120 de țări produse, incluzând instrumente de scris și de desen, produse de arte plastice și alte rechizite școlare și de birou, inclusiv rucsacuri, calculatoare și cutii de prânz. Radierele MILAN, unul dintre cele mai populare produse ale brandului, sunt produse anual în cantități ce depășesc două tone, dintre care 75% sunt exportate. De la bun început, MILAN a dori să ofere produse bune și accesibile, adaptate nevoilor și bugetelor studenților. De-a lungul anilor, compania spaniolă a investit în cercetare și dezvoltare, pentru a lansa o serie de produse concepute pentru toate tipurile de clienți. [1]   Începând cu anii 1950, compania spaniolă a început să exporte produse în America de Sud, în Europa, Norvegia și Belgia. Începând cu anii 1980, extinzându-și orizonturile, compania a început să participe la expoziții internaționale de produse, dând startul internaționalizării mărcii. Companiile de dimensiuni medii, precum cea spaniolă MILAN, a căror activitate este concentrată pe export, necesită neapărat existența unui sistem de mărci înregistrate ce are ca scop extinderea și gestionarea protecției industriale internaționale. La momentul actual, compania spaniolă deține cinci înregistrări internaționale active pentru marca MILAN, cea mai veche datând din anul 1982, dovedind fiabilitatea și securitatea pe care Sistemul Madrid le-o generează de mai mult de 40 de ani. În prezent, marca MILAN este protejată în aproximativ 60 de state ale lumii, inclusiv în cea mai mare parte a Europei și Asiei, precum și în Australia și Statele Unite. [2] Referințe: [1]https://www.wipo.int/en/web/ip-advantage/w/stories/milan-a-school-supplies-manufacturer-with-an-unerasable-story [2]  Idem.  Organizația Mondială a Sănătății (OMS) Studiu de caz: Epidemia de Difterie din Nigeria Din 9 mai 2022 până în 25 octombrie 2023, aproximativ 15 569 de cazuri de difterie au fost raportate în Nigeria, dintre care 547 au decedat. Statul Kano a fost cel mai afectat de epidemie, cu 8022 cazuri confirmate. Difteria, o infecție bacteriană care poate fi prevenită prin vaccin, este puternic contagioasă, având repercusiuni asupra sistemului resporator, iar fără tratament poate fi fatală. Încă de când au fost identificate primele cazuri, OMS a colaborat cu diverși parteneri pentru sprijinirea guvernului. OMS a contribuit cu 1,3 milioane de dolari din Fondul său pentru situații de urgență, pentru a îmbunățăți măsurile de control împotriva răspândirii focarului. Acestea au inclus vaccinarea pentru cei care nu erau vaccinați, supravegherea celor bolnavi, teste de laborator, investigarea cazurilor, pregătirea, precum și colaborarea cu comunitățile, în vederea sprijinirii eforturilor de a opri răspândirea bolii. Cu sprijinul OMS și al UNICEF, statul Kano a efectuat trei etape de campanii de imunizare de rutină, folosind o combinație de vaccin contra tetanosului, dofteriei și tusei convulsive și vaccinuri pentavalente. La sfârșitul lunii octombrie 2023, aproape 75 000 de copii nevaccinațicu vârsta sub doi ani au primit prima doză de pentavalent , iar în jur de 670 000 de copii eligibili au fost vaccinați cu vaccinul împotriva difteriei, tetanosului și și tusei convulsive.   Referințe 1. WHO's Operational Update on Health Emergencies, Issue 19, NOV 2023, Health Emergencies Programme Organizația Mondială a Sănătății (OMS) Informații Generale Fondată în 1948, Organizația Mondială a Sănătății reprezintă o agenție specializată din cadrul Organizației Națiunilor Unite, responsabilă pentru sănătatea publică internațională. Aceasta este responsabilă pentru furnizarea de expertiză în probleme globale din domeniul sănătății, dezvoltarea agendei de cercetare în domeniul sănătății, stabilirea de norme și standarde, oferirea de sprijin tehnic celor 194 de state membre, precum și monitorizarea și evaluarea tendințelor din domeniul sănătății. Sediul Organizației Mondiale a Sănătății este situat la Geneva, iar organizația este guvernată de cele 194 de state membre, grupate în 6 regiuni. Fiecare regiune este reprezentată de un birou regional. Activitate Organizația Mondială a Sănătății lucrează la nivel mondial pentru a promova sănătatea, pentru a menține lumea în siguranță și pentru a-i proteja pe cei vulnerabili. De asemenea, printre principalele scopuri ale OMS este de a asigura că încă un miliard de persoane beneficiază de asigurare universală de sănătate, încă un miliard de persoane sunt protejate de urgențe din sfera sănătății și încă un miliard de persoane se bucură de o mai bună sănătate. Pentru a atinge aceste obiective, OMS are în vedere asigurare de asistență medicală primară în fiecare stat membru, pentru a îmbunătăți accesul la servicii esențiale de calitate. Aceasta include formarea forței de lucru din domeniul sănătății, sprijinirea dezvoltării politicilor și finanțarea durabilă a sistemelor de sănătate. De asemenea, OMS răspunde situațiilor de urgență, incluzând dezastre naturale, conflicte sau persoane strămutate. În astfel de situați, acționând într-un rol de coordonare, OMS dispune de echipament medical, profesioniști din domeniul medical sau personal pentru a sprijini guvernele locale. Funcționare Cu sediul administrativ la Geneva, guvernarea OMS funcționează prin Adunarea Mondială a Sănătății, care se reunește anual ca organism general de elaborare a politicilor și printr-un comitet executiv de specialiști în sănătate aleși pentru mandate de trei ani de către adunare. Secretariatul OMS, care desfășoară operațiuni de rutină și ajută la implementarea strategiilor, este format din experți, personal și lucrători pe teren care au programări la sediul central sau la unul dintre cele șase birouri regionale ale OMS sau alte birouri situate în țări din întreaga lume. Agenția este condusă de un director general desemnat de Consiliul executiv și numit de Adunarea Mondială a Sănătății. Directorul general este sprijinit de un director general adjunct și de mai mulți directori generali adjuncți, fiecare dintre aceștia specializat într-un domeniu specific din cadrul OMS, cum ar fi sănătatea familiei, femeilor și copiilor sau sistemele de sănătate și inovarea.   Adunarea Sănătății numește directorul general, supraveghează politicile financiare ale Organizației și examinează și aprobă bugetul programului propus. În mod similar, acesta ia în considerare rapoartele Comitetului executiv, pe care îl instruiește cu privire la aspectele asupra cărora ar putea fi necesare acțiuni, studii, investigații sau rapoarte suplimentare. Consiliul Executiv este compus din 34 de membri calificați tehnic în domeniul sănătății, aceștia fiind aleși pentru mandate de 3 ani. Ședința principală a Consiliului, la care se stabilește ordinea de zi a viitoarei Adunări a Sănătății și se adoptă rezoluții pentru transmiterea Adunării Sănătății, are loc în ianuarie, cu o a doua ședință mai scurtă în mai, imediat după Adunarea Sănătății, pentru mai multe aspecte administrative. contează. Principalele funcții ale Consiliului sunt să pună în aplicare deciziile și politicile Adunării Sănătății, să o consilieze și, în general, să-i faciliteze activitatea. Finanțare OMS primește finanțare prin cotizațiile de memebru plătite de statele membre și contribuțiile voluntare din partea altor parteneri. Calculate ca procent din produsul intern brut al fiecărei țări, cotizațiile de membru sunt evaluate la fiecare 2 ani la Adunarea Mondială a Sănătății. Mai puțin de 20% din bugetul total al OMS provine din cotizațiile de membru, în timp ce restul provine din contribuții voluntare, în mare parte din partea statelor membre, precum și din partea altor organizații ale Națiunilor Unite, organizații interguvernamentale, fundații filantropice, sectorul privat și alte surse.   Referințe https://www.who.int/about/structure https://apps.who.int/gb/gov/ https://www.who.int/about/frequently-asked-questions   Studiu de caz Organizația Mondială a Comerțului (OMC) Despre OMC Comer țul ș i politica interna țională au fost din totdeauna interconectate de-a lungul istoriei, politicile internaționale de multe ori având scopul de a promova interesele comerciale. Cu exemple pornind încă din China din timpul dinastiei Han ș i p ână în prezent acest lucru rămâne o realitate istorică de necontestat. Până la apari ția OMC, majoritatea regulilor care aveau statutul de a organiza comerț ul mondial, între 1948 și 1994, au fost date de către GATT, ,,General Angreement of Tariffs and Trade”. Data de 1 ianuarie 1995, care marchează apari ția pe scena internațională a OMC a reprezentat cea mai mare reformă a comer țului internațional de la finalul celui de-al doilea Război Mondial. Diferența principală î ntre GATT și OMC este reprezentată de faptul că OMC, pe lângă comer țul cu bunuri, în acordurile sale acoperă și serviciile ce țin de proprietatea intelectuală . Marc ând în 2020, 25 de ani de la înființare OMC a avut un impact foarte mare asupra comerțului internațional. În prezent acesta numără 164 de membrii, reprezentând 98% din comerțul internaț ional. Structură OMC cuprinde în structura sa mai multe instituții. Dintre acestea menționăm: - Conferința ministerială, care se întrunește o dată la doi ani; - Consiliul General, care conduce activitatea OMC între conferințele ministeriale și care este cuprins din 2 Organisme pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre; - Consilii, precum Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul de servicii; - Comitete de lucru, ca de exemplu Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație. https://www.wto.org/images/img_tif/wto_organigram800_e.jpg (Organigrama OMC, potrivit site-ului acesteia) Deciziile din cadrul OMC se iau după principiul consensului, la fel de ca și în GATT, presupunând faptul că în cadrul unei reuniuni de negociere niciun stat membru nu obiectează cu privire la decizia propusă aceasta este aplicată. În caz con trar, c ând consensul nu este atins, decizia este luată prin vot. Obiective OMC cuprinde mai mult hotărâri și decizii complexe care au scopul de a acoperi și de a proteja mai multe principii ale comerțului. Unul dintre obiectivele OMC este reprezentat de lipsa discriminării, afirmând faptul că o țară nu ar trebui să discrim n eze între partenerii acesteia de comerț, așa cum nu ar trebui să facă diferen țe între produsele și serviciile proprii sau cele externe. Un alt principiu al OMC este cel al comerțului liber și de ridicare a barierelor comerciale pentru a încuraja comerțul. Un alt principiu este cel al predict ibilit ății ș i al transparen ței, pentru a oferi un statut de stabilitate și pentru a încuraja investițiile, creând astfel locuri de muncă, dar și promovând o competiț ie s ănătoasă î ntre comercian ți. Prin urmare, competiția corectă este un al principiu al acestei organizații, cu scopul de a avea aceleași reglementări pentru toț i comercian ții și pentru a descuraja comerțul incorect, ce ar putea dă una scenei interna ționale de schimb. Alte principii ale OMC sunt susținerea țărilor mai puț in dez voltate, protecția mediului î nconjur ător, incluziunea. Finan țare Organizaț ia Mondial ă a Comer țului primește majoritatea fondurilor pentru cheltuielile anuale din partea membrilor acesteia. Aceste fonduri sunt stabilite în conformitate cu o formulă bazată pe procentele acestora î n comer țul internaț ional. O alt ă sursă de venit este reprezentată de v â nz ările și de î nchi rierile diferitelor pu blica ții electronice ale acesteia. De asemenea OMC are în gestiunea sa și mai multe fonduri de încredere, oferite de către membrii, acestea fiind utilizate pentru a susține diferite activități cu scopul de a promova și a ajuta țările mai puțin dezvoltate pentru a intra î n scena comer țului internaț ional. Studiu de caz: Consultări Australia - China pe tema anti-dumping Un exemplu de acțiune al OMC este cel din 16 decembrie 2020, când Australia a cerut consultări cu China privind îndatoririle de anti-dupming și de contervailing. Cu alte cuvinte în ceea ce privește tarifele pe care guvernul chinez le impunea privind importurile, pe care Australia le considera ca fiind sub nivelul pieței. Astfel, Australia va afir ma c ă acțiunile Chinei nu respectă o serie de articole pri vind ,,anti-dumping” și ,,countervailing”. Acestei consultații, în data de 30 decembrie 2020 se va ală tura ș i Federa ț ia Rus ă, iar in 4 ianuarie 2021, Canada. La data de 15 martie 2021, Australia va cere stabilirea unei decizii. Însă la întâlnirea din 28 aprilie 2021, Corpul de Rezolvare al Disputelor ,,Dispute Settlement Body” va amâna luarea unei decizii. Aceasta va fi luată pe 28 mai 2021, iar în data de 27 iulie 2021, Australia și China vor informa Corpul de Rezolvare a Disputelor că au ajuns la un acord privind Procedurile Arbitrare în acord cu articolele DSU(Dispute Settlement Understanding). Procedurile Australiei și Chinei aveau scopul de a oferi un cadru pentru un Judecă tor (,,Arbitrator ”) de a se putea decide în stabilirea unui cadru final în ceea ce privește rezolvarea acestei dispute. La data de 25 august 2021, Australia va cere stabilirea cadrului final care va fi realizat de către Directorul-General la data de 3 septembrie 2021, disputa dinte cele două state încheindu-se cu un acord între acestea. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) Despre OCDE Istoric Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este rezultatul dorinței liderilor europeni de a asigura pacea și stabilitatea pe continent după Al Doilea Război Mondial, prin demararea procesului de reconstrucție europeană. Precursorul său, Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), a fost înființat în 1948, sub forma unui organism cu scopul de a monitoriza și administra ajutorul financiar acordat de Statele Unite și Canada țărilor vest-europene, sub forma Planului Marshall. [1] De facto, OCEE a funcționat ca organizație vest-europeană, cu 18 membri, până în 1961, an în care s-au alăturat SUA și Canada. După semnarea convenției, a fost reorganizată ca organizație atlantică și a luat denumirea de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), iar sediul a fost fixat la Château de la Muette, Paris. [2] De atunci, rolul său, potrivit site-ului oficial, este de "a asigura o mai mare bunăstare la nivel mondial, prin consilierea guvernelor cu privire la politicile care sprijină o creștere rezilientă, favorabilă incluziunii și durabilă" . [3] Pe parcursul anilor, s-au alăturat și țări de pe alte continente, cum ar fi Japonia, Australia sau Noua Zeelandă. În prezent, organizația numără 38 membri, inclusiv din America Latină și regiunea Asia-Pacific. [4] În ceea ce privește realizările, în 1950 a fost creată Uniunea Europeană pentru Plăți care a fost pusă sub controlul OEEC și care a funcționat pentru o perioadă de opt ani de zile. Uniunea a avut rolul de a facilita convertibilitatea monedelor europene și de contribui la practicile comerciale. [5] De asemenea, în iunie 1950, președintele Consiliului OEEC a prezentat planul Stikker, care consta în crearea unei piețe unice europene, specializarea activităților și diviziunea muncii, cu scopul de a realiza integrarea economică a Europei. [6] Sfârșitul Planului Marshall din 1952 a însemnat regândirea rolului OEEC, ca organizație care să se ocupe de promovarea reînarmării NATO, lupta cu inflația și alocarea resurselor între țările membre. Prin Conferința NATO de la Ottawa (septembrie 1951), s-a decis ca OEEC să se ocupe de chestiunile economice europene, inclusiv cele legate de funcționarea NATO. De asemenea, la finalul lui 1957, sub egida OEEC a fost înființată Agenția Europeană pentru Energie Nucleară și a fost conceput cadrul pentru demararea negocierilor în privința Spațiului European de Liber Schimb, cu țările din Comunitatea Economică Europeană. [7] Structură OECD este compusă din trei piloni: Consiliul, Comitetele și Secretariatul. Consiliul are în componența sa ambasadori ai țărilor membre precum și ambasadori din partea Comisiei Europene. Acesta este prezidat de Secretarul General, ales pentru un mandat de cinci ani, de către reprezentanții statelor membre. Consiliul se întrunește în mod regulat, cu scopul de a discuta activitățile principale ale organizației, și ia decizii bazate pe consens. De asemenea, Consiliul se reunește o dată pe an, sub forma întâlnirii Consiliului Ministerial, care reunește șefii de guvern, miniștrii Economiei, Comerțului și Afacerilor Externe, cu scopul de a stabili care sunt prioritățile organizației, și pentru a discuta problemele importante, cum sunt cele legate de buget și procesul de aderare. [8] În ceea ce privește Comitetele , organizația reunește peste 300 de comitete și experți pentru a acoperi cele mai multe dintre domeniile politicilor publice - educația, finanțele, mediul, comerțul - asigurând, totodată, legăturile cu experții fiecărei țări membre. Comitetele au rolul de a evalua datele și succesele politicilor publice, de a revizui acțiunile de politică între țările membre și de a propune soluții. Au loc întâlniri anuale ai căror participanți provin atât din țări membre, cât și partenere, aceștia fiind reprezentanți ai organismelor de stat, ai mediului de afaceri, ai societății civile și ai mediului academic. [9] Secretariatul este condus de un Secretar General și este format din directorate și divizii care păstrează legătura cu factorii de decizie și cu cei care stabilesc politicile publice în țările membre, pentru a le oferi asistență. Secretariatul are în componență 3.300 de angajați din profesii diverse: avocați, sociologi, economiști, statisticieni, analiști politici, specialiști în comunicare etc. [10] Finanțare OECD funcționează pe baza contribuțiilor naționale (contribuții tip I), care se calculează în funcție de dimensiunea economiei fiecărui membru în parte, și contribuțiilor voluntare (contribuții tip II) din partea fiecărei țări membre în parte, pentru programe care prezintă interes pentru un număr limitat. [11] Conform datelor pentru 2023, bugetul tip I a însumat 219,6 milioane de euro, iar cel de tip B, 118,7 milioane de euro. SUA au avut o contribuție de 19,1% din ponderea bugetului de tip I (cea mai mare), în timp ce ponderea Islandei a fost de doar 0,6% (cea mai mică). [12] În ceea ce privește gestionarea bugetului, atât mărimea acestuia, cât și programul de lucru sunt stabilite de către țările membre pentru o perioadă de doi ani. Auditul extern independent al conturilor și managementul financiar al OECD sunt analizate de către o instituție supremă de audit care aparține unei țări membre și este aleasă de Consiliu. OCDE nu acordă împrumuturi sau granturi spre deosebire de alte instituții. [13] Obiective Obiectivele OCDE sunt acelea de a îmbunătăți economia globală și de a promova comerțul mondial. Pentru atingerea acestora, organizația colaborează cu guvernele țărilor membre și non-membre, cu scopul de a le ajuta să-și dezvolte economia. OCDE le oferă suport pentru creșterea încrederii în piețe și în instituțiile statului, obținerea de finanțări publice, creșterea economică prin strategii de inovare, ecologice și sustenabile, precum și pentru furnizarea de resursele de care oamenii au nevoie pentru dezvoltarea competențelor. [14] [1] Leimgruber, M., & Schmelzer, M. (coord.) (2017), Introduction: Writing Histories of the OECD, Palgrave Macmillan, Basingstoke. [2] ibidem [3] https://www.oecd.org/60-years/ [4] https://www.oecd.org/about/history/oeec/ [5] https://www.cvce.eu/en/education/unit-content/-/unit/02bb76df-d066-4c08-a58a-d4686a3e68ff/ab473e40-d7d8-419b-b507-ac6d7a7ffe76 [6] https://www.cvce.eu/en/obj/dirk_stikker_oeec_a_great_factor_in_european_co_operation-en-ce9ea0e7-74a9-468f-84b2-11c276ad0f2b.html [7] https://www.oecd.org/about/history/oeec/ [8] https://www.oecd.org/about/structure/ [9] ibidem [10] ibidem [11] https://www.oecd.org/about/budget/ [12] https://www.oecd.org/about/budget/member-countries-budget-contributions.htm [13] https://www.oecd.org/about/budget/ [14] https://corporatefinanceinstitute.com/resources/knowledge/economics/oecd/ Studiu de caz: Educația în România Un studiu de caz interesant este cel al politicilor românești din domeniul educației. Acest studiu este prezentat pe larg sub forma unui raport care face parte din volumul II al colecției Evaluările tematice ale politicii educaționale privind educația în Europa de Sud – Est - FYROM, Moldova, Muntenegru, România, Serbia publicată în 2003. În cadrul fiecărui raport în parte ne este oferită o privire generală asupra sistemului educațional și a problemelor sale, asupra barierelor care îngreunează reformele din domeniul educației și de asemenea sunt făcute o serie de recomandări cu scopul de a ajuta guvernele în cauză să îmbunătățească sistemul educaț ional. În aceste rapoarte sunt abordate o serie de teme specifice și anume profesorii, curriculum, guvernarea, finanț ele, educa ția și îngrijirea preș colar ă, învățământul profesional, învățământul terțiar. Studiul de caz pe care îl avem î n vedere începe cu o prezentare a unor date generale despre România privind demografia, contextul politic, cadrul legal și obiectivele politice din domeniul educației. De asemenea ne este prezentată structura sistemului educațional care reușește să cuprindă toate ciclurile, de la învățământ preșcolar la cel superior precum și învățământul special. Totodată ne sunt prezentate instituțiile responsabile din acest domeniu precum și reformele din educaț ie începând cu 1989. Încă de la început ne sunt prezentate o serie de aspecte negative cu care se confruntă Rom ânia și anume că numărul copiilor din Româ nia este î n sc ădere, lucru care se reflectă și în cererile privind școlarizarea, o scă dere a înscrierilor în învățământul pre-terț iar, o rat ă mare a abandonului ș colar înainte de a absolvi învățământul obligatoriu de 8 clase. La acestea se adaugă o eficien ță sc ă zut ă a învățământului pentru piața muncii deoarece la nivelul anului 1999, peste 40% dintre șomeri erau absolvenți de liceu. [1] În ceea ce privește inspectoratele , experții OECD vorbesc despre nevoia implementării unor modele inovatoare care ar îmbunătăți managementul unităților de învățământ ș i identific ă o serie de minusuri ale inspectorilor cum ar fi faptul că aceștia nu au cunoștințe în management, resurse umane sau complementaritate interdisciplinară. [2] De asemenea, și atunci când vine vorba de finanțările din domeniul educației au fost descoperite o serie de probleme și anume că guvernul central ignoră nevoile unităților școlare, lipsa transparenței privind bugetele alocate școlilor, faptul că regulile de alocare bugetară sunt prea rigide, faptul că un procent de 85% din buget se duce doar pe salariile profesorilor, existenț a disparit ăților regionale privind alocarea resurselor financiare. [3] Probleme sunt și atunci când vorbim de echitatea privind accesul la educație al copiilor defavorizaț i, situa țiile copiilor romi fiind un caz special. Problemele identificate sunt următoarele: o treime dintre copiii din România nu au acces la educaț ia pre ș colar ă din cauza situației financiare, lipsa fondurilor pentru a facilita accesul la învățământul preșcolar, un procent de 3% dintre copii nu iau parte la învățământul obligatoriu, rata ridicată a abandonului ș colar la sf ârșitul clasei a VIII-a, achiziționarea manualelor de către părinți la nivelul învățământului secundar superior, problema taxelor la examenele importante cum ar fi cele pentru admiterea la liceu, universități, problema pregătirii de către profesori contra cost, excluderea copiilor romi și ai celor cu nevoi speciale precum și lipsa oportunităților. [4] Starea precară a clădirilor unităților școlare precum și lipsa echipamentelor necesare pentru desfășurarea orelor. La acestea se adaugă condi țiile grele pe care elevii le au de suferit pe parcursul cursurilor: lipsa căldurii, lipsa transportului î n comun în zonele rurale, lipsa calculatoarelor, a cărților. [5] În ceea ce privește profesorii , se constat ă un num ăr mare al profesorilor necalificați precum și remunerarea slabă a celor care activează în acest domeniu. La acestea se adaugă nevoia unei mai bune pregătiri a viitorilor profesori prin practica pedagogică din timpul studiilor universitare, crearea de oportunități pentru profesorii necalificați în vederea calificării dar fără a continua studiile universitare la zi, o instruire continuă a profesorilor. [6] De asemenea, au fost identificate o serie de probleme pe nivele de învățământ . Educa ția și îngrijirea preș colar ă   are o serie de minusuri cum ar fi: sprijin financiar insuficient din partea guvernului, lipsa unei strategii coerente, abandon școlar ridicat din cauza situațiilor financiare extrem de proaste ale familiilor. Învățământul profesional se confruntă cu incapabilitatea de a se adapta la cerinț ele pie ței, abandonul școlar, lipsa resurselor financiare, cadre didactice demoralizate din cauza ineficienței acestei forme de învățământ ș i a remunera ției, lipsa manualelor moderne. Învățământul universitar se confruntă cu probleme precum: numărul specializărilor pe care le oferă universitățile nu reflectă nevoile pieței, faptul că unii profesori de la stat lucrează la privat este în dezavantajul studenților deoarece poate duce la amânarea unor cercetă ri, deficien țe în finanțare, necesitatea finanțării unor mai multe locuri pentru studenții de la buget pentru a promova învățământul superior. [7] În urma identificării acestor probleme, experții OECD au făcut o serie de recomandări cu scopul de a remedia situația din învățământul românesc.   În ceea ce privește managementul educațional precum ș i finan țările din acest domeniu, s-a recomandat îmbunătățirea sistemului informațional în care sunt cuprinse date de bază despre   elevi, studenți, calificările cadrelor didactice, resursele financiare, costuri, materiale și echipamente educaționale, absențe, abandon. De asemenea, s-a propus implementarea evaluării unităților de învățământ școlare precum ș i a institu țiilor superioare și a cu scopul de a le monitoriza. Totodată este nevoie de o comunicare strategică la toate nivelurile: aici se includ și asociațiile de părinți, autoritățile locale, mass-media. Informația va circula atâ t de sus în jos cât și de jos în sus. În plus, se recomandă îmbunătățirea capacității manageriale a administratorilor de unități ș colare ș i institu ții superioare. [8] În ceea ce privește echitatea și accesul la educație a copiilor romi și a celor cu dizabilități, se recomandă numirea unui inspector care să asigure echitatea copiilor romi în școală. Extinderea nevoilor speciale prin includerea dislexiei, a sindromului deficitului de atenție, problemele sociale. La aceasta se adaugă instruirea cadrelor didactice în acest sens. Revizuirea legilor și practicilor inutile pentru îmbunătățirea vieții copiilor cu deficienț e. [9] Recomandări privind curriculum, materiale și evaluări: un nou curriculum în care se stabilesc cunoștințele ș i abilit ățile pe care un elev trebuie să le dobândească până la finalul învățământului obligatoriu, introducerea educației pentru cetățenie și stabilirea unui set de reguli care includ drepturile și îndatoririle elevilor, reglementarea pieței manualelor școlare, introducerea unor examene de evaluare națională standardizate. [10] În ceea ce privește profesorii, se recomandă stabilirea unor standarde de pregătire pentru profesori, programe de formare continuă pentru profesori, crearea mentorilor, accent pe   învățare activă, munca în echipă pentru cadrele didactice pentru dezvoltarea unor abilităț i interdisciplinare, învățământ la distanță pentru cadrele didactice care activează. [11] De asemenea sunt făcute recomandări pe nivele de învățământ. Învățământ preșcolar: prioritizarea copiilor din zonele defavorizate, acordarea de suport copiilor defavorizați sau cu handicap pentru integrarea în școlarizarea obișnuită. Învățământ profesional: colaborarea cu angajatorii pentru dezvoltarea unor abilități specifice, sesiuni de formare în cadrul întreprinderii, îmbunătățirea programelor de orientare profesională. Învățământ terțiar: formarea de manageri pentru a administra finanțele mai eficient, instruirea studenților conform cerințelor pieței, crearea unui echilibru î ntre institu țiile universitare publice ș i private, cre șterea răspunderii față de guvern. [12]   Referințe *** (1973 ).OECD. History. Aims. Structure . the Information Service. https://cdn.calisphere.org/data/28722/8w/bk0003z6f8w/files/bk0003z6f8w-FID1.pdf *** (2003). Reviews of National Policies for Education South Eastern Europe FYROM, Moldova, Montenegro, Romania, Serbia , vol. II. OECD. https://read.oecd-ilibrary.org/education/reviews-of-national-policies-for-education-south-eastern-europe-2003_9789264030879-en#page1 OECD. https://www.oecd.org/ *** What is the OECD (Organization for Economic Cooperation and Development)? . Corporate Finance Institute. https://corporatefinanceinstitute.com/resources/knowledge/economics/oecd/ ***Organisation for Economic Co-operation and Development. Historical Archives of the European Union.   https://archives.eui.eu/en/isaar/41 [1] *** Reviews of National Policies for Education South Eastern Europe FYROM, Moldova, Montenegro, Romania, Serbia , vol. II, OECD, 2003, pp. 277-278 [2] Ibidem, p.282 [3] Ibidem, pp. 285 [4] Ibidem, pp. 290-292 [5] Ibidem, p.293 [6] Ibidem , pp. 307-308 [7] Ibidem, pp. 317-326 [8] Ibidem, pp. 327-328 [9] Ibidem, pp.328-329 [10] Ibidem, pp. 329-330 [11] Ibidem, pp. 330-331 [12] Ibidem, pp. 331-333 Studiu de caz: Reciclarea bateriilor de pe vehiculele electrice Bateriile litiu-ion sunt o componentă-cheie a vehiculelor electrice și, potrivit datelor citate în studiul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), sunt responsabile pentru circa 40% din costul acestora. Lanțul valoric al bateriilor este vulnerabil la volatilitatea prețurilor și la întreruperile de aprovizionare, din cauza faptului că oferta de materie primă este concentrată în anumite țări, dar și pentru că există restricții la export. [1] Conform statisticii citate de organizație, 79% din aprovizionarea globală cu cobalt, la nivelul lui 2020, a fost realizată în țări cu restricții asupra exportului. Congo deține 50% din rezervele globale cunoscute de cobalt. Australia și Chile controlează, împreună, 80% din producția de litiu, în timp ce China este responsabilă pentru 70% din producția de grafit. [2] Reciclarea bateriilor uzate ar contribui, arată OCDE, la reducerea acestei vulnerabilități, la atenuarea impactului asupra mediului înconjurător și la extinderea pieței de vehicule electrice. Numai că această piață de reciclare este încă la început, din cauza unui cumul de factori care pornesc de la designul de proiectare complex, ajung la substanțelor chimice conținute, care sunt extrem de toxice pentru mediu, și se termină la absența stocurilor de reziduuri. Proiecțiile de piață sugerează că reciclarea materialului deja folosit ar satisface peste un sfert (28%) din cererea de materiale noi pentru baterii, până în 2040. [3] O posibilă rezolvare este comerțul cu baterii uzate, pentru piețele care nu au stocuri suficiente sau care nu au capacități suficiente de reciclare. În acest context, organizația recomandă reglementări clare pentru siguranța transportului și depozitării deșeurilor, facilitarea comerțului, armonizarea standardelor de proiectare și obiective legate de ratele de colectare și reciclare. [4] O altă cercetare publicată în Field ACTions Science Reports estimează că piața de reciclare a bateriilor litiu-ion va crește exponențial, de la 200 de mii de tone metrice în 2021, la șapte milioane de tone metrice până în 2035. În prezent, piața este extrem de dinamică în China și se extinde în Europa și, mai lent, în SUA. [5] În acest context, OCDE subliniază beneficiul reducerii emisiilor asociate procesului de producție al mașinilor electrice. În cazul reciclării, volumul acestora ar scădea cu 14%-23% până în 2040. [6] În scopul dezvoltării economiei circulare pentru baterii, Comisia Europeană elaborează un regulament prin care va impune, treptat, utilizarea materialelor reciclate în compoziția bateriilor de pe mașinile electrice. De exemplu, din 2025, va fi obligatorie declararea cotei de materiale reciclate folosite, iar din 2030, vor fi impuse cote obligatorii pentru materialele-critice, ca nichel, cobalt și litiu. În următorii ani, acestea vor crește treptat. [7] O altă inițiativă la nivelul Uniunii Europene a fost stabilirea unor cerințe minime de performanță pentru acești acumulatori. Mai precis, instituțiile europene au ajuns la un acord provizoriu în decembrie 2023, acord care mai trebuie să primească votul formal din partea Parlamentului și Consiliului, pentru ca mai apoi să intre în vigoare. În baza cerințelor minime, bateriile vor trebui să-și păstreze cel puțin 80% din capacitate și la cinci ani de funcționare sau după 100 de mii de kilometri. În cazul a opt ani de funcționare, țintele ajung la 72% din capacitate sau 169 de mii de kilometri parcurși. [8] Acest demers se înscrie în recomandarea OCDE privind armonizarea standardelor de proiectare. [1] https://www.oecd-ilibrary.org/docserver/d75a7f46-en.pdf?expires=1705267831&id=id&accname=guest&checksum=24D8110E142126CBDF082231A8A7940D [2] https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S254243511930474X [3] https://www.oecd-ilibrary.org/docserver/d75a7f46-en.pdf?expires=1705267831&id=id&accname=guest&checksum=24D8110E142126CBDF082231A8A7940D [4] ibidem [5] https://journals.openedition.org/factsreports/6690#tocto1n4 [6] https://www.oecd-ilibrary.org/docserver/d75a7f46-en.pdf?expires=1705267831&id=id&accname=guest&checksum=24D8110E142126CBDF082231A8A7940D   [7] https://journals.openedition.org/factsreports/6690#tocto1n4 [8] https://www.europarl.europa.eu/news/en/press-room/20231207IPR15740/euro-7-deal-on-new-eu-rules-to-reduce-road-transport-emissions Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) Despre OPEC Am adăugat câteva informații. Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol este o organizație care permite cooperarea dintre principalele state producătoare de petrol, ce are ca scop influențarea colectivă a pieței mondiale a petrolului și maximizarea profitului. Potrivit statutului organizației, ,,orice țară cu un export net de țiței substanțial, care are interese fundamental similare cu cele ale țărilor membre, poate deveni membru cu drepturi depline al organizației, dacă este acceptată de o majoritate de trei sferturi din membrii cu drepturi depline, inclusiv voturile concurente ale tuturor membrilor fondatori.” Cele 13 state membre reprezintă aproximativ 44% din producția globală de petrol și dețin peste 81% din rezervele mondiale dovedite de petrol.  Prima etap ă ce a dus la înființarea Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a avut loc încă din anul 1949, câ nd Venezuela a abordat Iran, Irak, Kuweit ș i Arabia Saudit ă , suger ându-le să discute pe tema stabilirii unor noi căi de comunicare între aceste state. Necesitatea unei cooperări mai strânse a devenit mai evidentă atunci câ nd, în 1959, The International Oil Companies (IOC) au redus prețul afișat pentru petrolul din Venezuela. Aceasta a determinat convocarea Primului Congres Arab al Petrolului care a avut loc în Cairo, Egipt. Congresul a adoptat o rezoluție prin care solicită acestor companii să se consulte mai întâi cu guvernele țărilor producătoare înainte de a lua unilateral orice decizie privind prețul petrolului. De asemenea, a stabilit acordul general privind înființarea unei Comisii de consultare privind petrolul. Î n august 1960, însă, IOC au redus și mai mult prețurile pentru spațiul Orientului Mijlociu. Ca răspuns, luna următoare, guvernul Irakului a invitat Iranul, Kuweit, Arabia Saudită ș i Venezuela s ă se întâlnească la Bagdad și să discute despre această problemă. Drept urmare, în perioada 10-14 septembrie 1960, a avut loc o conferință la Bagdad la care au participat reprezentanți ai guvernelor Iranului, Irakului, Kuweitului, Arabia Saudită și Venezuela. Această prim ă conferin ță a fost cea care a dat naștere OPEC, cu statut de organizație interguvernamentală permanentă. În iunie 1968, a fost adoptată „Declarația politicii petroliere în țările membre”, î ncorporat ă în Rezoluția nr. XVI.90. Declarația cerea țărilor membre să întreprindă, în mă sura în care este posibil, explorarea directă a resurselor de hidrocarburi; să participe la echitatea concesiunilor existente, să stabilească reguli de conservare care să fie urmate de companiile petroliere, să determine impozitele și prețurile de referință pentru a preveni deteriorarea relației dintre aceste prețuri și prețurile mărfurilor comercializate pe plan internaț ional. „Declaraț ia solemn ă”, adoptată de Primul Summit al OPEC în martie 1975, ținut în Alger, a adăugat noi orientări politice cu scopul de a schimba relațiile dintre națiunile producătoare și consumatoare. Declarația a indicat că OPEC, î n consultare și în cooperare cu celelalte țări ale lumii, ar trebui să urmărească stabilirea unei noi ordini economice internaționale bazate pe dreptate, înțelegere reciprocă ș i o preocupare real ă pentru bunăstarea tuturor popoarelor. În 1980, ponderea OPEC pe piața petrolului a scăzut considerabil, provocând greutăți economice pentru multe ță ri membre. Pre țurile s-au majorat în ultima parte a deceniului, dar la aproximativ jumătate din nivelurile primei părți, iar cota OPEC din producț ia mondial ă recent î n cre ș tere a început să se redreseze. Acest lucru a fost susținut de OPEC, care a introdus un plafon de producț ie împărțit între țările membre și un etalon de referință pentru stabilirea prețurilor, precum și progrese semnificative în cooperarea dintre OPEC și ță rile non-OPEC, considerate esen țiale pentru stabilitatea pieței. Totodată, problemele de mediu au apărut pe agenda energetică internațională. Volatilitatea excesivă și slăbiciunea generală a prețurilor au dominat deceniul. Cu toate acestea, a avut loc o recuperare solidă pe o piață petrolier ă mai integrat ă, care s-a adaptat la lumea post-sovietică, la un regionalism mai mare, la globalizare, la revoluț ia comunica țiilor și la alte tendințe de înaltă tehnologie. Întrucât negocierile cu privire la schimbările climatice sponsorizate de Organizația Națiunilor Unite au adunat impulsuri, după Summit-ul din 1992, OPEC a căutat echitate, echilibru și realism în aprovizionarea cu petrol. Al Doilea Summit a avut loc la Caracas, Venezuela, în anul 2000, un summit foarte important pentru crearea Statutului OPEC. „Declarația Solemnă II” a fost documentul prin care țările membre își reafirmau angajamentul față de principiile Organizației în a realiza o ordine durabilă și stabilitate pe piaț a interna țională a petrolului, cu prețuri rezonabile și corecte pentru investitori. Ei au examinat, de asemenea, rolul sporit al petrolului în lumea viitoare și au subliniat legătura puternică dintre securitatea aprovizionării ș i transparen ța cererii de petrol. Au subliniat necesitatea de a avea mereu un dialog și o cooperare mai bună între toate părțile din industrie. Statutul a fost modificat de șaisprezece ori de-a lungul vieții Organizației. În noiembrie 2007 a fost organizat cel de-al treilea summit care avea scopul să reafirme drepturile suverane inalienabile și permanente ale țărilor membre asupra resurselor lor naturale. De asemenea, a definit pentru Organizație trei teme foarte importante, precum: stabilitatea piețelor globale de energie, energia pentru dezvoltare durabilă , energie și mediu. Recunoscând problemele interdependente ale furnizării de petrol, promovării prosperității și protejării mediului, țările membre au folosit această oportunitate pentru a se angaja din nou în asigurarea unui nivel adecvat, oportun, eficient, economic ș i fiabil aprovizion ării cu petrol pe pieț ele mondiale. Summit-ul a atras atenția asupra importanț ei cre ării unei tehnologii mai curate și mult mai eficiente pentru protecț ia local ă , regional ă și a mediului global. Statutul OPEC prevede că „orice țară cu un export net substanțial de petrol brut, care are interese fundamental similare cu cele ale statelor membre, poate deveni membru cu drepturi depline numai dacă este acceptată de o majoritate de trei sferturi din membrii cu drepturi depline, inclusiv voturile concurente ale membrilor fondatori”. Statutul face distincția între trei categorii de membri: membru fondator, membru cu drepturi depline și membru asociat. Membrii fondatori ai Organizației sunt acele țări care au fost prezente la prima conferință OPEC, desfăș urat ă la Bagdad și care au semnat acordul iniț ial de înființare a OPEC. Membrii cu drepturi depline sunt membrii fondatori plus acele țări ale căror cereri de aderare au fost acceptate de Conferință. Un membru asociat este o țară care nu se califică pentru calitatea de membru cu drepturi depline, dar care este admisă î n condi țiile speciale care pot fi prescrise de Conferință. Organizaț ia este format ă în prezent din 13 ță ri membre: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudit ă , Venezuela ( țări fondatoare), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Angola (2007), Guineea Ecuatoriala (2017) ș i Congo (2018). Exist ă și trei foș ti membri: Ecuador, Indonezia și Qatar. Limba oficială a OPEC este engleza, chiar dacă în mare parte membri sunt țări cu limba oficială araba.   Structură Din Statutul OPEC, articolul III este cel ce face referire la modul în care organizația funcționează și cuprinde atribuțiile organelor principale. Astfel, conform acestuia, OPEC operează prin Conferinț a Delega ților din țările membre, Consiliul guvernatorilor și Secretariatul. Conferin ț a Delega ților: Este autoritatea supremă a OPEC și este formată din șefii delegațiilor (din miniș tri). Aceasta se întrunește de cel puțin două ori pe an și funcționează pe principiul unanimității, iar principala sarcină este s ă formuleze politici generale și să găsească mijloacele adecvate de implementare a acestor politici. De asemenea, Conferința lucrează într-o strânsă colaborare cu Consiliul guvernator și-l îndrumă să prezinte rapoarte sau să facă recomandări cu privire la orice problemă de interes pentru Organizație. Conferința decide asupra bugetului, așa cum este înaintat acesteia de către Consiliu. Deciziile Conferinței se numesc rezoluții. Consiliul Guvernatorilor: Al doilea organ important din cadrul organizației este Consiliul Guvernatorilor, menționat î n Statut începând cu articolul 17 până la articolul 24. Consiliul este compus dintr-un guvernator desemnat de fiecare țară membră și confirmat de Conferință, pe un mandat de doi ani. Conform primului articol ce face referire la compoziția Consiliul Guvernatorilor, acesta este format din guvernatori desemnați de țările membre și confirmați de Conferință. Când, din orice motiv, un guvernator este împiedicat să participe la reuniune, un guvernator ad-hoc suplinitor este desemnat țară membră în cauză, iar această nominalizare temporară nu necesit ă confirmare din partea Conferinței. La ședințele la care acesta participă, guvernatorul ad-hoc va avea același statut ca și ceilalți guvernanți, cu excepț ia c âtorva ce țin exclusiv de președinția Consiliului Guvernatorilor. Consiliul pune în aplicare rezoluțiile Conferinței Delegaților, elaborează bugetul anual al Organizației și îl prezintă Conferinței spre aprobare. De asemenea, decide asupra oricăror rapoarte prezentate de secretarul general, și prezintă rapoarte și recomandă ri Conferin ței Delegaților cu privire la problemele de interes al Organizației (conform articolului 20).   Secretariatul: Înființat în 1961, Secretariatul OPEC este organul executiv al Organizației, situat î n Viena, Austria, și funcționează concomitent ca sediu central al organizației. Secretariatul este menționat î n Statut începând cu articolul 25 până la articolul 34. Secretariatul OPEC îndeplinește funcțiile executive, în conformitate cu prevederile Statutului și sub conducerea Consiliul guvernatorilor. Este condus de secretarul general, care este reprezentantul legal autorizat al organizației conform articolului 27. Secretariatul este format din Secretarul general, Comisia economică, Divizia de cercetare, Divizia de servicii de asistență și personalul administrativ. Secretariatul are ca principale atribuții implementarea tuturor rezoluțiilor Conferinței, precum și a deciziilor Consiliului guvernatorilor. Ea efectuează cercetări, ale că ror constat ări reprezintă un factor destul de important în luarea deciziilor. Secretarul general: Secretariatul este condus de secretarul general care este reprezentantul legal autorizat și directorul executiv al organizației. În această calitate, secretarul general administrează afacerile și interesele Organizației în conformitate cu direcțiile Consiliului Guvernatorilor. Conferinț a nume ște secretarul general pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea unei singure reînnoiri pentru aceeași perioadă. Secretarul general este nominalizat de Țările Membre. Secretarul general este asistat în îndeplinirea atribuțiilor sale de o echipă de ofi țeri, inclusiv doi directori responsabili pentru Divizia de cercetare și Divizia Servicii de Suport, Șefii Departamentului Juridic, Șeful Biroului Secretarului General și Auditorul Intern (conform articolului 32). În aproape o jumătate de secol de existență a Organiza ției, Secretariatul a fost condus de 22 de secretari generali (+ cinci președinți care au fost solicitați să supravegheze activitatea Secretariatului în absența unui secretar general), începând cu Dr. Fuad Rouhani din Republica Islamică Iran, în 1961, către actualul titular al acestuia Abdalla Salem El-Badri din Jamahiriya arabă libian ă, care a fost responsabil din 2007. Acești domni distincți, cu sprijinul Secretariatului, au contribuit fiecare în mod semnificativ la dezvoltarea Organizației prin executarea politicilor sale și propagarea cauzei sale de-a lungul anilor. Comisia Economică: Acesta este un organism specializat care funcționează în cadrul Secretariatului, cu scopul de a asista Organizația în promovarea stabilității î n pie țele internaționale de petrol. Comisia economică este la r ândul ei formată dintr-un Secretar General, Reprezentanții Naționali desemnați de țările membre și un Coordonator al Comisiei (care este din oficiu Director al Diviziei de cercetare). Pe lângă stâlpii de rezistență ai OPEC men ționaț i anterior, organiza ția mai are în compoziția sa și The Legal Office, responsabil pentru a-i oferi consultanță juridică Secretarului General și supravegherea afacerilor juridice ale Secretariatului, The Internal Audit Office, The Data Services Department, ce identifică, colectează, stochează , preia și procesează informații în sprijinul activităților de cercetare ale Secretariatului, The Energy Studies Department, ce monitorizează și analizează evolu țiile energetice mondiale, The Petroleum Studies Department, The Environmental Matters Unit, responsabilă cu monitorizarea unei game largi de probleme legate de energie și schimbări climatice, Support Services Division, cu responsabilitatea de a furniza infrastructura și serviciile necesare întregului Secretariat în sprijinul programelor sale, Administration and IT Services Department, Finance and Human Resources Department și The Public Relations and Information Department responsabil cu menținerea legăturii î ntre OPEC ș i presa, diverse publica ții, site-uri web.   Obiective   În conformitate cu Statutul său, principalele obiective ale OPEC sunt:           Coordonarea și unificarea politicilor petroliere ale țărilor membre pentru a asigura prețuri echitabile și stabile pentru producătorii de petrol;             Determinarea celor mai bune mijloace pentru a susține interesele individuale și colective ale statelor membre;             Aprovizionarea eficientă, economică și regulată cu petrol către națiunile consumatoare;             Rentabilitatea echitabilă a capitalului pentru țările care investesc în industria petrolieră Scopul principal al organizației este determinarea celor mai bune modalități pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual și colectiv. Un alt scop important este reprezentat de întocmirea și adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea prețurilor pe piețele acțiunilor petroliere internaționale în vederea eliminării fluctuațiilor dăunătoare și inutile. De asemenea, urmărirea intereselor națiunilor producătoare de petrol și conștientizarea securizării venitului stabil al statelor membre reprezintă scopuri importante ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol.  Finan ț are: Opera țiunile Fondului OPEC sunt finanțate printr-o combinație de contribuții ale țărilor membre și venituri reportate. Oferind finanțare din sectorul public, privat și din sectorul comercial, precum și granturi, țărilor și regiunilor care adesea consideră că fondurile sunt greu de asigurat, organizația ajută la rezolvarea provocărilor într-o manieră care susț ine pia ța, promovând în același timp cooperarea cu și între părțile mai vulnerabile ale lumii. Activitatea Fondului OPEC este centrată pe oameni, concentrându-se pe finanțarea proiectelor care răspund nevoilor esențiale ale acestora, cum ar fi alimente, energie, infrastructură, locuri de muncă (în special legate de IMM-uri), apă curat ă, canalizare, sănătate ș i educa ție. Până în prezent, Fondul OPEC a alocat peste 22 de miliarde de dolari pentru proiecte de dezvoltare în peste 125 de țări. The OPEC Fund for International Development (OPEC Fund, abreviat OFID) este un fond internațional instituit în 1976 ce urmărește un sprijin financiar acordat țărilor sub-dezvoltate din întreaga lume, fie sub formă de investiții în sectoarele publice sau private, fie sub formă de burse, ajutor umanitar, ajutor de dezvoltare sau ajutoare de cercetare. Toate țările în curs de dezvoltare sunt, în principiu, eligibile pentru asistența OFID, deși cele mai puțin dezvoltate au prioritate mai mare și au primit mai mult de jumătate din angajamentele cumulate ale instituției până astă zi. Țările care deja sunt membre OFID sunt excluse de la a beneficia de asistență, cu excepția cazului de salvare a dezastrelor naturale sau în contextul unui program regional. De-a lungul anilor, OFID și-a răspândit prezența î n 134 de țări, dintre care 53 sunt î n Africa, 43 în Asia, 31 î n America Latin ă și șapte î n Europa.   Referințe:   1. Organization of the Petroleum Exporting Countries, Our mission. https://www.opec.org/opec_web/en/about_us/23.html   2. OPEC Secretariat (2012, May). General Information, Organization of the Petroleum Exporting Countries . OPEC. https://www.opec.org/opec_web/static_files_project/media/downloads/publications/GenInfo.pdf 3. OPEC. Secretaries General of OPEC. (1961-2008).   https://www.opec.org/opec_web/static_files_project/media/downloads/50th_anniversary/Secretaries_General.pdf   4. OPEC. (2010). OPEC: OPEC STATUTE . https://www.opec.org/opec_web/en/publications/345.htm 5. OPEC, OPEC: The OPEC Fund for International Development at a Glance. https://opecfund.org/who-we-are/at-a-glance Studiu de caz: 1973 Am adăugat câteva informații.  Criza petrolului din anul 1973, denumită și  Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973, când OPEC a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol. Anii 1970 sunt anii ce oferă Organizației momentul oportun să se afirme, în special în contextul izbucnirii războiului arabo-israelian din anul 1973. Când Egiptul ș i Siria atac ă Israelul în scopul recuceririi Peninsulei Sinai și a platoului Golan, cucerite de Israel î n R ăzboiul de Șase Zile din 1967, petrolul a fost folosit pe post de armă politic ă pentru a constrânge Marile Puteri implicate î n R ăzboiul de Yom Kippur 1973 să oblige retragerea Israelului din Peninsula Sinai. În aceste condiții, OPEC a luat decizia de a institui un embargou   pe petrolul exportat în vederea „pedepsirii” statelor care sprijineau Israelul, în special Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Canada, Japonia. Prețurile au crescut de patru ori, de la 3 USD per baril la aproape 12 USD la nivel global, din septembrie 1973 până în martie 1974, când embargoul a fost î n sf ârșit ridicat. Embargoul împotriva SUA a fost ridicat în martie, după ce Secretarul de Stat Henry Kissinger a negociat cu succes un acord între Siria și Israel. Deși există și voci care susț in c ă embargoul din 1973 a fost un eșec întrucât nu a avut efectul scontat de a obliga statele să își schimbe politicile privind conflictul arabo-israelian, embargoul, în schimb, a refăcut economia internațională de atunci și a dus la o explorare sporită a energiei alternative.  Embargoul impus în anul 1973 a scos la iveală una dintre cele mai importante provocări cu care se confrunta politica externă a Statelor Unite ale Americii - echilibrarea sprijinului pentru statul Israel și păstrarea legăturilor cu monarhiile arabe producătoare de petrol; tensiunile asupra relației SUA - Arabia Saudită au demonstrat incapacitatea Statelor Unite ale Americii de a gestiona politica sa în Orientul Mijlociu.  De la embargo, OPEC a continuat s ă-și folosească influen ța pentru a gestiona prețurile petrolului, spre exemplu OPEC a decis că, în loc să crească prețurile în perioada următoare, acțiune care ar fi descurajat consumul și ar fi încurajat investițiile în surse alternative, cel mai bine ar fi să se adopte o strategie care funcționează pentru stabilizarea prețurilor. Acest lucru ar garanta o aprovizionare regulată cu petrol pentru consumatori, dar și un flux constant de venituri pentru producători. Studiu de caz - Acordul OPEC din martie 1983 Redactat integral de mine După ce prețurile au explodat odată cu izbucnirea războiului Iran-Irak, acestea s-au erodat treptat ca urmarea a unei combinații a excesului global de petrol, a creșterii exploatării de petrol în statele non-OPEC, a scăderii cererii din cauza diminuării activităților economice în statele industrializate și a conservării energiei ca răspuns la prețurile astronomice ale gazelor naturale. OPEC a încercat să mențină producția de petrol la un nivel scăzut cu scopul de a menține prețurile ridicate pe o piață a prețurilor petrolului ce se afla în scădere. Însă, din cauza producției limitate, statele petroliere non-OPEC au uzurpat Organizația și cota de piață a scăzut sub o treime din producția globală. [1] În anul 1983, ca o ultimă încercare de a recâștiga cota de piață, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol a introdus, pentru prima dată, scăderea prețului petrolului pentru a aduce prețului țițeiului Arabiei Saudite la același nivel cu prețului pieței globale de la acel moment. De asemenea, au fost introduse și cote de producție, precum și un plafon de producție pentru toții membrii OPEC. Arabia Saudită a reprezentat singurul state excepție, deoarece aceasta a devenit ,,swing producer", având misiunea de a varia producția pentru a se potrivi condiției pieței. Introducerea cotelor de producție a fost un eșec, căci multe state membre OPEC au fost nemulțumite de cotele stabilite și au trișat sau chiar au decis să ignore complet aceste cote de producție. Din cauza nerespectării cotelor de producție de către statele membre, Arabia Saudită a decis să producă la capacitate maximă.  [2] Creșterea producției Arabiei Saudite, dar și creșterea producției statelor non-membre OPEC au dus la obținerea unei exces global de petrol, determinând scăderea prețului țițeiului în anul 1986. În urma acestora evenimente, OPEC a decis să abandoneze cotele de producție si vechea schemă de stabilirea a prețurilor pe piață. În urma unor studii efectuate, s-a stabilit un mod sistem de cote de producție, cote echitabile pentru toții membrii Organizației; a fost stabilit, de asemenea, un coș de referință pentru prețuri.  [3] [1]   https://www.focus-economics.com/blog/opec-history-has-opec-been-a-success/ [2]  Idem.  [3] Idem. Multilateral Investment Guarantee Agency (MIGA) Studiu de caz: Investiții în Kenya În Kenya, MIGA sprijină investițiile de capital ș i investi țiile comerciale de finanț are bancar ă pentru o serie de producători independenți de energie (IPP). Printre aceștia se numără și IPP Thika, unde MIGA acoperă prima finan țare pe termen lung acordată de o bancă comercială internațională în sectorul energetic din Kenya. IPP Thika a beneficiat, de asemenea, de sinergiile a trei instrumente ale Grupului Băncii Mondiale: o finanț are IFC, o garan ție de risc parțială a Băncii Mondiale ș i o garan ț ie MIGA. Institu țiile Grupului Băncii Mondiale au colaborat îndeaproape pentru a coordona măsurile de precauț ie, a maximiza eficien ța și a reduce povara pentru sponsor și pentru ceilalț i creditori. Î n Vietnam, MIGA ofer ă garan ții în valoare de 500 de milioane de dolari pentru riscurile de nerespectare a obligațiilor financiare suverane față de un sindicat de bănci comerciale care finanțează reabilitarea autostrăzii naț ionale 20. Împrumutul asigurat de MIGA finanțează reabilitarea unei secțiuni grav deteriorate a drumului, o sursă de blocaje și accidente semnificative. În Nicaragua, MIGA acoperă o investi ție de capital de 27 de milioane de dolari, care finanțează achiziționarea și transformarea terenurilor degradate î n planta ții comerciale de bambus pentru vânzarea și exportul de fibre de bambus. Investiț ia ini țială a companiei în Nicaragua a generat peste 300 de locuri de muncă într-o regiune cu un șomaj ridicat și a transformat 4.800 de hectare de terenuri degradate î n planta ții de bambus.     Referințe: Multilateral Investment Guarantee Agency. (2018, June). MIGA products . https://www.miga.org/sites/default/files/2018-06/MIGA%20products.pdf   Multilateral Investment Guarantee Agency (MIGA) Istoric În septembrie 1985 Consiliul Guvernatorilor Băncii Mondiale a început procesul de creare a unei noi filiale de asigurare a investițiilor, aprobând convenția pentru înființarea MIGA (Agenț ia Multilateral ă de Garantare a Investi țiilor) care definea misiunea sa de bază: ,,să sporească fluxul de capital și tehnologie către țările în curs de dezvoltare în scopuri productive, î n condi ții compatibile cu nevoile, politicile și obiectivele de dezvoltare ale acestora, pe baza unor standarde echitabile și stabile de tratare a investițiilor străine”. La 12 aprilie 1988, o convenț ie interna țională a stabilit că MIGA este cel mai nou membru al Grupului Băncii Mondiale. Agenția și-a deschis activitatea ca o entitate separată din punct de vedere juridic și independentă din punct de vedere financiar. Calitatea de membru a fost deschisă tuturor membrilor BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucț ie și Dezvoltare), iar agenț ia a început cu un capital de 1 miliard de dolari. Cei 29 de membri inițiali ai MIGA au fost: Bahrain, Bangladesh, Barbados, Canada, Chile, Cipru, Danemarca, Ecuador, Egipt, Germania, Grenada, Indonezia, Jamaica, Japonia, Iordania, Coreea, Kuweit, Lesotho, Malawi, Nigeria, Pakistan, Olanda, Samoa, Arabia Saudită, Senegal, Suedia, Elveția, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii. Scurtă cronologie: 1988 : Se înființează MIGA. Yoshio Terasawa este numit primul vicepreședinte executiv al agenției. Înființarea serviciilor de consultanță pentru investiții străine ca întreprindere comună a MIGA ș i a IFC (Corpora ț ia Financiar ă Internațională). 1990 : MIGA emite primele sale contracte de garantare a investițiilor în sprijinul a patru proiecte reprezentând investiții directe în valoare totală de 1,04 miliarde de dolari. Semnarea primelor contracte de reasigurare cu agenții naț ionale: Agen ția de credit la export din Canada ș i Corpora ția pentru investiții private de peste mări din Statele Unite. MIGA organizează prima sa conferin ță de promovare a investițiilor (î n Ghana). 1991 : Num ărul membrilor depășește 100 de țări. 1996 : MIGA lansează IPAnet - o re ț ea global ă de schimb de informații bazată pe internet. 1997 : Primul contract emis în cadrul Programului de subscriere în cooperare al MIGA pentru un proiect energetic î n Indonezia. Fondul fiduciar de investi ții al UE pentru Bosnia și Herțegovina: fond de garantare a investițiilor în valoare de 12 milioane de dolari, creat în parteneriat cu MIGA; utilizat în întregime. Fondul fiduciar de garantare a investi țiilor în Cisiordania și Gaza: o capacitate de 20 de milioane de dolari. 1998 : Consiliul guvernatorilor adoptă o rezoluție pentru o majorare generală de capital de aproximativ 850 de milioane de dolari, însoțită de un grant de 150 de milioane de dolari transferat de la BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucț ie și Dezvoltare) către MIGA. Dublarea resurselor de capital ale MIGA la 2 miliarde de dolari permite agenției să furnizeze și să își extindă serviciile către țările membre în curs de dezvoltare. 1999 : Pentru prima dată, MIGA emite garanții de peste 1 miliard de dolari într-un singur an, ajungând la un total de 1,3 miliarde de dolari. MIGA aprobă o politic ă de evaluare și de informare în materie de mediu și implementează standarde de mediu pentru toate proiectele noi asigurate de agenție. 2000 : A fost numit primul Ombudsman MIGA/IFC. Guvernul etiopian numește MIGA ca mediator pentru soluționarea litigiilor dintre guvernul etiopian și investitorii străini pentru proiectele care nu sunt garantate de agenție. 2001 : Patru proiecte sprijinite de MIGA, inclusiv un proiect de telecomunicații î n Brazilia și un proiect minier în Rusia, primesc premii din partea unor publicații importante din domeniu. Lansarea unui set de instrumente pentru promovarea investițiilor. 2003 : Două proiecte sprijinite de MIGA, un proiect energetic î n Turcia și un proiect de renovare a unui spital din România finanț at de Volksbank Rom ânia S.A., primesc premiul Deal of the Year (Afacerea anului). 2005 : MIGA lansează Programul de investiții mici pentru a încuraja investițiile în întreprinderile mici și mijlocii. MIGA lansează mecanismul de garantare a investițiilor în Afganistan pentru a sprijini investițiile străine directe în această țară. 2006 : MIGA sprijină un proiect din El Salvador care vinde credite de carbon obținute prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. 2007 : MIGA lansează PRI-Center.com, un portal de asigurare și gestionare a riscurilor politice și îș i consolideaz ă serviciile existente de informare a investitorilor în FDI.net, oferind un punct de acces unic pentru investitorii care caută informații despre investițiile străine directe. 2008 : Serviciile de asistență tehnică ale MIGA au fost integrate î n FIAS, o platform ă de finanțare cu mai mulți donatori pentru programele de reformă a climatului investițional ale Grupului Băncii Mondiale. 2009 : Consiliul de administrație al MIGA aprobă modific ări substanțiale ale regulamentelor operaționale ale agenției. Modificările reprezintă cea mai mare și cea mai semnificativă extindere a setului de instrumente operaționale ale MIGA din 1988 încoace. MIGA lansează World Investment and Political Risk ca publicație anuală. 2014 : MIGA emite garan ții noi în valoare record de 3,2 miliarde de dolari, în timp ce expunerea brută ajunge la 12,4 miliarde de dolari. 2017 : MIGA aduce pe piață o obliga țiune de proiect inovatoare, în sprijinul programului ambițios al Turciei ,,Parteneriat public-privat în domeniul sănătății”, care separă riscul de proiect de riscul suveran. O garanție MIGA pe 20 de ani și o facilitate de lichiditate a BERD ( Banca Europeană pentru Reconstrucț ie ș i Dezvoltare) permit ca o obligațiune de infrastructură să obțină un rating de credit cu două trepte peste ratingul suveran. 2019 : Anul fiscal se încheie cu un record de 5,5 miliarde de dolari î n garan ții emise că tre investitori priva ț i transfrontalieri. Hiroshi Matano este numit vicepreședinte executiv al MIGA.   Structură Structura agenției este alcă tuit ă din: un consiliu al guvernatorilor (reprezintă țările membre), consiliul de administrație (25 de membri), un președinte și angajaț i. Consiliul guvernatorilor Toate puterile agenției sunt conferite Consiliului guvernatorilor, cu excepția acelor competențe care sunt, prin termenii convenției MIGA, în mod specific conferite unui alt organ al agenției. Consiliul guvernatorilor poate delega consiliului de administrație exercitarea oricăreia dintre atribuțiile sale, cu excepția celor consemnate î n conven ția MIGA ca aparținând exclusiv consiliului guvernatorilor (de exemplu admiterea de noi membri ori suspendarea acestora). Consiliul este compus dintr-un guvernator și un supleant numit de fiecare membru în parte. Supleantul nu poate vota decât în absența reprezentantului său principal. Consiliul alege unul dintre guvernatori drept președinte. Consiliul organizează o reuniune anuală și alte reuniuni care pot fi stabilite de către consiliu sau convocate de consiliul de administrație. Consiliul de administrație convoacă o reuniune ori de câte ori este solicitat de către cinci membri sau de membri care deț in 25 la sut ă din totalul voturilor. Consiliul de administrație Consiliul de administrație este responsabil pentru funcționarea generală a agenției. Consiliul este format din cel puțin 12 membri. Numărul acestora poate fi ajustat. Fiecare membru poate numi un supleant cu drepturi depline, împuternicit să îl înlocuiască în cazul în care lipsește sau este în incapacitatea de a acț iona. Pre ședintele Băncii este președinte ex officio al Consiliului de administrație, dar nu are drept de vot (cu excepț ia parit ății voturilor-este decisiv votul acestuia). Consiliul de administrație se întrunește la convocarea sa de către președinte sau la cererea a trei membri. Președintele Președintele, sub controlul general al consiliului de administrație, conduce activitatea curentă a agenției. Acesta este responsabil pentru organizarea, numirea și demiterea personalului. Președintele este numit de către consiliul de administrație la propunerea președintelui acestuia.   Obiective Agenț ia Multilateral ă de Garantare a Investi țiilor (MIGA) este o instituț ie interna țională care promovează investițiile în țările în curs de dezvoltare prin oferirea de asigurări împotriva riscurilor politice și economice. Agenția urmărește să sprijine creșterea economică, să reduc ă sără cia și să îmbunătățească via ța oamenilor prin investiții străine directe în aceste state. MIGA este membră a Grupului Băncii Mondiale și are 181 de state membre (martie 2020). Agenția a fost creată pentru a completa sursele de asigurare a investițiilor publice și private împotriva riscurilor necomerciale în țările în curs de dezvoltare. Caracterul său multilateral și sponsorizarea sa de către națiunile avansate și în curs de dezvoltare au fost considerate ca fiind de natură să consolideze încrederea în rândul persoanelor care merg peste granițe pentru a-și investi banii. MIGA oferă o varietate de servicii pentru a încuraja investițiile străine directe. Printre acestea se numără asigurarea riscurilor împotriva restricțiilor de schimb valutar, a izbucnirii unor conflicte sau războaie, a limitelor de cheltuieli impuse și a restricțiilor aferente asupra activelor companiilor. Pe lângă asigurarea împotriva riscurilor politice oferită corpora țiilor care doresc să investească în țările în curs de dezvoltare, MIGA oferă servicii de consultanță pentru guvernele respectivelor state. Organizaț ia ofer ă consultan ță cu privire la politicile și procedurile pe care aceste guverne ar trebui să le urmeze și la cele mai bune modalități prin care aceste țări pot atrage investiții străine. Alte servicii oferite de MIGA includ acorduri de licență, franciză și sprijin tehnologic. Pentru a ajuta la facilitarea fluxului de dolari pentru investiții stră ine în anumite regiuni, agenția sprijină și derulează o serie de proiecte internaționale. Unul dintre acestea este mecanismul de garantare a investițiilor în Afganistan, lansat în 2005. Scopul agenției a fost acela de a ajuta statul în eforturile de reconstrucț ie în timp ce ț ara era implicat ă în război, deschizâ nd u ș ile investi țiilor străine directe.   Finan țare Președintele pregătește un buget anual de venituri și cheltuieli al agenției pentru a fi aprobat de consiliul de administrație. Agenția publică un raport anual care cuprinde situația conturilor sale și a fondului fiduciar de sponsorizare. Agenția distribuie membrilor, la intervale corespunzătoare, un rezumat sintetizat cu privire la poziția sa financiară ș i o situa ție a profitului și a pierderilor.     Referințe: 1. Multilateral Investment Guarantee Agency. History.     https://www.miga.org/history 2. Multilateral Investment Guarantee Agency. (2016, February 20). MIGA Convention. https://www.miga.org/sites/default/files/archive/Documents/MIGA%20Convention%20February%202016.pdf 3. Kenton, W. (2020, March 25). Multilateral Investment Guarantee Agency (MIGA) Investopedia. https://www.investopedia.com/terms/m/multilateral-investment-guarantee-agency-miga.asp   International Finance Corporation (IFC) Despre IFC Istoric International Finance Corporation (Corporația Internațională pentru Finanțe) IFC este membru integrant al grupului deținut de Banca Mondială, fiind cea mai mare instituție de dezvoltare globală axată pe sectorul privat din țările în curs de dezvoltare cu 184 de ță ri membre. Înființată în anul 1956 ca răspuns la limitările de capital și la provocările structurale din lumea în curs de dezvoltare, IFC oferă finanțare întreprinderilor private atât prin împrumuturi, cât și prin investiții directe. [1] Fondatorul este Robert L. Garner. Ideea de a da naștere unei astfel de instituții a fost, în fapt, un răspuns la contextul economic al anilor 50 din țările în curs de dezvoltare. Sără cia era endemic ă, iar crearea locurilor de muncă se confrunta cu obstacole greu de întrecut. Sectoarele financiare, infrastructura si climatul investițional erau slabe, î mpiedic ând dezvoltarea sectorului privat. Percepția investitorilor asupra riscului era ridicată , at ât fluxurile de capital transfrontalier, cât și cele interne, fiind scăzute. Efectul general: limitarea oportunităților de muncă, deș i poten țialul exista. Robert Garner, un finanțator din New York care a și fost vicepreședinte al Băncii Mondiale în 1947, avea o viziune: era necesar un catalizator care să susțină financiar întreprinderile private pentru a se dezvolta, acest lucru jucând un rol important, în același timp, și în dezvoltarea economiei internaționale, luând împotriva sărăciei din țările la început de drum. Așa a luat naștere International Finance Corporation în 1956 cu un capital de 100 de milioane de dolari, 12 angajați și Garner la conducere; o instituție financiară care a susținut întreprinderile private fără garanții guvernamentale de la Banca Mondiala, prin împrumuturi proprii, dar și prin   atragerea de fonduri mult mai mari de capital de la alți investitori privați. [2]   Structură IFC cuprinde 185 de state membre, grup care în mod colectiv decide politicile și activitățile organizației prin: - Consiliul Guvernatorilor - Consiliul Directorilor Pentru ca un stat să devină membru în această organizație, trebuiesc îndeplinite trei criterii: statul trebuie să fie membru al Băncii Internaționale pentru Reconstrucț ie și Dezvoltare, să adere la statutul IFC și să depună la Secretariatul Corporativ al Grupului Băncii Mondiale un Instrument de Acceptare a Statutului IFC. Fiecare țară membră este responsabilă de numirea unui guvernator și a unui supleant. Competențele corporative sunt investite într-un Consiliu al Guvernatorilor, care deleagă cele mai multe atribuții spre un Consiliu al   Directorilor cu 25 de membrii. Puterea de vot asupra problemelor aduse în fața lor este ponderată în funcție de capitalul social pe care îl reprezintă fiecare director. Directorii se întâlnesc regulat la sediul Grupului Băncii Mondiale din Washington, D.C., unde analizează și decid cu privire la investiții ș i ofer ă îndrumări strategice generale conducerii IFC. Acest Consiliu este prezidat de Președintele Bancii Mondiale. [3]   Obiective Conform Cartei IFC (Articolul 1), cele mari trei mari obiective ale instituției sunt: 1. INVESTIREA CAPITALULUI în întreprinderile private din statele în curs de dezvoltare: în asociere cu investitori privați, să asiste la finan țarea înființării, îmbunătățirii și extinderii întreprinderilor private productive care ar contribui la dezvoltarea țărilor sale membre prin realizarea de investiții, fără garan ția rambursării de către guvernul membru în cauză; în cazurile în care capitalul privat suficient nu este disponibil î n condi ții rezonabile ; 2. MOBILIZAREA CAPITALULUI : caut ă să reunească oportunit ățile de investiții, capitalul privat intern ș i str ăin și managementul cu experiență ; 3. CONSULTAN ȚA FINANCIARĂ : să urmărească să stimuleze și să contribuie la crearea condițiilor favorabile fluxului de capital privat, intern ș i str ăin, î n investi ții productive în țările membre. [4]       Finan țare IFC își menține puterea financiară prin acumularea de capital obținut din emisiunile de obligațiuni pe piețele internaționale pentru a finanța împrumuturile acordate clienților. O mare parte din activitatea de consiliere a IFC este realizată de facilități gestionate de IFC, dar finanțate prin parteneriate cu guvernele donatoare și alte instituții multilaterale. Alte surse de finanțare includ fondurile fiduciare ale țărilor donatoare și resursele proprii ale IFC (pot să vină și de la Banca Mondială). IFC este un emitent activ de obligațiuni de tipul ESG (Environmental, Social and Governance) sau de Investiții Socialmente Responsabile. De asemenea, există și un program ce susține proiectele ecologice sau de ordin social. În cadrul programului de finanțare, toate proiectele se supun standardelor ESG și Cadrului de sustenabilitate dictat de organizație. Astfel, sunt emise obligațiuni într-o mare varietate de piețe, formate și valute, obligațiuni de referință globală, ecologică, socială etc. În plus, sunt emise obligațiuni în monedă locală pentru a dezvolta piețele interne de capital și pentru a facilita creditarea internă. Pe lângă strângerea de capital prin emiterea de obligațiuni, activele lichide sunt investite la nivel global și gestionate în comparație cu valorile de referință recunoscute din industrie pentru a putea să fie asigurate investițiile din sectorul privat în țările în curs de dezvoltare. De asemenea, IFC se ocupă și cu gestionarea riscurilor valutare și ale ratei dobânzii ale activelor și pasivelor din bilanțul finanțat al IFC în limite prudente de risc. [5] [1] Celebrating the International Finance Corporation's 60th Anniversary , https://www.worldbank.org/en/archive/history/exhibits/Celebrating-IFC-60th-Anniversary [2] Origins of IFC , https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/corp_ext_content/ifc_external_corporate_site/about+ifc_new/ifc+history/origins-of-ifc [3] Our Gouvernance , https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/corp_ext_content/ifc_external_corporate_site/about+ifc_new/IFC+Governance [4] IFC, the first six decades , p.10, https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/5e70149f-6cad-407a-944e-69d392079b47/IFC-History-Book-Second-Edition.pdf?MOD=AJPERES&CVID=lIwwdJi [5] Closing the Skills Gap, Apilie 2018, China , https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/corp_ext_content/ifc_external_corporate_site/about+ifc_new/investor+relations/funding/ourfunding Studiu de caz: Xi’an Eurasia University IFC a contribuit cu un grant de 35 milioane de dolari pentru ridicarea Universității Eurasia din provincia Shaanxi. În China, cele mai mari orașe atrag și instruiesc un număr suficient de muncitori înalt calificați pentru a satisface piața, însă pentru provinciile mici și mijlocii, mai îndepărtate, precum este și cazul Shaanxi, deficitul de competență este enorm. Succesul unei companii și atragerii de capital depinde implicit de capacitatea de a găsi echilibrul dintre angajați calificați-nevoile de business. Xi’an este orașul cel mai mare din provincie cu o istorie veche (punct de plecare pentru Drumul Mătăsii și locul unde se află armata de teracotă a împăratului Qin Shi Huang). Deși un oraș mare și atractiv, Xi’an nu a putut să țină pasul cu dezvoltarea rapidă a Chinei, iar pentru a avea un ritm de creștere economică eficient, era necesară apariția de noi industrii, implicit de absolvenți calificați. În China anilor 90 doar cei mai buni dintre cei mai buni studenți ajungeau să studieze la universitățile publice, care aveau un număr cât se poate de limitat de locuri și erau în număr mic. Exista o nevoie tot mai accentuată de învățământ superior din partea populației și de angajați înalt calificați din partea companiilor.   Xi’an Eurasia University a fost fondată cu susținerea financiară a IFC în 1995 pentru a satisface aceste nevoi din provincia Shaanxi. Astfel, condusă de fondatorul său, Hu Jianbo, Eurasia își propune să maximizeze potențialul de angajare al studenților săi printr-o combinație de învățare practică la clasă și formare la locul de muncă, învățarea fiind centrată pe student. Universitatea oferă studenților o expunere internațională importantă și experiență practică în industrie. În 2015, s-a clasat pe primul loc printre instituțiile terțiare private din Shaanxi și pe locul patru în China, pe baza unor criterii precum performanța studenților, capacitatea facultății, dezvoltarea programului, infrastructura campusului și reputația generală. În 2017, 20.164 de studenți au fost înscriși la cele 11 facultăți din Eurasia; peste 50% din studenții sunt femei. În 2016, 85% dintre studenți și-au asigurat un loc de muncă înainte de absolvire. [1]   Referințe 22.   Celebrating the International Finance Corporation's 60th Anniversary, World Bank, https://www.worldbank.org/en/archive/history/exhibits/Celebrating-IFC-60th-Anniversary 23.   Closing the Skills Gap, Apilie 2018, China https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/ce10199d-8386-40ed-b5e9-17fb3d7349ce/IFC_CaseStudy-Eurasia_wCover%235.pdf?MOD=AJPERES&CVID=maXHlW4 24.   IFC, the first six decades , https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/5e70149f-6cad-407a-944e-69d392079b47/IFC-History-Book-Second-Edition.pdf?MOD=AJPERES&CVID=lIwwdJi 25.   International Finance Corporation , www.ifc.org 26.   World Bank , www.worldbank.org [1] https://www.ifc.org/wps/wcm/connect/ce10199d-8386-40ed-b5e9-17fb3d7349ce/IFC_CaseStudy-Eurasia_wCover%235.pdf?MOD=AJPERES&CVID=maXHlW4 International Centre for Settlement of Investment Disputes (ICSID) Despre ICSID Istoric ICSID este una dintre cele cinci organizații ale Grupului Băncii Mondiale, alături de Banca Internațională pentru Reconstrucț ie și Dezvoltare (BIRD), Asociația Internațională de Dezvoltare (IDA), Corporația Financiară Internațională (IFC) și Agenț ia Multilateral ă de Garantare a Investi țiilor (MIGA) [1] . Scopul Grupului Băncii Mondiale este de a pune capăt sărăciei extreme într-o generaț ie și de a stimula prosperitatea comună. Fiecare dintre cele cinci organizații ale Grupului Băncii Mondiale contribuie la obiectivul general de reducere a sărăciei prin activitatea sa particulară. ICSID este cea mai importantă institu ție din lume dedicată soluționării diferendelor privind investițiile internaționale. Are o vastă experiență în acest domeniu, administrând majoritatea cazurilor de investiții internaționale. Statele au convenit asupra ICSID ca forum pentru soluționarea diferendelor dintre investitori și stat în majoritatea tratatelor internaționale de investiții și în numeroase legi și contracte de investiții. ICSID a aluat naș tere în anul 1966 prin Convenția din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii î ntre state şi persoane ale altor state [2] (Convenț ia ICSID). Convenția ICSID este un tratat multilateral formulat de directorii executivi ai Băncii Mondiale pentru a promova obiectivul Băncii de a promova investițiile internaț ionale. ICSID este o institu ție independentă, depolitizată ș i eficient ă de soluționare a diferendelor. Disponibilitatea sa pentru investitori și state ajută la promovarea investițiilor internaționale, oferind î ncredere în procesul de soluționare a litigiilor. Este, de asemenea, disponibil pentru litigiile stat-stat în baza tratatelor de investiții și a acordurilor de liber schimb, precum și ca registru administrativ. Structură Secretariatul ICSID desfășoară opera țiunile zilnice ale ICSID. Compoziția și principalele sale funcții sunt stabilite în Convenția ICSID (articolele 9 până la 11 din Convenția ICSID și Reglementările administrative ș i financiare) [3] . Secretariatul este format din aproximativ 70 de angajați de diverse medii și naț ionalit ăți. Acesta este condus de Secretarul General, care este reprezentantul legal al ICSID, registratorul procedurilor ICSID ș i ofi țerul principal al Centrului. Actualul secretar general, Meg Kinnear, a fost ales prin rezoluție a Consiliului de administraț ie în conformitate cu articolul 10 din Convenția ICSID în 2009 ș i reales în 2015. Secretarul General este asistat de doi secretari generali adjuncț i, Gonzalo Flores și Martina Polasek. Personalul este organizat în cinci echipe de gestionare a cazurilor, o echipă de administrare generală și de management financiar și un front office [4] . Secretarul General este disponibil pentru a fi desemnat ca Appointing Authority pentru a numi arbitri, conciliatori ș i mediatori și pentru a decide o propunere de descalificare a unui arbitru în proceduri care nu sunt desfășurate în temeiul Convenției ICSID sau al Regulilor Facilității Adiț ionale ICSID [5] . Engleza, franceza și spaniola sunt limbile oficiale ale ICSID. Echipele de gestionare a cazurilor sunt organizate în principal în aceste limbi, dar Secretariatul are capacitatea de a comunica în peste 25 de limbi. Fiecare echipă de gestionare a cazului are consilier juridic cu experiență, care acționează ca secretari ai tribunalelor, comisiilor și comitetelor ad-hoc în conformitate cu Convenția ICSID, Facilitatea suplimentară ICSID și Regulile de arbitraj UNCITRAL. Sunt asistați de parajuriș ti și asistenți juridici [6] . Administra ț ia general ă și echipa de management financiar supraveghează toate aspectele financiare ale managementului de caz și bugetul ICSID. De asemenea, se ocupă de arhivele ICSID, resursele umane și tehnologia informației [7] . Front office-ul se ocupă de toate problemele legate de participarea în calitate de state membre ICSID, menține grupurile de conciliatori ș i arbitri ICSID și gestionează publicațiile ICSID. Sursa: International Centre for Settlement of Investment Disputes. (n.d.). Retrieved from https://icsid.worldbank.org/about/member-states   Obiective ICSID oferă servicii de soluționare a litigiilor internaț ionale, în primul rând î ntre investitori și state, dar și în litigiile de la stat la stat. În plus, oferă proceduri de constatare a faptelor pentru a examina și raporta faptele înainte de apariția unui litigiu. ICSID prevede soluționarea disputelor prin conciliere, arbitraj sau constatare a faptelor. Procesul ICSID este conceput pentru a ține seama de caracteristicile speciale ale litigiilor internaționale privind investițiile și ale părților implicate, menținând un echilibru atent între interesele investitorilor și ale statelor gazdă. Fiecare caz este examinat de către o Comisie de Conciliere sau un Tribunal Arbitral independent, după audierea probelor și argumentelor juridice din partea părților. O echipă dedicat ă cazului ICSID este desemnată fiecărui caz ș i ofer ă asisten ță de specialitate pe tot parcursul procesului. Peste 700 de astfel de cazuri au fost administrate de ICSID până în prezent. ICSID promovează, de asemenea, o mai mare conștientizare a dreptului internațional privind investițiile stră ine și a procesului ICSID. Are un program extins de publicații, inclusiv principalul ICSID Review-Foreign Investment Law Journal și publică în mod regulat informații despre activitățile și cazurile sale. Personalul ICSID organizează evenimente, susține numeroase prezentări ș i particip ă la conferin țe privind soluționarea diferendelor privind investițiile internaționale la nivel mondial [8] . Finan țare Cheltuielile Secretariatului ICSID sunt finanțate din bugetul Băncii, deși costurile procedurilor individuale sunt suportate de părțile implicate. Dispozițiile privind arbitrajul ICSID se găsesc în mod obișnuit în contractele de investiții între guvernele țărilor membre și investitorii din alte țări membre.Ca organizație non-profit, ICSID poate oferi o structură de taxe transparentă și rentabilă pentru serviciile sale. Oferă facilit ăț i auditive de prim ă clas ă la sediile Băncii Mondiale din întreaga lume, fără costuri suplimentare [9] . Referințe 1.   International Centre for Settlement of Investment Disputes. (n.d.). Retrieved from https://icsid.worldbank.org/ 2. Aceris Law LLC. (2020). Arbitraj ICSID . Retrieved from https://www.international-arbitration-attorney.com/ro/icsid-arbitration/ Schreuer, C. (n.d.). International Centre for Settlement of Investment Disputes (ICSID). Retrieved from https://www.univie.ac.at/intlaw/pdf/101_icsid_epil.pdf [1] International Centre for Settlement of Investment Disputes. (n.d.). Retrieved December 21,2021, from   https://icsid.worldbank.org/ . [2] Consiliul de Stat.(1975). Convenție din 18 martie 1965 [White paper]. Retrieved December, 21, 2021, from http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/35208 . [3] International Centre for Settlement of Investment Disputes. (n.d.). Retrieved   December 21, 2021, from https://icsid.worldbank.org/ . [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. Studiu de caz: Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark (ICSID Case No. ARB/20/30) [1] În urma unei dispute privind drepturile de muncă, ce a dus la revolte și vandalism pe un șantier din Copenhaga, o companie de construcții și proprietarul acesteia, Donatas Aleksandravicius, un om de afaceri lituanian au depus prima plângere cunoscută împotriva Danemarcei în temeiul tratatului de investiții la ICSID, după ce nu au reușit să ajungă la o înțelegere cu statul danez cu privire la daunele care ar fi fost cauzate de protestatari pe un șantier de construcții din Copenhaga [2] . Este esen ț ial c ând vorbim despre această dispută să menționăm și ce a declanșat-o și de asemenea faptul că poliția locală a fost acuzată că nu a luat măsuri împotriva protestelor sindicale de pe un șantier de construcții care viza compania reclamantului, DS Byggeri. De menționat este și faptul că firma de construc ții este închisă definitiv. Potrivit reclamantului, protestatarii au deteriorat echipamentul de construcție al companiei și au cauzat prejudicii activității sale [3] . Așadar, proprietarul companiei solicită desp ăgubiri pentru daunele cauzate de revoltă și pentru prejudiciile financiare aferente, în temeiul tratatului bilateral de investiții Lituania-Danemarca [4] . Refuzul Danemarcei de a negocia cu Aleksandravicius l-a determinat pe acesta să depună o cerere de arbitraj care a fost acum înregistrată de ICSID [5] , astfel că normele de arbitraj aplicabile în acest caz sunt în conformitate cu Convenția ICSID, mai exact cu regulile de arbitraj [6] . Rezultatul a fost că pe 19 noiembrie 2021, Secretarul general emite un ordin prin care ia act de încetarea procedurii în conformitate cu regula de arbitraj 44, a Centrului internațional pentru soluționarea litigiilor privind investițiile (abreviat ICSID) [7] . Regula de arbitraj 44 constă î n: „în cazul în care una dintre părți solicită întreruperea procedurii, cealaltă parte va fi invitată să declare dacă este de acord cu întreruperea. În cazul în care partea respectivă se opune, procedura va continua. Cu toate acestea, în cazul în care partea respectivă este de acord sau nu obiectează în termenul stabilit, se presupune că partea respectivă a consim ț it la întreruperea procedurii [8] .” [1] International Centre for Settlement of Investment Disputes. (2020). Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark (ICSID Case No. ARB/20/30). Retrieved December 29, 2021, from https://icsid.worldbank.org/cases/case-database/case-detail?CaseNo=ARB/20/30 . [2] Sanderson, C.(2020). ICSID to hear first treaty claim against Denmark . Retrieved December 29, 2021, from https://globalarbitrationreview.com/icsid-hear-first-treaty-claim-against-denmark . [3] Investment Dispute Settlement Navigator.(2020). Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark (ICSID Case No.ARB/20/30). Retrieved December 29,2021, from https://investmentpolicy.unctad.org/investment-dispute-settlement/cases/1094/aleksandravicius-v-denmark . [4] Motieka & Audzevicius.(2020). Representing the client in the first ever ICSID case against Denmark. Retrieved December 29, 2021, from https://motieka.com/representing-the-client-in-the-first-ever-icsid-case-against-denmark/ [5] Ibidem. [6] Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark (ICSID Case No. ARB/20/30) .(n.a.). Retrieved December 29, 2021 from https://www.italaw.com/cases/8467 . [7] International Centre for Settlement of Investment Disputes. (2020).   Donatas Aleksandravicius v. Kingdom of Denmark (ICSID Case No. ARB/20/30). Retrieved December 29,2021, from https://icsid.worldbank.org/cases/case-database/case-detail?CaseNo=ARB/20/30 . [8] ICSID Convention Arbitration.(n.d.). Discontinuance of Proceedings . Retrieved December 29, 2021, from   https://icsid.worldbank.org/services/arbitration/convention/process/discontinuance . Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) Despre BERD Istoric Banca Europeană pentru Reconstrucț ie și Dezvoltare (BERD) a fost înființată pentru a contribui la construirea unei noi ere de după anii ’ 90 î n Europa Central ă și de Est. De atunci, BERD a jucat un rol important î n influen țarea schimbărilor din regiune, investind aproape 150 miliarde de euro în peste 6000 proiecte. BERD a fost înființată în timpul dizolvării Uniunii Sovietice, de către reprezentanți ai 40 state de pe 3 continente și a două institu ții europene, Banca Europeana de Investiț ii (BEI) și Comunitatea Economică Europeana (CEE, acum Uniunea Europeana – UE), reglementând de comun acord, statutul băncii, dimensiunea ș i distribu ția puterii economice din zonele Europei Centrale ș i de Est. BERD a fost înființată foarte rapid datorită provoc ărilor apărute în urma prăbușirii comunismului î n Europa. Francois Mitterrand, președintele Franței, este cel care a propus în octombrie 1989 ideea de bancă europeană de dezvoltare, care, 18 luni mai târziu, lua naș tere în aprilie 1991 la Londra. Implicarea organizației s-a simțit puternic în domenii precum liberalizarea prețurilor, privatizare, reformele sistemelor bancare și crearea unor cadre juridice adecvate pentru drepturile de proprietate. Pe lângă aceste domenii bancare, BERD s-a implicat chiar și în protejarea și transformarea locului dezastrului de la Cernobîl în Ucraina și implicarea acestuia în siguranța nucleară și în alte părț i. Deoarece presiunea a fost destul de mare pusă pe capitalul intern al BERD și nu se puteau finanța toate proiectele, BERD a reușit să atragă capital extern, atât din surse private, cât și din surse publice. Acest lucru a transformat BERD dintr-o organizație care se ocupa doar de o regiune fixă, într-o organizație care să ajute și state precum Mongolia (2006), Turcia (2009), Egipt, Iordania, Maroc, Tunisia și Kosovo (2012), Cipru (2014) și Liban (2017). În momentul de față , BERD activeaz ă în aproximativ 40 state din Europa Centrală și Asia Centrală, sudul și estul Mediteranei, plus Cisiordania și Gaza. În cei 30 ani de funcționare, BERD a avut un singur membru care a „absolvit” din această organizaț ie – Republica Ceha. Însă, cu toate acestea, în 2021, Republica Ceha a solicitat prin guvernul său, ajutor la redresarea economiei în urma pandemiei de coronavirus, iar Banca a fost de acord să reia investi țiile în Cehia, însă pentru o   perioadă limitat ă.   Structură BERD este de ținută de 71 state de pe continente diferite, Uniunea Europeană ș i Banca European ă de Investi ții. Toți aceștia au adus contribuții diferite de capital, care formează astă zi finan țarea de bază. Fiecare acționar este reprezentat individual în Consiliul Guvernatorilor BERD, care are autoritate generală asupra Băncii ș i stabile ște direcț ia strategic ă generală a acesteia. Deși îș i p ăstrează autoritatea generală asupra Băncii, Consiliul Guvernatorilor a delegat exercitarea majorității puterilor sale Consiliului de Administrație. Cu toate acestea, Consiliul Guvernatorilor rămâne singurul responsabil pentru determinarea calității de membru al Băncii, modificarea capitalului social, numirea directorilor ș i a pre ședintelui Băncii și deciziile privind situațiile financiare și determinarea rezervelor și alocarea profiturilor. Consiliul guvernatorilor a ales guvernatorul Portugaliei ca președinte și guvernatorii Estoniei și Marocului ca vicepreședinți pentru 2021-2022. Odile Renaud-Basso este pre şedintele BERD. Consiliul Guvernatorilor a ales-o pe doamna Renaud-Basso drept al șaptelea președinte al Băncii, în cadrul celei de-a 29-a reuniuni anuale. Aceasta l-a înlocuit pe Sir Suma Chakrabarti, care a demisionat în iulie 2020 după ce a executat două mandate complete de patru ani. Ea este prima femeie șefă unei bănci multilaterale de dezvoltare. BERD este structurată astfel: Consiliul Guvernatorilor - Toate puterile Băncii sunt investite în Consiliul Guvernatorilor, care reprezintă cei 69 de acț ionar i ai B ăncii. Deși îș i p ăstrează autoritatea generală asupra Băncii, Consiliul Guvernatorilor a delegat exercitarea majorității puterilor sale Consiliului de Administrație, cu excepția anumitor puteri rezervate enumerate la articolul 24 din Acordul de înființ are a b ăncii (admiterea noilor membri, majorarea/reducerea capitalului social al Băncii, suspendarea unui membru, alege Directorii și Președintele, modificarea art. 24, decide încetarea operațiunilor Băncii și distribuirea activelor acesteia, etc). Consiliul de Administrație – format din 23 Directori și prezidat de Președinte. Fiecare Director reprezintă unul sau mai mulț i ac ționari. Sub rezerva autorității generale a Consiliului Guvernatorilor, Consiliul de Administrație este responsabil pentru conducerea operațiunilor și politicilor Băncii, în conformitate cu obiectivele generale stabilite de Consiliul Guvernatorilor. Își exercită atribu țiile care îi sunt atribuite în mod expres prin acord și acele competențe care îi sunt delegate de Consiliul Guvernatorilor. Consiliul de Administrație a înființat trei comitete de consiliu pentru a sprijini activitatea sa: Comitetul de Audit, Comitetul pentru Politici Financiare ș i Opera ț ionale și Comisia pentru Buget și Afaceri Administrative. Președintele – ales și contractat de Consiliul Guvernatorilor. Președintele conduce ședințele Consiliului de Administraț ie și votează decisiv în caz de împărțire egală. El sau ea este reprezentantul legal și șeful de personal al Băncii. Sub conducerea Consiliului de Administraț ie, Pre ședintele conduce activitatea de zi cu zi a Băncii. Vice-Pre ședinții – numiți de Consiliul de Administrație la recomandarea Președintelui și au, de obicei, contracte pe durată determinat ă de patru ani. În absența sau incapacitatea Președintelui, un Vicepreședinte exercită autoritatea și îndeplinește funcțiile Președintelui.         Obiective Principalul obiectiv al BERD este cel de a promova tranziț ia c ătre economii deschise, orientate spre piață și de a promova inițiativa privată și antreprenorială în țările din Europa Centrală și de Est (inclusiv Mongolia și chiar țările membre din sudul și estul Mediteranei), angajându-se să aplice principiile democrației multipartidiste, pluralismul ș i economia de pia ță. BERD ajută țările să implementeze reforme economice structurale și sectoriale – inclusiv de monopolizare, descentralizare și privatizare – pentru a ajuta economiile lor să se integreze pe deplin î n economia interna țională prin următoarele măsuri: - Să promoveze, prin investitori privați și alți investitori interesați, înființarea, îmbunătățirea și extinderea activității productive, competitive din sectorul privat, în special a întreprinderilor mici și mijlocii; - Să mobilizeze capitalul intern și străin și un management cu experiență; - Să încurajeze investițiile productive, inclusiv în sectoarele de servicii și financiare, și în infrastructura aferentă, unde investițiile sunt necesare pentru a sprijini inițiativele private și antreprenoriale, ajutând astfel la crearea unui mediu competitiv și la îmbunătățirea productivității, a standardului de viață și a condițiilor de muncă; - Să acorde asistență tehnică pentru pregătirea, finanțarea și implementarea proiectelor relevante, fie individuale, fie în contextul unor programe specifice de investiții; - Să stimuleze și să încurajeze dezvoltarea piețelor de capital; - Să acorde sprijin proiectelor solide și viabile din punct de vedere economic care implică mai mult de o țară membră beneficiară; - Să promoveze, în întreaga gamă a activităților sale, dezvoltarea ecologică și durabilă; - Să întreprindă alte activități și să furnizeze alte servicii care pot contribui la aceste funcții.     Finan țare Banca este finanțată de 60 state și două instituții internaț ionale și lucrează atât în sectorul public, cât și în cel privat. Finanțarea este asigurată direct sau prin intermediari financiari, cum ar fi băncile locale și fondurile de investiții. Sprijinul este oferit și prin programe de dezvoltare a afacerilor care ajută la promovarea noilor competențe în regiune.     Referințe 1. European Bank for Reconstruction and Development. https://www.ebrd.com/home 2. European Bank for Reconstruction and Development (Octomber 2005). A guide to EBRD financing. https://www.ebrd.com/downloads/research/guides/finance.pdf 3. Lessambo, I. Felix (2015). International Financial Institutuions and their challenges. A Global Guide for Future Methods . The European Bank for Reconstruction and Development (pp. 99-110). Palgrave MacMillan Studiu de caz: Marbo, Serbia și Muntenegru Având î n vedere capacit ățile limitate de creditare ale băncilor locale din sud-estul Europei, multor întreprinderi private le este dificil să obțină împrumuturi mari cu scadențe pe termen lung. O astfel de companie este Marbo, cel mai mare producă tor de gust ări din Serbia și Muntenegru. În 2002, Marbo a contactat BERD pentru un împrumut care să sprijine programul de expansiune al companiei. După câ teva întâlniri cu Biroul Rezident local al Băncii, conducerea proiectului a fost transmisă echipei de agrobusiness a BERD. Au fost discutate mai multe opțiuni de finanțare, acordul final implicând un împrumut pe șase ani de 10 milioane de euro, debursat în două tranș e. Împrumutul va permite recondiționarea și construcția instalațiilor de producț ie și ambalare, extinderea gamei de produse Marbo și exportul în țările vecine. Împrumutul va permite, de asemenea, companiei să-și îmbunătățească standardele de guvernanță corporativ ă, în conformitate cu practicile internaționale. Directorul Marbo a spus că fără acest împrumut de la BERD, compania nu ar fi putut să-și implementeze planul de investiții sau să beneficieze de potențialul de creș tere a pie ței. Perioada de timp dintre întâlnirile inițiale cu clienții și plata împrumutului a fost mai mică de cinci luni. În tot acest timp, proiectul a fost revizuit de Comitetul de Operațiuni al BERD (conducerea superioară din fiecare dintre principalele departamente ale Băncii) și de Consiliul de Administrație. În etapele de revizuire, Banca a evaluat dacă proiectul este conform cu strategia BERD pentru regiune, iar Banca a efectuat o analiză financiar ă , economic ă și de risc. Problemele au inclus capacitatea Marbo de a-și menține poziția puternică odată ce jucătorii internaț ionali intr ă pe piață și capacitatea managementului de a gestiona expansiunea rapidă a afacerii. În plus, a fost elaborat un Plan de acțiune pentru mediu, pentru a aborda problemele legate de deșeuri, emisiile de apă și contaminarea solului și a apelor subterane. De la primirea primei tranșe a împrumutului (7 milioane de euro) în mai 2003, cererea de produse Marbo a depășit capacitatea actuală de producție. Vâ nz ă rile totale dep ășesc proiecțiile și Marbo a decis să-și accelereze expansiunea. Plata celei de-a doua tranș e este în curs de desfăș urare și a treia (3 milioane de euro) a fost aprobată. Banca Europeană pentru Investiții (BEI) Despre BEI INFORM AȚII GENERALE Banca European ă de Investiții reprezintă una intre instituțiile financiare ale Uniunii Europene, înființată în 1958, prin intermediul Tratatului de la Roma. Aceasta oferă finanțare pentru proiecte care se află în concordanță cu valorile și obiectivele europene, atât în interiorul, cât ș în afara Uniunii. Nadia Calviño este președinta Băncii Europene de Investiții. Banca Europeană de Investiții este alcătuită din toate Statele Membre ale Uniunii Europene, adăugându-se un reprezentant al Uniunii Europene. Principalul scop al Bănci Europene de Investiții este de a consolida potențialul UE în materie de locuri de muncă și creștere economică, să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor climatice și de a promova politicile Uniunii Europene în afara acesteia. Conform Art. 309 al Tratatului   privind Funcționarea Uniunii Europene, scopul Băncii Europene de Investiți este de a contribui la dezvoltarea echilibrată și constantă a pieței interne în interesul Uniunii. BEI, în toate sectoarele economiei, facilitează finanțarea proiectelor care sprijină dezvoltarea economiilor regiunilor mai puțin dezvoltate, care au ca scop modernizarea întreprinderilor sau dezvoltarea unor noi activități care nu pot fi finanțate prin mijloace disponibile Statelor Membre, au ca scop sprijinirea unor proiecte care sunt de interes pentru mai multe State Membre. Banca Europeană de Investiții contribuie de asemenea la promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii Europene, precum și la sprijinirea implementării de măsuri în afara Uniunii. BEI are în vedere activități din următoarele arii de activitate: climă și mediu, dezvoltare, inovație și aptitudini, businessuri mici, infrastructură și coeziune.   SCURT ISTORIC În anul 1959, BEI a efectuat primul împrumut, beneficiarii finali ai acestei tranzacții, desfășurată în comun cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, fiind trei companii de origine italiană: Sincat și Celene (pentru construirirea unui complex petrochimic în Sicilia) și Mercure (pentru exploatarea unor depozite de lignit din regiunea Lucania). Anul 1962 a marcat începutul extinderii activității BEI, ceea ce presupunea sprijinirea economiilor în curs de dezvoltare din Asia, Africa și America Latină. De exemplu, în 1965, Banca a finanțat construcția unei noi unități de ambalare a bananelor în Abidjan, Côte d’Ivoire. În 1968, Banca Europeană de Investiții și-a mutat sediul din Bruxelles la Luxembourg, fiind de asemenea inaugurate și primele birouri externe.   RESURSE ȘI INSTRUMENTE În realizarea obiectivelor sale, BEI recurge în principal la resursele proprii și la piețele internaționale de capital. Resursele proprii sunt aisgurate de către membrii BEI, adică Statele Membre ale UE. Contribuția fiecărui stat este calculată în funcție de puterea economică a fiecăruia. BEI mobilizează o bună parte din resursele sale de creditare de pe piețele internaționale de capital, în special prin emoterea obligațiunilor. În ceea ce privește instrumentele, Banca utilizează în principal împrumuturi și investiții. Cu toate, au fost dezvoltate și o serie de alte instrumente ma inovatoare, cu un profil de risc mai ridicat. La finanțarea oferită de către BEI pot fi adăugate tipuri de finanțări și din alte surse din cadrul Uniunii Europene. Împrumuturile sunt acordate în general sub formă de împrumuturi directe sau intermediare. Împrumuturile directe pentru proiecte sunt supuse anumitor condiții, de exemplu costurile totale de investiție trebuie să depășească 25 de milioane EUR, iar împrumutul poate acoperi doar până la 50% din costul proiectului. Împrumuturile intermediare constau în împrumuturi către bănci locale sau alți intermediari, care la rândul lor sprijină beneficiarul final. Majoritatea creditărilor au loc în spațiul UE.   STRUCTURĂ Toate Statele Membre sunt acționari ai Băncii Europene de Investiții. Banca are următoarea structură: · Consiliul Guvernatorilor: alcătuit din miniștri (de obicei de finanțe) din toate Statele Membre și stabilește politica generală de creditare a Băncii · Consiliul de administrație: prezidat de președintele BEI, alcătuit din 28 de membri numiți de Statele Membre și unul desemnat de Comisia Europeană. Acesta are rolul de a aproba operațiunile contractare și acordare a împrumuturilor. · Comitetul de direcție: reprezintă organul executiv al Băncii și gestionează activitățile de zi cu zi. · Comitetul de audit: verifică dacă acțiunile BEI se desfășoară corespunzător.   FUNCȚIONARE Deciziile de creditare și de contractare a împrumuturilor sunt luate în funcție de meritele fiecărui proiect și de oportunitățile oferite pe piețele financiare. În cadrul Uniunii Europene are anumite priorități de finanțare, pe când în afara Uniunii sprijină politicile de dezvoltare și cooperare.      REFERINȚE https://www.eib.org/en/about/key-figures/timeline/index.htm https://european-union.europa.eu/institutions-law-budget/institutions-and-bodies/search-all-eu-institutions-and-bodies/european-investment-bank-eib_en#:~:text=The%20EIB%20provides%203%20main,EIB%20financing%20with%20additional%20investment https://www.europarl.europa.eu/factsheets/en/sheet/17/the-european-investment-bank         Studiu de caz: Finanțarea de locuințe cu standarde îmbunătățite de eficiență energetică Dat fiind focusul BEI în domenii precum schimbările climatice și mediul înconjurător, instituția s-a angajat în sprijinirea proiectelor din sfera acțiunilor climatice din Chile, cu peste 300 milioane EUR. Această acțiune marchează primul său împrumut ipotecar verde în afara Europei. Finanțarea presupune un împrumut de 200 de milioane de EUR către Banco des Estado de Chile pentru finanțarea creditelor ipotecare, pentru noi unități de locuințe cu standarde îmbunătățite de eficiență energetică, în cadrul programului Ecovivienda. Împrumutul acordat către Banco des Estados de Chile, finanțează credite ipotecare pentru aproximativ 2 600 de noi unități de locuințe cu standarde îmbunătățite de eficiență energetică. Nivelul de performanță energetică al noilor clădiri va reduce consumul de energie, va crește confortul termic al locuințelor, minimizând în același timp consumul și costurile de energie ale gospodăriilor cu venituri mici și medii. De asemenea, economiile de energie vor contribui la reducerea poluării atmosferice locale, datorită utilizării mai scăzute a biomasei și a emisiilor mai scăzute de gaze cu efect de seră, legate de utilizarea combustibililor fosili. Operațiunea se califică în totalitate drept un proiect de acțiune climatică și reprezintă primul împrumut al Băncii Europene de Investiții bazat pe credite ipotecare rezidențiale, care finanțează accesul la unități de locuințe eficiente din punct de vedere energetic în afara UE. De asemenea, la Summit-ul ce a avut loc între Uniunea Europeană și Comunitatea Statelor Latinoamericane și Caraibiene, în perioada 17-18 iulie 2023, Banca Europeană de Investiții a confirmat sprijinul pentru piața în creștere a hidrogenului regenerabil din Chile și a anunțat aprobarea unui împrumut de 100 de milioane EUR în cadrul Platformei de finanțare a hidrogenului regenerabil din Chile. Platforma are ca scop decarbonizarea economiei din Chile, constribuind la crearea de locuri de muncă verzi și generând oportunități de afaceri pentru companiile chiliane și europene, ajutând totodată Europa de a-și satisface cererea privind importul de hidrogen regenerabil. În cadrul platformei, Banca Europeană de Investiții poate oferi finanțare Republicii Chile, în colaborare cu „Corporacíon de Fomento de la Produccíon” ca agenție de implementare a pentru a canalize fondurile către initiative în ceea ce provește hidrogenul regerabil. În contextual Summit-ului ce a avut loc între Uniunea Europeană și Comunitatea Statelor Latinoamericane și Caraibiene, Werner Hoyer, fostul președinte al Băncii Europene de Investiții, și Diego Pardow, Ministrul chilian al Energiei, au semnat o declara ție de intenție pentru a înainta acțiunile de cooperare și finanțare ăentru dezvoltarea hidrogenului verde, a energiilor regenerabile (din surse geotermale, solare sau eoliene), susținând astfel un proces de decarbonizare care accelerează tranziția energetică în Chile. Commonwealth of Nations Despre Commonwealth Istoric Commonwealth-ul este una dintre cele mai vechi asociații politice de state din lume. Rădăcinile sale se întorc în Imperiul Britanic, când țările din întreaga lume erau conduse de Marea Britanie. Comunitatea Națiunilor, numit în mod uzual și Commonwealth și cunoscut inițial sub numele de British Commonwealth, este o organizație interguvernamentală a 53 de state membre independente. Primul Commonwealt. De-a lungul timpului, diferite țări ale Imperiului Britanic au câștigat diferite niveluri de libertate față de Marea Britanie. Țările semi-independente au fost numite Dominioane. Liderii Dominioanelor au participat la conferințe cu Marea Britanie din 1887. La Conferința Imperială din 1926 au participat liderii din Australia, Canada, India, Statul Liber Irlandez, Newfoundland, Noua Zeelandă ș i Africa de Sud. La conferința din 1926, Marea Britanie și Dominioanele au convenit că toți erau membri egali ai unei comunități din cadrul Imperiului Britanic. Toți îi datorau loialitate regelui sau reginei britanicilor, dar Regatul Unit nu i-a stăpânit. Această comunitate a fost numită Commonwealth-ul Națiunilor Britanice sau doar Commonwealth-ul. Nașterea Commonwealth-ului modern: Dominioanele și alte teritorii ale Imperiului Britanic au devenit treptat complet independente de Regatul Unit. India a devenit independentă în 1947. India dorea să devină o republică care nu-și datora loialitate regelui sau reginei britanice, dar și-a dorit să rămână membru al Commonwealth-ului. La o întâlnire a prim-miniștrilor Commonwealth-ului la Londra în 1949, Declarația de la Londra a spus că republicile și alte țări ar putea face parte din Commonwealth. S-a născut comunitatea modernă a Națiunilor. Regele George al VI-lea a fost primul șef al Commonwealth-ului, iar regina Elisabeta a II-a a devenit șef când a murit. Dar regele sau regina britanicilor nu este automat șeful Commonwealth-ului. Țările membre ale Commonwealth-ului aleg cine devine șeful Commonwealth-ului. Declarațiile Commonwealth: Commonwealth-ul modern al Națiunilor s-a născut în 1949, când Declarația de la Londra a fost semnată de 8 țări. Declarația a recunoscut cele 8 țări ca membri independenți și egali ai Commonwealth-ului, regele George al VI-lea ca șef simbolic al asociației. Multe alte declarații emblematice au apărut din reuniunile șefilor de guvern din Commonwealth (CHOGM) în ultimii 70 de ani. Declarația semnată de cei cinci prim-miniștri, 1944 Declarația de la Londra din 1949 nu a fost prima declarație a Commonwealth-ului. O versiune a Commonwealth-ului a existat într-o formă diferită înainte de 1949. În 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, 5 prim-miniștri au semnat o declarație prin care stabileau o organizaț ie mondial ă care să mențină pacea și securitatea, cu puterea și autoritatea de a preveni agresiunea ș i violen ț a. Ultima declara ție a fost cea din 2018, Declarația privind Agenda de conectivitate a Commonwealth-ului pentru comerț ș i investi ții, ce a subliniat importanț a comer țului internațional ș i a investi țiilor pentru stimularea ocupării forței de muncă și a veniturilor în țările din Commonwealth și pentru a le ajuta să atingă Obiectivele de dezvoltare durabilă.   Structură Commonwealth-ul modern - din 1949, țări independente din Africa, America, Asia, Europa și Pacific s-au alăturat Commonwealth-ului. Calitatea de membru astăzi se bazează pe cooperarea voluntară liberă și egală. Ultimele 2 țări care au aderat la Commonwealth - Rwanda și Mozambic - nu au legături istorice cu Imperiul Britanic. Secretariatul Commonwealth a fost creat în 1965 ca o organizație interguvernamentală central ă pentru a gestiona activitatea Commonwealth-ului. Commonwealth este o asociație voluntară din 54 de țări independente și egale. Guvernele membre au obiective comune precum dezvoltarea, democrația și pacea. Acesta găzduiește 2,5 miliarde de oameni ș i include at ât economii avansate, cât și țări în curs de dezvoltare, 32 dintre membrii sunt state mici, inclusiv multe națiuni insulare. Guvernele membre au convenit asupra unor obiective comune precum dezvoltarea, democrația și pacea. Valorile și principiile sunt exprimate în Carta Commonwealth. Commonwealth-ul este adesea descris ca o „ familie ” de națiuni. În centrul acestei familii se află 3 organizații interguvernamentale: Secretariatul Commonwealth sprijină țările membre în realizarea scopurilor Commonwealth-ului. Fundația Commonwealth sprijină participarea oamenilor la democraț ie și dezvoltare. Commonwealth of Learning promovează învățarea deschisă ș i educa ț ia la distan ță. Țările membre sunt, de asemenea, sprijinite de o rețea de peste 80 de organizații interguvernamentale, civile, culturale și profesionale. Șeful Commonwealth-ului, Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a, al cărui rol este unul simbolic, nu are termen maxim determinat, nu este ereditar, iar viitorii șefi vor fi aleși de liderii Commonwealth. Secretariatul Commonwealth este organizația interguvernamentală care sprijină țările membre și coordonează activitățile Commonwealth-ului. Secretarul general al Commonwealth-ului este responsabil pentru reprezentarea publică a Commonwealth-ului și este directorul executiv al Secretariatului Commonwealth-ului. Onorabila Patricia Scotland QC este actualul secretar general al Commonwealth-ului. Consiliul guvernatorilor aprobă planurile și bugetele Secretariatului Commonwealth. Guvernele membre sunt reprezentate în Consiliul guvernatorilor. Prim-ministrul Regatului Unit Boris Johnson este actualul președinte în exercițiu al Commonwealth-ului. Președintele în exercițiu reprezintă Commonwealth-ul în cadrul reuniunilor internaționale la nivel înalt ș i consolideaz ă rolul de bune oficii al Secretarului General al Commonwealth-ului. Termenul „Bune oficii” se refer ă la activitatea Commonwealth-ului de prevenire ș i solu ționare a conflictelor. Președintele în exercițiu este liderul țării Commonwealth care găzduiește o reuniune a șefilor de guvern din Commonwealth (CHOGM). Rolul de 2 ani intră în vigoare la începutul CHOGM. Următorul CHOGM este în 2021 în Rwanda, când președintele rw andez Paul Kagame va deveni pre ședinte în exercițiu. Liderii țărilor membre modelează politicile ș i priorit ățile Commonwealth. La fiecare 2 ani, ei se întâlnesc pentru a discuta problemele care afectează Commonwealth-ul și lumea în general la Reuniunea șefilor de guvern din Commonwealth (CHOGM).   Toți membrii au un cuvânt egal, indiferent de mărimea teritorială sau bogăție. Acest lucru asigură că și cele mai mici țări au o voce în formarea Commonwealth-ului. De asemenea, valorile Commonwealth-ului sunt reflectate în activitatea Commonwealth Parliamentary Association (CPA), o organizație cu filiale în fiecare națiune a Commonwealth-ului. APC își propune să construiască cooperarea ș i discu țiile între parlamentarii Commonwealth și să promoveze standarde bune de practică parlamentar ă pe tot globul prin conferinț e, ateliere și întâlniri internaționale frecvente. Comunitatea Națiunilor ș i aspira țiile pentru democraț ie parlamentar ă și bună guvernare promovate de CPA, rămân cea mai durabilă și plină de speran ță moștenire a Imperiului Britanic desființat. Obiective Cele 54 de țări independente ce formează Commonwealth au obiective comune precum dezvoltarea, democrația și pacea. Valorile și principiile sunt exprimate în Carta Commonwealth. Secretariatul Commonwealth este organizația interguvernamentală care coordonează și desfășoară o mare parte din activitatea Commonwealth-ului, susținută de o re țea de peste 80 de organizații. Secretariatul lucrează în tot Commonwealthul, pentru a: proteja mediul și încuraja utilizarea durabilă a resurselor naturale pe uscat și pe mare, pentru a stimula comerțul și economia, pentru a susț ine democra ția, guvernul și statul de drept, pentru a dezvolta societatea și tinerii, inclusiv egalitatea de gen, educaț ia, s ănătatea și sportul, pentru a sprijini statele mici, ajutându-le să facă față provoc ărilor specifice cu care se confruntă. Planul Strategic 2017/18 – 2020/21 acoperă o perioadă de patru ani. Continuă priorit ățile convenite timp de opt până la zece ani în Planul strategic 2013/14 – 2016/17. Acesta permite Secretariatului să se bazeze pe rezultatele obținute și pe lecțiile învățate în ultima perioadă a planului. Dezvoltarea noului Plan a beneficiat foarte mult de feedback-ul de performanță oferit de statele membre, două audituri externe efectuate de KPMG (câte unul pentru planificarea strategică ș i opera țională ), o meta-analiz ă a studiilor de evaluare ale Secretariatului Commonwealth și o evaluare independentă a performanței Secretariatului în primii trei ani ai Planului strategic anterior. Commonwealth-ul lucrează cu țările membre pentru a promova democrația, buna guvernare, pacea și statul de drept. Iată câteva dintre programele lor în aceste domenii: Promovarea Democrației, Oficiul pentru Reforma Justiției Civile și Penale, Promovarea și Protecția Drepturilor Omului în Commonwealth, Promovarea statului de drept, Combaterea extremismului violent, Programul Commonwealth Cyber Declaration, Controlul armelor convenț ionale î n Ini țiativa Commonwealth, Consolidarea guvernanței sectorului public, Combaterea corupției. Commonwealth lucrează cu țările membre pentru a îmbunătăți șansele tinerilor din Commonwealth, pentru a îmbunătăți egalitatea de gen, pentru a valorifica importanța sportului pentru a reuni oamenii și pentru a promova armonia între credinț e. Commonwealth ajută la stimularea comerțului dintre țările membre, pentru a crea prosperitate pentru toți. Iată câteva dintre programele lor care sprijină comer țul ș i economia: Crearea de oportunități comerciale mai bune, Program de schimb Hub and Spokes, Programul de management al datoriei publice, Agenda de conectivitate, Oceane și resurse naturale, Commonwealth FinTech. Commonwealth-ul ajută țările membre să-și protejeze mediul și să-și folosească resursele naturale în mod durabil. Iată câteva dintre domeniile în care lucrează și programele importante de mediu: Programul Commonwealth privind schimbările climatice, Commonwealth Climate Finance Access Hub, Oceane și resurse naturale, Carta albastră a Commonwealth-ului. Treizeci și două dintre cele 42 de state mici ale lumii sunt membre ale Commonwealth-ului. Commonwealth-ul a susținut statele mici ș i vulnerabile încă din anii 1980. Realizează campanii la nivel internațional pentru o atenție deosebită față de provoc ările unice de dezvoltare cu care se confruntă. Statele mici sunt deosebit de vulnerabile din cauza unor aspecte precum: poziționarea geografică , dependen ță puternică de comer ț, acces limitat la finanțarea dezvoltării impactul disproporționat al dezastrelor naturale și al schimbărilor climatice. Finan țare Fondul Commonwealth pentru Cooperare Tehnică (CFTC) este principala modalitate prin care Secretariatul Commonwealth oferă asisten ță tehnică țărilor Commonwealth. Secretariatul și activitatea sa sunt finanțate din trei bugete sau fonduri separate – și anume, Fondul Secretariatului Commonwealth, Fondul Programului Commonwealth pentru Tineret (CYP) și Fondul Commonwealth pentru Cooperare Tehnică (CFTC). Bugetele Secretariatului și CYP sunt finanțate prin contribuții stabilite de la guvernele membre. Contribuțiile stabilite se bazează în primul rând pe capacitatea de plată. Bugetul CFTC este finanțat prin contribuții voluntare din partea guvernelor membre. Pentru 2012/13, bugetul Secretariatului este de 16,14 milioane GBP, bugetul CFTC este de 29,73 milioane GBP și bugetul CYP este de 3,48 milioane GBP. Finan țarea CFTC - toate contribuțiile la CFTC sunt voluntare. Primii opt contributori (după î ncas ări) în ultimii ș ase ani financiari (p ână în 2011/12) sunt: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă , India, Nigeria, Brunei Darussalam și Kenya. De asemenea, contribuie și teritoriile de peste mări ale unor ță ri membre și statele asociate. Pentru diferite proiecte speciale CFTC, au fost primite contribuții de la guverne non-Commonwealth și organizații de voluntari. Referințe: 1. The Commonwealth https://thecommonwealth.org/ 2. Commonwealth Secretariat https://www.commonwealthofnations.org/commonwealth/commonwealth-secretariat/ 3. UK Parliament, Contemporary context: Commonwealth of Nations https://www.parliament.uk/about/living-heritage/evolutionofparliament/legislativescrutiny/parliament-and-empire/contemporary-context/ Studiu de caz: Înlaturarea Reginei Elisabeta a II-a din poziția de șef de stat de către Barbados Barbados este o mic ă țară insular ă din sud-estul Mării Caraibelor. Vecinii săi includ Sfâ nta Lucia, la nord, Saint Vincent și Grenadinele, la vest ș i Trinidad ș i Tobago la sud. Este o insul ă destul de plată, dar cu Muntele Hillaby care se ridică prin podișuri terasate până la 336 de metri. Barbados este înconjurat de recife de corali. Barbados este o na țiune suverană din 1966. Dar tranziția subliniază tendinț a independent ă î n cre ștere din Caraibe - găzduiește nouă dintre cele 16 tărâmuri ale Commonwealth-ului, țări suverane care au ca șef de stat pe regina Elisabeta. Barbados, fost ă colonie britanică, a renunţat din 30 noiembrie la monarhie şi a înlăturat-o pe Regina Elisabeta a II-a din poziţ ia de şef de stat pentru a deveni o republică parlamentar ă . Înlăturarea Reginei Elisabeta a II-a din poziţ ia de şef de stat pentru a deveni o republică parlamentar ă nu înseamnă totodată și retragerea sa din Commonwealth (în conformitate cu normele existente). Astfel, fără Barbados, doar 15 țări din Commonwealth au ca monarh pe Reginei Elisabeta a II-a, inclusiv Regatul Unit. Procesul de tranziție a fost programat să fie finalizat până în noiembrie 2021, la timp pentru cea de-a 55-a aniversare a independenț ei Barbados. Potrivit publicației The Spectator prim-ministrul țării, Mia Mottley, a anunțat că țara va avea propriul ei președinte, deși va rămâne membră a Commonwealth-ului. Ultima oară când o ţară a renun ţat la monarhie şi la regina Elisabeta a II-a a fost acum aproape 30 de ani, câ nd Mauritius, o insul ă din Oceanul Indian s-a proclamat republică, dar a ră mas în cadrul Commonwealth-ului, o asociaţie a fostelor colonii britanice, condusă de Regatul Unit. Barbados a fost printre primele țări din Caraibe vorbitoare de limbă engleză care au stabilit legături cu China, iar Beijingul face acum donații în valoare de milioane de dolari forțelor armate ale țării. Dar Barbados nu este singura țară din Commonwealth care a atras atenția Chinei. De fapt, China dezvoltă din ce în ce mai mult legături militare și diplomatice cu statele Commonwealthului, iar institutele sale de pregă tire militar ă primesc un număr tot mai mare de studenț i str ă ini. Alte țări din Commonwealth care primesc pregă tire militar ă chineză includ Camerun, Rwanda și Guyana. În Barbados, Armata de Eliberare a Poporului (AEP) face donații din ce în ce mai mari forțelor armate, ai căror membri participă și la cursuri de formare î n China. Dar guvernele Commonwealth-ului trimit acum un număr tot mai mare de soldați să se antreneze în China. Ofițerii care sunt vă zu ți ca viitori oameni de top sunt trimiși să studieze la institute de elită precum Universitatea Națională de Tehnologia Apărării din provincia Hunan, o instituție ale cărei legături de cercetare cu universitățile din Marea Britanie au fost documentate î n alt ă parte. China acordă din ce în ce mai multă aten ț ie țărilor pe care Marea Britanie le-a neglijat de zeci de ani. Faptul că Înalta Comisie Barbadiană se află pe o stradă lăturalnică murdară din Tottenham Court Road nu i-a ajutat să-i îndrăgească pe demnitarii Marii Britanii. Programele de pregă tire militar ă în expansiune ale Chinei ar putea avea un impact grav asupra democrației și guvernării țărilor din Commonwealth. În timp ce Marea Britanie începe să privească din nou spre exterior, Commonwealth-ul ar trebui să examineze, de asemenea, cum poate promova cel mai bine normele liberale și democratice în anii următori. Pe 30 noiembrie, națiunea insulară denumită de mult timp „ Mica Anglie ” din Caraibe va deveni o republică. Regina Elisabeta a II-a va fi înlocuită în funcț ia de șef al statului de actualul guvernator general al insulei, Dame Sandra Mason, care va deveni primul președinte al Barbados. Noul rol al lui Mason a fost aprobat de ambele camere ale Parlamentului din Barbados luna trecută . Tranzi ția vine după mai bine de 40 de ani de dezbateri și 55 de ani până a doua zi după ce națiunea insulară a trecut de la a fi colonie la stat independent în 1966. Mutarea într-o republică este ultimul pas în călătoria insulei care a început la începutul anilor 1600, când coloniștii englezi au revendicat-o pentru coroana britanică, care a menținut controlul asupra politicii ș i comer țului acesteia. Chiar și după ce și-a declarat independenț a fa ță de Anglia și a devenit o democraț ie parlamentar ă , Barbados încă l-a recunoscut pe monarhul britanic ca șef de stat, făcându-l astfel o monarhie constituțională. Pentru majoritatea barbadienilor, schimbarea nu va fi atât de evidentă, mai ales că guvernul elaborează o nouă constitu ție pentru a-și susține statutul pe deplin suveran. Rolul lui Mason, ca și cel al reginei, va fi în mare parte simbolic. Prim-ministrul Barbados va continua să supravegheze afacerile de zi cu zi ale guvernului. Ca republică , Barbados întrerupe una dintre ultimele legături rămase cu coroana britanică – cu excepția uneia. Țara va rămâne membră a Commonwealth-ului Națiunilor, o asociație formată din 54 de state membre, în mare parte foste colonii și dependențe britanice, care lucrează împreună pentru a promova buna guvernare, comerțul liber, cooperarea economică, drepturile omului și dezvoltarea socială. Se impune întrebarea dacă această iniț iativ ă va afecta stabilitatea Commonwealth-ului, națiunile din Commonwealth se confruntă cu obstacole pentru a urma calea republicană a Barbados. Declararea Barbados ca republică poate alimenta fervoarea î n alte țări din Commonwealth pentru a urma exemplul, dar experții spun că îndepărtarea Reginei necesită depășirea obstacolelor politice care au împiedicat decenii inițiativele republicane. Însă, cel puțin în teorie, mișcarea istorică nu va afecta participarea Barbados la Jocurile Commonwealth, deoarece ț ara r ămâne în cadrul Commonwealth-ului Națiunilor. A avea Regina ca șef de stat nu este o condiție prealabilă pentru aderare, Trinidad și Tobago, printre alte republici din Caraibe, fiind incluse. În 2009, Rwanda s-a alăturat Commonwealth-ului fără nicio leg ătură cu Imperiul Britanic, iar ț ara african ă concurează la Jocurile Commonwealth-ului. Participarea Barbados la Jocurile Commonwealth din Birmingham 2022 de anul viitor va include reprezentarea Indiilor de Vest la turneul inaugural de cricket feminin T20. Comunitatea Statelor Independente (CSI) Despre CSI Contributori: С. Nicolae Geneza Comunității Statelor Independente în cadrul organizațiilor internaționale Istoric Comunitatea Statelor Independente a luat naștere în urma destrămării și dezintegrării a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Oficial URSS a d ispărut pe data de 26 decembrie 1991, în urma Declarați ei privind încetarea existenței URSS (1) , însă semnarea actului final privind înființarea CSI a avut loc pe data de 8 decembrie între  Înaltele State Contractante (2) , statele date fiind Republica Belarusă, Ucraina și RSFSR Rusă. De asemenea, ratificarea acordului a avut loc la câteva zile de la semnarea ulterioară a documentului. Ulterior, din 1992 până la sfârșitul anului 1994 (3) , alte foste țări membre ale URSS au aderat la organizație. În decursul acestei perioade de formare a noii organizații internaționale, CSI își creează cadrul normativ și legislativ. La 24 mai 1996, CSI a fost înregistrată oficial la Secretariatul General al ONU, în conformitate cu articolul 102 din Carta ONU (4) . Din punctul de vedere al politicii internaționale, crearea Comunității Statelor Independente a avut loc în ultimul moment al prăbușirii URSS, aceasta fiind o încercare de a menține dominația asupra fostelor republici comuniste. În acest context, cele cinci state din Asia Centrală - Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan - vor impune Moscovei un schimb (în schimbul aderării statelor de mai sus, Moscova își va limita influența asupra acestora în schimbul anumitor avantaje). Acest lucru înseamnă în mod direct transferul pârghiilor de putere de la Kremlin la statele mai mici (5) . În plus, Declarația de la Alma-Ata (6) din 21 decembrie 1991 a fost adoptată ca o garanție a suveranității celor cinci state din Asia Centrală și, ulterior, a celorlalte state care au pus în aplicare ideea de integrare în cadrul CSI. La sfârșitul anului 1994, următoarele state erau membre ale CSI: Federația Rusă, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan (membru observator al CSI/ apoi membru asociat) (7) . Carta CSI Înainte de a trece la discutarea unora dintre funcții, a structurii interne, a procesului decizional, a cooperării externe etc., mă voi referi la unele prevederi ale Cartei CIS (8) , concentrându-mă în principal asupra elementelor-cheie și a abaterilor. Dând la oparte toate normele internaționale și dispozițiile legate din Carta ONU și ale altor tratate - Carta CSI conține anumite puncte cheie ce direct se contrazic cu situația reală. Primul punct care prezintă o neregulă este reprezentat în Art. II aliniatul 7 - ” мирное разрешение споров и конфликтов между государствами Содружества.”  trad. ”Rezolvarea pașnică a disputelor și conflictelor dintre statele din Comunitate.” În conformitate cu art. 39 alineatul (9) din Carta ONU, numai Consiliul de Securitate al ONU poate stabili existența unui conflict. Adnotare - Federația Rusă, este membru permanent al Consiliul de Securitate al ONU cu drept de veto, orice conflict declanșat de acesta poate să nu fie un conflict din punct de vedere juridic. Al doilea punct extrem de controversat este subliniat în secțiunea nr. 3 - SECURITATEA COLECTIVĂ ȘI COOPERAREA POLITICO-MILITARĂ  și nr. 4 - PREVENIREA CONFLICTELOR ȘI SOLUȚIONAREA DISPUTELOR . Ambele secțiuni menționează anumite norme de rezolvare a situațiilor excepționale (reieșite din denumirea secțiunilor). Exercitarea acestor norme în cazurile Republicii Moldova, Georgiei, Ucrainei, Armeniei și Azerbaidjanului, au fost ignorate de conducerea de la Kremlin. Finalul documentului prezintă și două Rezerve (legislative) din partea Republicii Moldova și Republicii Belarus. Prima atrage atenție la toate articolele din secția nr. 3, plus Art. XXX și XXXI. Belarus la rândul său atrage atenție asupra secției nr. 3 și tot odată la secția nr. 4, impunând și anumite întrebări la modul de funcționare a Comandamentul General al Forțelor Armate Unite . Toate acestea sugerează că, din punct de vedere juridic, Moscova a încercat să delimiteze anumite prerogative în cadrul organizației, impunându-și în mod automat controlul asupra unor domenii cheie în care ar putea deține supremația totală. Componența Actualmente Comunitatea Statelor Independente este alcătuită din 11 state. Din punct de vedere a normativelor internaționale doar un stat din сele 11, are statutul de stat observator și membru special asociat (10) , acesta fiind Turkmenistan. Ieșirea Georgiei din cadrul CSI oficial a avut loc pe data de 9 octombrie 2009 (11) . Motivul ieșirii a Georgiei din CSI a fost conflictul din 2008, ce a avut loc între Georgia pe de o parte și Abhazia, Osetia de Sud și Federația Rusă pe de alta.  Intrarea Georgiei în CSI nu se poate compara cu celelalte state enumerate anterior. Motivul integrării acestei în organizație a fost situația complicată din anii 1992 - 1993, Războiul dintre Georgia și Abhazia, plus începerea războiului civil în Georgia. Acest fapt este remarcat și de alți cercetători, ”Așa cum afirmă Gulbaat (2007), abia după ce Sukhumi a căzut și (ca urmare a acestui fapt) a existat o amenințare la adresa puterii lui E. Șevardnadze (septembrie - octombrie 1993), acesta s-a pronunțat public în favoarea aderării Georgiei la CSI, ceea ce a fost apreciat în mod corespunzător de Moscova: E. Șevardnadze a primit asistență din partea Flotei rusești a Mării Negre, sub comanda lui E. Baltin, pentru a învinge susținătorii înarmați ai E. Șevardnadze a primit asistență din partea Flotei ruse a Mării Negre, sub comanda lui E. Baltin, pentru a-i învinge pe susținătorii înarmați ai lui Z. Gamsakhurdia în Georgia de Vest.”  (12) . Un alt caz special este poziția Ucrainei în cadrul CSI, care nici măcar nu a făcut parte oficial din organizație din punct de vedere juridic. O astfel de decizie se poate trage din cauza că parlamentul de la Kiev nu a ratificat într-un final Carta CSI (13) , ceea ce automat a creat un precedent pentru ca în următorii ani să se creeze și să se ajungă la o situație incertă privind statutul neoficial al Ucrainei în organizație.  Vorbind despre Ucraina, faptele din 2014, contextul Protestele pro-europene din Ucraina și apoi anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, au dus la o înrăutățire a relațiilor dintre Moscova și Kiev (14) , ce a și marcat retragerea Ucrainei din CSI. Însă faptul că parlamentul Ucrainean nu a ratificat Carta CSI, automat o situează în poziția unui membru asociat/observator, fără anumite drepturi. Întreaga descriere a modului în care este stabilită organizația este destul de contradictorie: așadar CSI este inedit sub controlul exclusiv al Kremlinului. Conducerea de la Kiev a dat startul retragerii din CSI, conform unelor surse încă de dinainte de începerea conflictului din 2022 (15) , așadar participarea Ucrainei în cadrul CSI a fost și este doar una formală. Turkmenistanul la fel nu a ratificat Carta CSI, însă există o diferență față de Ucraina cu privire la acest fapt: Ucraina a ratificat acordul din 8 decembrie 1991 privind crearea CSI, pe când Turkmenistanul nu a făcut nici acest lucru. Ceea ce nu a împiedicat în niciun fel ca, Kremlinul să acorde Turkmenistanului statutul de asociat special în cadrul CSI în august 2005 (16) . Cu toate acestea, trebuie remarcat, de asemenea, că Turkmenistanul a fost recunoscut ca stat neutru în conformitate cu rezoluția Adunării Generale a ONU din decembrie 1995 (17) . De fapt, statul de neutralitate este doar un stat de hârtie, în timp ce Ashabadul este considerat un membru cu drepturi depline al CSI, potrivit Kremlinului. Ipoteza dată se afirmă și prin faptul că în anumite etape, conlucrarea dintre membrii CSI și Turkmenistan ajunge la un nivel mult mai înalt decât ar putea oferi statutul de membru asociat. În ultimii ani s-au putut observa și încercările de ieșire din Comunitate a Republicii Moldova. Intensitatea acestei retorici se marchează cu faptul venirii la guvernare a partidului pro-european PAS. Începând cu 2022, retorica dată s-a intensificat și mai mult, parlamentul moldovenesc începând denonsarea anumitor înțelegeri încheiate în cadrul CSI (18) . Vorbind despre restul statelor CSI, situația este mult mai simplă, fiecare din cele 8 state rămase având o politică neutră atât în cadrul organizației cât și în afara aceste, desigur toate acestea fiind exprimate până în 2022. Doar Belarus a manifestat și continuă să manifeste mai mult interes, în special în ceea ce privește colaborarea atât în cadrul CSI, cât și la nivel bilateral cu unii dintre membrii acesteia, în special cu Federația Rusă. Se poate observa că începând din 2022, iar pentru unele țări din cadrul organizației chiar mai devreme, politica internă a acestora este una destul de conservatoare. Da, întrunirile au loc atât între liderii statelor membre, însă realitatea politică arată problematica și dependența acestor state față de Moscova se simpte în diferite domenii. Cu alte cuvinte, CSI, care în prim-plan a încercat să se prezinte ca o nouă versiune a URSS, nu este altceva decât o copie șubredă cu numeroase probleme. În afară de interesul Moscovei de a menține organizația pentru a oferi o asigurare economică și politică, interesele naționale ale altor state sunt primordiale. Drept urmare, se pot vedea încercările de ieșire de sub dominarea Moscovei a astfel de state precum Kazahstan, Armenia, Turkmenistan etc. Întărirea relațiilor dintre statelele minore cu alți jucători mondiali precum China, Franța, SUA lărgește automat influența acestora asupra politicii propulsate la nivelul regional. Structura Vorbind despre structura internă a CSI și modului de organizare a acestei structuri destul de ample, voi atrage atenția doar asupra instituțiile cheie. Conform mai multor informații numărul real al instituțiilor din cadrul CSI se numără a fi în jur de 88, din care 67 sunt instituții de cooperare intersectorială (19) . Principala instituție este Consiliul liderilor de stat din CSI ; după cum sigerează titlul instituției, în cadrul consiliului se întrunesc toți liderii statelor participante. Rolul consiliului, constă în stabilirea viitoarei direcției a organizației, activitatea acesteia și problemele fundamentale apărute. Întrunirea consiliului are loc de două ori pe an (20) .  A doua instituție după importanță este Consiliul șefilor de guvern din CSI , unde se discută în principiu modul de cooperare între instituțiile statelor membre. Punerea în aplicare a ordinelor Consiliului liderilor de stat din CSI (21) . Al treilea institut este Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe din CSI , care răspunde de propulsarea politicii externe pe arena mondială (22) . Aici se poate de adăugat și faptul că în contextul actualelor întâmplări (conflictul din Ucraina), retorica din cadrul CSI și independența statelor membre al CSI se diferențiază, exemplu fiind Moldova și Armenia. Alte două instituții destul de asemănătoate sunt Consiliul Miniștrilor Apărării din CSI  și Consiliul comandanților trupelor de frontieră din CSI . Da, rolul lor diferă în ceea ce privește persoanele care participă la reuniuni, dar în ambele cazuri problemele discutate în cadrul reuniunilor se referă la cooperarea militară, apărarea țărilor participante etc. (23) , discuțiile find purtate în întregime despre aspectul militar al organizației. Tot odată se poate de remarcat că în cadrul instituției date, Republica Moldova are statutul de observator privind Carta CSI . Un alt institut creat pentru anumite formalități și neavând în întregime o oarecare împuternicire este  Adunarea interparlamentară a CSI (24) . Rolul acestei organizații este unul consultativ și nimic mai mult. Într-o oarecare formă acesta se aseamănă cu Parlamentului European, doar cu drepturi mult mai reduse. O altă instituție destul de interesantă, în ceea ce privește reglarea anumitor probleme posibile între statele membre, este Curtea Economică a CSI . În competența instituției date intră reglarea litigiilor economice și nu doar, la nivelul inter-statal (25) . Rolul celorlalte instituții este unul minim, neavând o oarecare importanță în ceea ce privește funcționarea instituțiilor enumerate în cadrul capitolului dat. Se poate doar adăuga faptul că orice instituție, care lucrează la implimentarea anumitor legi sau înlăturarea unor probleme, se bazează pe hotărârile anterioare, luate de către Consiliul liderilor de stat din CSI. Anul 2022 a marcat începerea unei perioade dificile pentru CSI. Fiind o organizație internațională cu anumite entități și multiple instituții de cooperare pe diferite domenii, aceasta întâmpină anumite probleme în ceea ce privește implementarea anumitor acțiuni, mai ales la nivel de stat luat în parte. Așadar, controlul Moscovei în ceea ce privește formarea unei entități monolite din CSI, cedează cu atât mai mult, cu cât nu se stipulează anumite norme interne în organizație, ceea ce se poate vedea în cazul, Moldovei, Armeniei, Azerbaidjan, Kazahstan etc. Obiective Vorbind despre obiectivele organizației, cred că nu este necesar să menționăm obiectivele oficiale ale CSI, care, într-o anumită măsură, sunt oficiale doar la nivelul oricărei organizații internaționale de acest tip precum ONU, NATO, OSCE etc . Din acest consens, CSI în prim plan trebuie privită ca o platformă post sovietică, creată cu scopul întrunirilor dintre liderii fostelor republici ale URSS. Evident, formula mai democrată a organizației oferă mai multe pârghii de virare pe plan internațional. Din nou, în cazul nostru, coordonarea în cadrul CSI în cazul statelor slabe, cum ar fi Republica Moldova, Armenia, Belarus, unele state din Asia Centrală, au fost și sunt încă sub controlul Moscovei. Nu se poate nega și faptul că obiectivul direct al CSI a fost ținerea cât mai aproape de Federația Rusă a statelor post-sovietice. În consecință, întreaga organizație, cu multiplele instituții de legătură între toate cele 11 state, poate fi considerată o unealtă pe palierul mondial, creată după căderea URSS-ului. Mai mult, ele pot predispune CSI însăși să înlocuiască vechiul mecanism comunist.  Drept confirmare a ideii date, se por observa metodele de conlucrare a organizației. În prim plan, conform Cartei CSI art. 35 (26) , limba de lucru al CSI este Rusă, ce direct subminează limbele altor state. Dacă ne uităm la UE sau la ONU, aceste organizații lucrează împreună, semnând și sprijinind toate limbile din cadrul lor, pe când multiplele tratate încheiate între statele membre ale CSI sunt doar în limba Rusă (27) . Semnele de mai sus confirmă ideea că scopul CSI a fost și rămâne dorința de a supune și de a continua calea URSS, doar că sub o nouă formă. Statele observatoare și extensia CSI Un exemplu de subiect asupra cărui se poate atrage atenție în ceea ce privește palierul internațional al dezvoltării CSI este văzut în Afganistan, care începând cu 2006 are statutul de observator în cadrul organizației. Acest statut este oferit doar în cadrul Adunarii interparlamentară a CSI  (28) . Contextul interacțiunii dintre Afganistan și CSI ar trebui vizat în prim plan interesele pe care îl au statele membre CSI din punct de vedere economic (29) asupra Afganistanului. Tot odată, nu trebuie să uităm că Adunarea interparlamentară a CSI este doar o instituție consultativă, ceea ce din strat ne arată că participarea reprezentanților guvernului din Kabul ar fi una demonstrativă pe plan internațional.  Cu toate că după scoaterea contingentelor militare ale SUA și NATO din Afganistan în 2021, conducerea a fost preluată de către gruparea teroristă "Taliban" . Nu se cunosc detalii clare cu privire la statutul reprezentanților afgani, dar interacțiunea dintre statele din Asia Centrală este încă destul de vizibilă la nivelul CSI, ceea ce ne permite să vorbim despre unele manifestări ale relațiilor internaționale dintre Afganistan și CSI. Un alt stat care la fel are statutul de observator în cadrul CSI este Mongolia. Nivelul integrării acesteia în instituțiile din cadrul comunității este necunoscut, informații fiind destul de puține (30) . Vorbind despre Mongolia, situația poate fi privită doar din două posibile direcții, cea a Moscovei pe de o parte și cea a Beijing-ului pe de altă parte.  Situația geografică în mod direct își impune amprenta asupra dezvoltării relațiilor politice pe arena regională. Drept cauză istorică, după căderea dominației manciuriene în 1911 (31) , apoi după dominația sovietică din 1924 până în 1991  (32) , înclinația politică a guvernului de la Ulan Bator la fel a rămas manevrarea între cele două state. În acest context, soluția dezvoltării economice ale statului mongol rămâne implicarea pe arena mondială în multiple organizații internaționale din regiune. Despre extinderea CSI se pot spune foarte puține lucruri, din cauza absenței acestei acțiuni în sine. Cu toate acestea, încercările de a adera la organizație au fost făcute în mod repetat încă de la înființarea acesteia. Extensia CSI s-ar putea fi avut loc încă în 2008, prin oferirea statului oficial de membru pentru Afganistan, însă situația nu a fost finalizată până la capăt (33) . Situația din jurul Afganistanului a fost destul de convârșitoare. Plus la aceasta, a avut loc și conflictul dintre Federația Rusă, Abhazia și Osetia de Sud pe de o parte și Georgia pe de alta. La acestea se mai adaugă și forțele militare ale SUA și NATO din Afganistan, interesul american în întreaga regiune fiind mult mai mare posibil. O altă direcție de extindere al CSI s-ar fi avut loc doar în cazul unui interes major prin integrarea statelor recunoscute doar de către Moscova, precum Abhazia și Osetia de Sud. Într-un interviu din 2009 a fostului președinte Abhaz, Sergei Bagapsh, acesta nu ar fi exclus ca pe viitor cele două state să fie integrate în organizație (34) . Dacă vorbim despre interesul de integrare al acestor două state, acesta se poate vedea doar în recunoașterea internațională și nimic mai mult. Un alt potențial candidat posibil, vorbind la timpul trecut, a fost Republica Federală Iugoslavă, mai ales în timpul conducerii lui Slobodan Milošević, care într-un interviu s-a arătat destul de interesat despre ideea cooperării cu CSI, însă dezamăgirile privind multiplele kvasi statete precum Osetia de Sud, Abhazia și Transnistria ridicau prea multe întrebări (35) , mai ales că situația din jurul Kosova abia își lua avânt. Însă în cazul RFI, legăturile sale cu Moscova prin tratatele economice încheiat, au arătat un oarecare interes de posibilă cooperare pe viitor (36) . Vorbind despre interesul pentru participarea unor alte state în CSI, este dificil de adus dovezi clare și de făcut ipoteze doar pe termen lung. Motivul presupunerilor sunt   posibila reformare a CSI, crearea unei libertăți mai mari și tot odată o întărire a relațiilor dintre statele participante. Concluzie În concluzie, în afară de o organizație internațională în frunte cu Federația Rusă, CSI reprezintă și un mecanism de control. Moscova, fiind o putere regională și dorind să își mențină dominația în regiune, a trebuit să se adapteze la noile realități ale lumii moderne. O organizație formată în mod democratic, acceptată de întreaga societate mondială în perioada anilor 90', nu a fost în stare de a se extinde. Urmarea intereselor atât ale Kremlinului cât și a altor state membre, a dus la apariția anumitor situații de conflict (de ex. cu Georgia și Ucraina). Mai mult decât atât, suspendarea dezvoltării organizației a dus la anumite probleme, în ceea ce privește aspectul inter-statal ale membrelor (Exemplul Republica Moldova). Toate instituțiile create în interiorul organizației nu au o anumită libertate în contextul marginalității organizației în sine. Mai simplu zis, controlul survenit din partea Consiliul liderilor de stat din CSI ,  impune automat un control riguros și aspru. Ca urmare, nici astăzi nu au fost eliminate barierele de frontieră dintre membrii organizației ( înafară de Republica Belarus, care are alte acorduri semnate cu Federația Rusă la nivel bilateral ). Ar trebui de remarcat și faptul că organizația fiind creată în scop de susținere a puterii venite din partea Moscovei, la fel este susținută în mare parte însăși de Moscova., interesul celorlalte state fiind doar unul de profit în unul sau altele domenii.  Din acest punct de vedere, rolul CSI ca organizație internațională ar trebui reformat; dezvoltarea sa este singura cale de a rezolva anumite probleme inter-statale. Cu toate acestea, controlul impus de Moscova ar fi, într-o anumită măsură, mai corect din punctul de vedere al realismului politic, în care Kremlinul încearcă să își întărească granițele și investește în state terțe ca un fel de zone tampon. Exemplul cel mai favorabil în acest sens este faptul că Rusia, prin intermediul statelor din Asia Centrală, a reușit foarte bine să ocolească sancțiunile impuse din cauza conflictului din Ucraina. Astfel, dacă privim totul doar din punctul de vedere al Moscovei, acțiunile sale, atât în trecut, cât și în prezent, sunt dictate de ideea de apărare a intereselor naționale. Bibliografie 1. https://www.n-kurs.ru/articles/this-day/26-dekabrya-1991-g-prinyata-deklaraciya-o-prekrashchenii-sushchestvovaniya-sssr (Accesat la data de 17.12.2023) 2. https://e-cis.info/page/3373/79405/ (Accesat la data de 17.12.2023) 3. Сведение о ратификации документов, принятых в рамках СНГ в 1991–2009 годах 4. https://cis.minsk.by/foto/pages/11330/5497c6ae064b8.jpg (Accesat la data de 17.12.2023) 5. https://web.archive.org/web/20151006165116/http://www.ni-journal.ru/archive/2001/n5_6_2001/94defb0f/ecc8ccfc/index.htm# (Accesat la data de 19.12.2023) 6. https://cis.minsk.by/reestrv2/doc/4#text (Accesat la data de 20.12.2023) 7. https://cis.minsk.by/page/4018 (Accesat la data de 19.12.2023) 8. https://cis.minsk.by/reestrv2/doc/187#text (Accesat la data de 20.12.2023) 9. https://www.un.org/ru/about-us/un-charter/full-text (Accesat la data de 20.12.2023) 10. https://tass.ru/info/1061058 (Accesat la data de 20.12.2023) 11. https://base.spinform.ru/show_doc.fwx?rgn=30092 (Accesat la data de 20.12.2023) 12. Гулбаат Р . (2007). ГОСУДАРСТВЕННЫЙ СУВЕРЕНИТЕТ В ПОЛИТИЧЕСКОМ МЫШЛЕНИИ И ПРАКТИКЕ ГРУЗИИ. ЦЕНТРАЛЬНАЯ АЗИЯ И КАВКАЗ. Nr. 1(49) // trad. Gulbaat R.   (2007). SUVERANITATEA STATULUI ÎN GÂNDIREA ȘI PRACTICA POLITICĂ GEORGIANĂ. ASIA CENTRALĂ ȘI CAUCAZUL. Nr. 1(49) 13. https://online.zakon.kz/Document/?doc_id=30535377&pos=5;-88#pos=5;-88 (Accesat la data de 24.12.2023) 14. GUBANI R. (2014). ANEXAREA CRIMEEI: JURIDIC INTERNAȚIONAL ȘI NAȚIONAL-ASPECTE JURIDICE. Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale . Nr. 2 (32) 15. https://www.unian.ua/society/10372944-ukrajina-vihodit-z-ugodi-pro-spivrobitnictvo-rozviduvalnih-sluzhb-snd.html (Accesat la data de 24.12.2023) 16. https://www.mfa.gov.tm/ru/news/1651 (Accesat la data de 24.12.2023) 17. https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N96/761/25/PDF/N9676125.pdf?OpenElement (Accesat la data de 24.12.2023) 18. https://web.archive.org/web/20230701134241/https://ria.ru/20230628/mpa-1880885994.html (Accesat la data de 24.12.2023) 19. https://cis.minsk.by/page/11216 (Accesat la data de 25.12.2023) 20. Т. Н. Москалькова. (2012). СНГ: история и перспективы. Москва: Издание Государственной Думы. // trad. Т. N. Moskalkova. (2012). CSI: istorie și perspective. Moscova: Ediția Dumei de Stat. 21. Ibidem. 22. Ibidem. 23. Ibidem. 24. Ibidem. 25. Ibidem. 26. Ibidem. https://cis.minsk.by/reestrv2/doc/187#text (Accesat la data de 26.12.2023) 27. https://mfa.gov.md/sites/default/files/lista_tratatelor_multilaterale_incheiate_de_republica_moldova_4.pdf (Accesat la data de 26.12.2023) 28. https://iacis.ru/ob_organizatcii/istoriya (Accesat la data de 26.12.2023) 29. М. Г. Зинчук. (2022). Последствия для стран СНГ прихода к власти движения «Талибан» в Афганистане. Москва: Постсоветские исследования // trad. М. G. Zinchuk. (2022). Consecințele pentru țările CSI ale venirii la putere a mișcării talibane din Afganistan. Moscova: Studii post-sovietice. 30. https://www.obozrevatel.com/news/2008/8/19/254266.htm (Accesat la data de 26.12.2023) 31. Andrei, O. (1969). Istoria lumii în date. București: Editura Enciclopedică Română 32. Ibidem 33. https://spb.101novostroyka.ru/info/strany-sng-polnyj-spisok/ (Accesat la data de 26.12.2023) 34. https://www.bfm.ru/news/27956   (Accesat la data de 27.12.2023) 35. https://www.svoboda.org/a/134494.html (Accesat la data de 27.12.2023) 36. https://www.pravda.ru/news/culture/868603-jugoslavija_odnoi_nogoi_v_sng/ (Accesat la data de 27.12.2023) Studiu de caz CSI - Anterior Studiu de caz La 25 ianuarie 2000, la reuniunea șefilor de state și de guverne, domnul Vladimir Putin a fost ales președinte al Consiliului Șefilor de Stat. În cadrul reuniunii s-au adoptat decizii privind combaterea terorismului internațional în lumina summitului OSCE de la Istanbul și decizii privind proiectul de program de acțiune pentru dezvoltarea CSI până în 2005. Șefii de state au analizat și raportul privind implementarea programului interstatal de măsuri comune pentru lupta împotriva crimei organizate și a altor infracțiuni periculoase pe teritoriul statelor membre ale CSI pentru perioada până în 2000. La reuniunea Consiliului de Securitate Colectivă din mai, părțile la Tratatul de securitate colectivă au adoptat un memorandum privind sporirea eficacității tratatului. La un summit din 20-21 iunie de la Moscova, președinții celor 12 țări CSI au adoptat o Declarație privind menținerea stabilității strategice. În acest document, șefii de state și-au exprimat devotamentul pentru consolidarea securității strategice a lumii. Ei au salutat ratificarea de către Rusia a Tratatului START II, ​​a Tratatului de interzicere completă a testelor (CTBT) și a pachetului de acorduri din 1997 privind apărarea antirachetă. Ei și-au exprimat speranța că aceste documente vor fi ratificate în curând de Statele Unite. În plus, au emis o declarație comună în care afirmă că Tratatul antirachete balistice (ABM) trebuie să rămână „fundamentul stabilității strategice globale, al securității internaționale și al păcii în întreaga lume” și că orice abrogare ar submina „pașii către reducerea ulterioară de armament nuclear strategic”. Ei au înființat, de asemenea, un centru comun anti-terorism cu sediul la Moscova, care va fi condus în comun de Rusia și Ucraina. Numai Turkmenistanul nu va participa.   Șefii de stat și șefii de guvern din CSI s-au întâlnit la Minsk între 30 noiembrie și 1 decembrie. Delegații s-au concentrat în mare parte asupra planurilor pentru Centrul Antiterorist al CSI, care va servi la coordonarea eforturilor diferitelor organisme din statele CSI pentru a preveni răspândirea activității teroriste internaționale și pentru a ajuta la efectuarea investigațiilor și operațiunilor.  De asemenea, au adoptat, printre alte decizii, o declarație comună privind închiderea centralei atomice de la Cernobîl. In Noiembrie 2000 este ales primul director al centrului Generalul-locotenent Boris Alexandrovici Mylnikov ce va conduce până în 2006, fiind urmat apoi de Colonelul general de poliție Andrei Petrovici Novikov. Această instituție subsidiară a CSI cooperează cu Consiliul de Securitate ONU, Comitetul Antiterorismului (UNSC CTC), Biroul ONU pentru Droguri si Criminalitate, Interpol, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Comitetul Consiliului Europei pentru Contra-Terorism și Biroul ONU pentru Contra-Terorism. Studiu de caz CSI - Nou Studiu de Caz - C. Nicolae Încălcarea drepturilor de suveranitate a statelor din cadrul CSI Pentru început, este necesar să distingem sensul suveranității statului - conform dicționarului diplomatic, SUVERANITATE este: atribut fundamental al statului ce se caracterizează prin deplina independență a puterii de stat față de orice alt stat, și care își găsește expresia în mod liber și potrivit voinței sale politica internă și externă. Este inalienabil și indivizibil .  Conform Cartei CSI, art. I alin. 1 - "Comunitatea este fondată pe principiile egalității suverane a tuturor membrilor săi. Statele membre sunt subiecți autonomi și egali ai dreptului internațional."  Inedit apare următoarea întrebare, cum au dreptul orice stat din cadrul comunității să își apere propria suveranitate? Răspunsul fiind unul destul de simplu – prin orice mijloc posibil atât timp cât nu încalcă un oarecare articol din Carta ONU. Privind CSI din punct de vedere a unei organizații internaționale, cunoscând problemele acesteia, în tot acest timp a apărut un paradox destul de interesant. Așadar, analiza noastră se va contura asupra problemei integrității teritoriale a anumitor state ce au fost în cadrul CSI apoi au ieșit, sau încă continuie să fie în cadrul organizației date.  Încă înainte de a lua naștere CSI, dar după proclamarea independenței din partea noilor state post comuniste, din cadrul Federației Ruse, Republicii Moldova și Georgia se despart anumite mici teritorii, care se proclamă independente și ele la rândul său. Vom delimita problema în următorul fel: Federația Rusă Republica Moldova și Georgia Republica Cecenă Icikeria Republica Moldovenească Nistreană - Moldova Republica Abhazia și Republica Osetia de Sud - Georgia Observăm trei state cu o problemă asemănătoare, însă cu abordări totalmente diferite ale acestei. După cum deja cunoaștem, semnarea și ratificarea a Cartei CSI, instantaneu impunea ca aceasta să fie respectate de către toate statele ce au efectuat cele două obligativități. Să nu uităm că statele în perioade diferite au semnat și ratificat documentul dat. Cu toate acestea, paradoxul la care m-am referit începe să se manifesteze cu atât mai mult, cu cât se va produce distingerea în ceea ce privește suveranitatea unui stat în parte. Voi începe cu Federația Rusă, care, pentru a-și depăși problemele interne apărute după căderea sistemului sovietic și aflată în pragul colapsului intern, atât la nivel politic, cât și regional, a fost motivată, în contextul integrității statului, de două conflicte, dintre care primul a eșuat (cel social), iar al doilea nu mai este (Republica Cecenă). Conflictul dat a avut loc în ani 1994 - 1996, deja după convenirea asupra Cartei CSI. Nici un stat membru al organizației nu s-a amesticat în conflict pentru o parte sau alta. Al doilea conflict a avut loc în perioada 1999 - 2009, cu victoria Rusiei și integrarea completă a fostei republici.  Moscova și-a rezolvat problema privind integritatea statală, nici un stat din cadrul CSI nu și-a arătat neplăcerea în mod oficial s-au alte emoții cu privire la acțiunile date. Pe de altă parte, voi vorbi de Georgia, care reprezintă un subiect mult mai subiectiv decât situația cu Republica Moldova. Așadar conflictul dintre Georgia pe de oparte și Abhazia plus Osetia de Sud, pe de altă parte a avut mai multe etape, chiar înainte ca Georgia să adere la CSI, ceea ce a fost unul dintre motivele pentru care a aderat la CSI. Cu toate acestea, multiple conflicte până la ieșirea Georgiei din cadrul comunității, au pus în pericol întreaga regiune. În contextul dat, încercările atât militare cât și diplomatice de reglare a situației din zonă, se pot numi un eșec total. Plus la toate acestea, susținerea regimului din Suhumi de către Kremlin a reprezentat o încălcare a propriilor obligativități din cadrul CSI. Mai mult ca atât, acțiunile date în mod incert au dus la încălcarea anumitor prevederi din cadrul Cartei CSI   și a ulterioarelor tratate semnate între membrii comunității. Analizând situația din jurul Republicii Moldova, contextul este mult mai copleșitor, însă până la urmă contingentul militar rus de pe teritoriul Transnistriei, reprezenta în mod direct o încălcare a suveranității conducerii de la Chișinău, atât timp cât aceasta nu este recunoscută de către Chișinău.  Însă iarăși, după semnarea tuturor acordurilor în cadrul comunității, Moscova în mod direct a subminat suveranitatea statelor membre ale organizației. Concluzionând toate cele spuse, paradoxul unilateral al apărării suveranității statale în cazul statelor minore este inexistent. Drept urmare chiar și în urma semnării anumitor tratate, realitatea politică arată că statele majore, în funcție de propriile interese, pot indirect sau chiar direct încălca anumite puncte din tratate. În condițiile date, anumitele prerogative din cadrul diferitelor organizații internaționale, fac ca anumitele state să își conserveze propriul drept asupra propriilor interese. Drept urmare, cazuri de genul dat, în contextul care au fost încălcate mai multe anumite prerogative, se prezintă destule, ceea ce drept creează precedente asupra modului de gestionare și reflectare asupra tuturor tratatelor, convențiilor și altor documente oficiale.  În cele din urmă, putem menționa cazul Ucrainei, care pare a fi un clișeu al întregii abordări a diplomației internaționale. Participarea la reuniunile CSI, rolul de a prezida această organizație, ceea ce în mod normal ar fi o greșeală, nu o realitate. Mercosur Despre Mercosur Istoric Piața Comună a Sudului (MERCOSUR în spaniolă, MERCOSUL în portugheză, Ñemby Ñemuha în guarani, a doua limbă oficială în Paraguay) este o organizație internațională din America de Sud, având ca logo constelația Crucea Sudului și drept motto: „Nouestro Norde es el Sud” („Nordul nostru este Sudul”). Originea organizației se află în Programul de Integrare și Cooperare Economică (PICE) Argentina–Brazilia din 1985 și semnarea de către cele 2 state a Actului de la Buenos Aires în 1990, prin care își asumau stabilirea unei piețe comune până în 1994. Pornind de la această relație bilaterală, MERCOSUR a fost fondată la 26 martie 1991, prin semnarea de către 4 state (Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay) a Tratatului de la Asunción (Paraguay) – un acord pentru libera circulație a bunurilor, serviciilor și factorilor de producție, consolidat în 1994 prin Protocolul de la Ouro Preto (Brazilia). În 2006 Venezuela a semnat protocolul de aderare la MERCOSUR devenind membru cu drepturi depline în 2012, dar a fost suspendată, în august 2017, din cauza derapajelor politice și încălcarea Protocolului asupra Angajamentului Democratic de la Ushuaia (1998). Bolivia a semnat protocolul de aderare în 2015 și se află în proces de aderare. Statut de asociat au 7 state: Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Peru, Suriname (sunt statele membre ale Asociației Latino-americane de Integrare – ALADI, cu care Mercosur a încheiat tratate comerciale de liber schimb). Condiția preliminară pentru aderarea la Mercosur este statutul de membru ALADI. Statut de observator au 2 state: Noua Zeelandă și Mexic. Brazilia domină economic și politic Mercosur: are o suprafață de două ori mai mare decât a celorlalți 3 parteneri, o populație de aproximativ 80% din totalul blocului și contribuie cu aproximativ 70% la PIB-ul cumulat al organizației. Motorul Mercosur, dar și sursa de rivalități, este relația bilaterală Argentina-Brazilia. Crizele financiare prin care au trecut cele 2 state (Brazilia în 1999 și Argentina în 2001) au dus la scăderi drastice la nivelul schimburilor comerciale ale întregului bloc. Brazilia a lansat în 2004 un alt proiect de integrare regională, UNASUR (Uniunea Națiunilor Sud-Americane, cu 12 state), o organizație independentă de blocul economic Mercosur, cu accent pe cooperarea politică și integrarea infrastructurii statelor sud-americane. Impactul Mercosur asupra comerțului intracomunitar a fost considerabil, înregistrând o creștere de la 4,1 mld.  $ în 1991 la 16,9 mld. $ în 1996, respectiv la 41 mld. $ în 2010. În 2020 PIB-ul cumulat al celor 4 membri fondatori însuma 1,9 trilioane $, clasând Mercosur printre cele mai mari blocuri economice. În termeni comparativi, PIB-ul cumulat ale celor 4 state membre în Alianța Pacificului (Mexic, Chile, Columbia, Peru) a fost de 1,8 trilioane $. În 2020, pe fondul pandemiei Covid-19, economia Braziliei s-a contractat cu 4%, iar cea a Argentinei cu 10%. Cele 2 țări au convenit, în octombrie 2021, asupra reducerii cu 10% a tarifelor în interiorul blocului Mercosur pentru a impulsiona relansarea economică a statelor membre. În privința schimburilor economice în afara blocului Mercosur, realizările sunt modeste: acorduri încheiate cu India, Egipt, Israel, Palestina, acorduri în curs de negociere cu Canada și Coreea de Sud, nici un acord cu USA, iar acordul cu UE încheiat în 2019, după 2 decenii de negocieri, întâmpină în prezent opoziția unor state membre UE. O sursă de tensiune în interiorul grupului este relația cu China: Brazilia ar accepta un tratat de comerț cu China, Argentina se opune vehement, iar Uruguay intenționează încheierea unui acord bilateral cu China, fiind și singura țară din Mercosur care participa la Belt and Road Initiative.   Istoricul Mercosur poate fi rezumat astfel: · 1995 – 1998: „regionalism deschis”, perioadă de apogeu, cu creștere substanțială în comerțul intra comunitar (de la 9% în 1990 la 25% în 1998). · 1998-2002: perioadă marcată de crize financiare (Argentina 2001), devalorizări de monedă (Brazilia, 1999) și multiple diferende comerciale. · 2003 – 2015: „un regionalism post-liberal”, perioadă marcată de tendințe protecționiste și naționalism economic, recesiune economică în Brazilia și Argentina; agenda politică Mercosur   primează în detrimentul celei economice. · 2016 -2019: relansarea convergenței liberale, ușoară creștere economică în Brazilia (2017), dar reîntoarcere la recesiune în Argentina (2018). Perioadă de deschidere spre parteneri externi, sunt inițiate negocieri cu Canada și Coreea de Sud, este încheiat un acord de principiu cu UE.   Structură Protocolul de la Ouro Preto (1994) formulează structura instituțională a Mercosur astfel: Consiliul Pieței Comune, Grupul Pieț ei Comune și Comisia de Comerț a Mercosur (3 organe decizionale), Comisia Parlamentară Reunit ă, Secretariatul Mercosur (cu rol tehnico-administrativ) și Forul Consultativ Economico – Social (o platformă pentru sindicate ș i corpora țiile private). Deciziile în Mercosur se iau la nivelul a trei instituții: · Consiliul Pieței Comune este forul primar de decizie al Mercosur, format din miniștrii economiei și miniștrii de externe ai țărilor membre. Este responsabil cu conducerea procesului de integrare și luarea deciziilor necesare pentru garantarea îndeplinirii obiectivelor Mercosur, conform tratatelor. Consiliul se întrunește ori de câte ori este necesar, deciziile se iau prin consens, iar cel puțin o dată pe semestru la întrunirile Consiliului participă și președinții statelor membre. Președinția este asigurată de președinții statelor, în sistem rotativ, pe o perioadă de 6 luni, în ordinea alfabetică: se numește „Presidentia Pro-Tempore”, iar președintele Consiliului este și președintele organizației Mercosur. Deciziile Consiliului sunt obligatorii pentru statele membre; · Grupul Pieței Comune este organul executiv care implementează politicile blocului. Este format din 5 reprezentanți ai fiecărui stat membru, trei dintre aceștia fiind obligatoriu reprezentanți ai ministerului economiei, ai ministerului de externe și ai Băncii Centrale. Grupul se întrunește cel puțin odată la trei luni, iar rezoluțiile sale sunt obligatorii pentru statele membre. · Comisia de Comerț a Mercosur asigură asistența Grupului Pieței Comune și este responsabilă cu administrarea instrumentelor de politică comercială comună, cu comerțul intracomunitar și cel cu țările terțe. Este format din 4 membri titulari și 4 membri supleanți din fiecare stat membru, sub coordonarea ministerului de externe și se întrunește cel puțin o dată pe lună. Directivele Comisiei sunt obligatorii pentru statele membre. PARLASUR (Parlamentul Mercosur) este un organ unicameral și reprezentativ al cetățenilor din statele membre, care a înlocuit în 2005 Comisia Parlamentară Reunită stipulată în Tratatul de la Asuncion (1991). Iniț ial alc ătuit din 18 parlamentari din fiecare stat membru, din 2009 numărul de parlamentari a fost reglementat în acord cu criteriul demografic: Brazilia 75, Argentina 43, Paraguay 18, Uruguay 18, Venezuela 33. S-a stabilit, de asemenea, ca până în 2020 toate statele să organizeze alegeri directe pentru Parlasur. În prezent, doar Paraguay (din 2007) și Argentina (din 2015) organizează alegeri directe, iar Brazilia și Uruguay alegeri indirecte. Parlasur se întrunește în 10 sesiuni plenare pe an și dispune de 10 comisii permanente pe diverse teme. Parlamentul are rol consultativ pentru statele membre: emite acte cu caracter recomandativ, informativ, declarații, avize consultative și elaborează proiecte de norme - a căror decizie aparține Consiliului Pieței Comune. Mercosur nu are legislaț ie comun ă, din acest motiv apar multiple controverse comerciale. Ulterior Protocolului de la Ouro Preto (1994) au fost create diverse instituții ș i agen ții precum: Tribunalul Permanent de Revizuire al Mercosur (prin Protocolul de la Olivos, din 2002, în vigoare din 2004 – pentru soluționarea controverselor, este format din 4 arbitri permanenți din fiecare stat membru și un al cincilea ales în unanimitate), Tribunalul pe probleme administrative și de muncă, Fondul pentru Convergență Struc tural ă (2005), Institutul Social al Mercosur (2006), Institutul pentru Politici Publice privind Drepturile Omului (2009), Înaltul Reprezentant General al Mercosur (2010), Unitatea de Asistență pentru Participarea Socială (2010), Subcomisia pentru delicte informatice etc. Deși a fost puternic influențată de modelul instituț ional al UE, Mercosur r ămâne o organizație puternic interguvernamentală: deciziile necesită consensul statelor membre, iar cele mai importante se iau în cadrul summiturilor prezidențiale, termenul de „interprezidențialism” caracterizând adesea procesul decizional. Instituțiile cu caracter supranațional, Parlasur (2005) și Tribunalul Permanent de Revizuire (2002), au impact nesemnificativ asupra sistemului, iar atribuții lor sunt restrâ nse.   Obiective Mercosur se autocaracterizează drept „ un proces de integrare regional ă deschis și dinamic” , al c ărui obiectiv principal este de a promova un spațiu comun care să genereze oportunități de afaceri și de investiții prin integrarea competitivă a economiilor naț ionale î n pia ț a interna țională. Obiectivul a fost îndeplinit prin: reducerea tarifelor între ță rile membre, crearea pi eț ei comune și a uniunii vamale, iar Uniunea Europeană a fost un model pe care Mercosur a încercat să-l copieze în emisfera sudică. Obiectivului inițial al Mercosur, formulat în tratatul constitutiv din 1991, acela de a crea o piață comun ă (pentru bunuri, servicii și mijloace de producție), i s-a adăugat ulterior dimensiunea politică a integr ării. În 1998 s-a înființat un forum politic cu scopul de a stabili poziții comune și rezolvarea chestiunilor regionale, iar prin semnarea Protocolului de la Ushuaia (1998), statele membre își luau angajamentul de a respecta principiile democrației. Pentru state care au trecut prin regimuri militare puternice și longevice, clauza respectării principiilor democratice a contribuit la consolidarea democrației în statele membre. Încălcarea Protocolului de la Ushuaia a determinat suspendarea statului Paraguay (2012 – 2013) ș i a Venezuelei în 2017. Mecanismul politic a fost extins în 2005, prin crearea unui parlament comun, Parlasur, care s-a întrunit pentru prima oară în 2007 și care servește drept comitet consultativ pentru statele membre. Prin integrarea economică ș i politic ă, Mercosur a reușit să creeze un spaț iu comun în care rezidenții celor 4 state membre pot locui și lucra oriunde în interiorul blocului (din 2002), pot călă tori în baza cărții de identitate naț ionale în interiorul blocului, iar sigla Mercosur este înscrisă pe pașapoartele cetățenilor și pe plă cu țele de înmatriculare ale vehiculelor. Au fost adopt ate politici comune în domeniile: social, educaț ie și cercetare, schimburi culturale, protecția mediului, securitate informatică. Mercosur nu are însă o legisla ț ie comun ă, nu a reușit introducerea unei monede unice, iar armonizarea politicilor economice este un proces cu multiple discrepanțe: tarife vamale sunt încă practicate asupra unor bunuri/servicii în interiorul blocului (și sunt reintroduse sau ridicate în special în situațiile de criză economic ă /financiar ă în detrimentul unei solidarități de grup), iar pentru statele din afara blocului tarifele agreate de Mercosur nu sunt întotdeauna respectate de toate statele membre. Mercosur a fost creată pentru a cimenta relațiile î ntre 2 state anterior rivale: Argentina și Brazilia, state care împreună reprezintă 95% din populația blocului și 90% din PIB-ul acestuia. Unii criticii definesc drept obiectiv principal al Mercosur crearea unui „scut comercial” care să protejeze economia celor 2 state în faț a competi ției globale și nicidecum să o deschidă spre comerțul global.     Finan țare Mercosur e finan țată prin contribuția statelor membre, Brazilia furnizând aproximativ 70% din fonduri. În 2005 a fost creat un mecanism financiar pentru reducerea asimetriilor regionale: Fondul de Convergență Structurală al Mercosur (FOCEM), devenit operațional în 2006 și care finanțează proiecte de promovare a competitivității și coeziunii sociale, asistență pentru consolidarea instituțiilor și a procesului de integrare. FOCEM a fost proiectat să dureze 10 ani, dar în 2015 a fost prelungit până în 2025. Valoarea anuală a acestui fond a fost inițial de 100 mil $ anual, iar în perioada 2012 – 2015, prin includerea Venezuelei, valoare fondului a fost de 127 mil. $ anual. Principalii furnizori de fonduri sunt Brazilia și Argentina, dar principalii beneficiari sunt Paraguay (40-45% anual) ș i Uruguay (30-32% anual).   În 2021, la aniversarea a 15 ani de funcț ionare FOCEM, bilan țul arată inițierea unui numă r de 53 de pr oiecte în domenii precum: infrastructura energetică, rețele de apă potabil ă, canalizare, rețele de drumuri ș i c ăi ferate, reconstrucție infrastructură ș colar ă și laboratoare științifice. Valoare totală a fondurilor a fost de 1,54 mld. $, cu o pondere de 90% în proiecte de infrastructură, 5% în proiecte de promovare a competitivității, 3,8% în proiecte de promovare a coeziunii sociale și sub 1% pentru consolidarea instituțională. În domeniul energetic, 3 mari proiecte de interconexiune energetică însumează alocarea de fonduri de 410 mil $ în 15 ani: interconexiunea energetică Uruguay – Brazilia, Brazilia – Paraguay (Itapu – Villa Hayes) ș i Argentina – Uruguay (ET Ibera – ET Paso de los Libres). Alte proiecte de amploare, realizate în cei 15 ani de funcționare FOCEM, sunt cele de reconstrucție a infrastructurii rutiere pe 790 km și cele de reparație de căi ferate în valoare de 133,6 mil $, respectiv 450 km de cale ferată care asigură conexiunea Uruguay – Brazilia – Argentina. Referințe 5. Behar, J. (2000), Cooperation and Competition in a Common Market. Studies on the Formation of MERCOSUR . Springer-Verlag Berlin Heidelberg, New York. 6. Carranza, G.G. (2017, Ian-Iun), Íter constitutivo y desafíos del parlamento del mercosur. Especial alusión al caso argentine. În Cuestiones Constitucionales , Universidad Nacional Autonoma de México, 36, 51-77. Disponibil la Íter constitutivo y desafíos del parlamento del mercosur. Especial alusión al caso argentino - ScienceDirect . 7. Comisia Europeană (update 2020, Mai 20), Relații Comerciale UE –MERCOSUR 2019 . Disponibil la EU-Mercosur Trade Agreement - Trade - European Commission (europa.eu) . 8. Comisia Europeană (update 2021, Aprilie 26), Istoricul negocierilor EU-MERCOSUR. Disponibil la Mercosur - Trade - European Commission (europa.eu) . 9. Council on Foreign Relations (2021, Dec. 17), Mercosur: South America's Fractions Trade Bloc. Disponibil la Mercosur: South America’s Fractious Trade Bloc | Council on Foreign Relations (cfr.org) . 10. Cremers, K., Laurans, Y, & Voituriez T. (2021), The Future of EU Free Trade Agreements: European dialogue in light of the EUMercosur Association Agreement , IDDRI, Study No. 2. Paris. Disponibil la The Future of EU Free Trade Agreements: European dialogue in light of the EU-Mercosur Association Agreement | IDDRI . 11. Gardini, G.L. (2010), The Origins of MERCOSUR. Democracy and Regionalization in South America . Palgrave Macmillan, New York. 12. Meissner, K.L. (2017), MERCOSUR. The Ups and downs of Regional Integration in South America, în volumul Regional Integration in the Global South. External Influence on Economic Cooperation . În Sebastian Krapohl (Ed.), ASEAN, MERCOSUR and SADC ( pp. 147 – 178). Palgrave Macmillan, ebook. 13. Mercosur (2015, Dec.), MERCOSUR: Estructura y Agendas , Montevideo. Disponibil la Folleto MERCOSUR Académico - MERCOSUR . 14. Mercosur (2021, Mai), FOCEM „15 anos construjendo integracion”. Disponibil la FOCEM "15 años construyendo integración" - MERCOSUR . 15. Mercosur (2021, Martie 26), Edition Conmemorativa MERCOSUR 30 anos 1991 – 2021 . Disponibil la MERCOSUR 30 AÑOS (1991 - 2021) - EDICIÓN CONMEMORATIVA - MERCOSUR . 16. Mukhametdinov, M. (2019), MERCOSUR and the European Union. Variation and Limits of Regional Integration . Palgrave Macmillan, ebook. Organization of American States (2021), Tratatul fondator MERCOSUR: Asuncion, 1991 (versiunea în limba engleză) . Disponibil la SICE: Trade Agreements: Treaty of Asuncion (oas.org) . Studiu de caz: Acordul comercial UE - Mercosur UE a semnat cu Mercosur în 1993 un acord pentru furnizarea de asistență necesar ă procesului de integrare a statelor   î n Mercosur. În anii 1990 – 1995, UE a încheiat acorduri comerciale bilaterale cu cele 4 state membre Mercosur. Baza pentru viitoarea negociere a unui tratat de liber schimb a fost Acordul Cadru de Cooperare Interregională (Inter-regional Framework Cooperation Agreement), o platformă pentru discuții tehnice, semnat la Madrid în 1995 și intrat în vigoare în 1999.   În 1999 UE a decis începerea negocierilor cu Mercosur pentru î nch eierea unui tratat de liber schimb. Prima rundă de negocieri a avut loc în 2000, ulterior negocierile s-au blocat și au fost reluate în 2016, anul în care UE figura deja ca cel mai important partener de comerț al Mercosur (17%), depăș ind China și SUA. În 2019 exporturile UE spre cele 4 state Mercosur au avut valoarea de 41 mld. E, iar importurile din cele 4 state Mercosur către UE, valoarea de 35,9 mld. E. UE este cel mai mare investitor în Mercosur, cu 365 mld. Euro în 2017, cei mai importanți investitori fiind Spania, Germania ș i Fran ța, cu investiții în bă nci, telecomunica ții, aviaț ie, industria electronic ă etc. Valoare investițiilor Mercosur în UE a fost de 52 mld. Euro, în 2017. Produsele de import din Mercosur sunt în principal produse agricole, animale vii și produse alimentare, în vreme ce produsele de export ale UE către Mercosur sunt utilaje, vehicule și produse farmaceutice. După 20 de ani de negociere, UE și Mercosur au ajuns la un acord de principiu la 28 iunie 2019, convenind asupra tarifelor, normelor de origine, barierelor tehnice în calea comerțului, măsurilor fito-sanitare, proprietății intelectuale, întreprinderilor mici și mijlocii, achizițiilor guvernamentale. „ Acuerdo de Asociacion Estrategica Mercosur-UE ” este p rezentat de Mercosur drept „un a cord istoric ”, o etapă nouă și o garanț ie a cre șterii economice susț inute, gener ând calitate ș i transparen ță instituțională, „un acord fără precedent ” pentru o piață care ar urma să reunească 750 milioane de consumatori și care ar cumula un sfert din PIB-ul global. Conform acordului, Mercosur ar elimina 93% din tarifele pe bunurile importate din UE și ar acorda tarife preferențiale pentru restul de 7%. La rândul său, UE ar elimina tarifele pentru 95% din produsele importate din Mercosur, respectiv pentru 83% in produsele agricole importate. Pentru exporturile UE, acest acord ar însemna o eliminarea de taxe vamale în valoare de 4 mld. $. Pentru protejarea intereselor fermierilor europeni, ar fi incluse 357 produse cu recunoaștere de „indicație geografică” (IG). Acordul ar liberaliza achizițiile publice pentru ambele părți, firmele UE ar fi primele și singurele aparținând statelor din afara Mercosur care să aibă acces la acest proces. Tratatul include articole referitoare la protejarea mediului și legislația muncii. Pentru UE eliminarea tarifelor vamale mari la principalele sale produse de export (vehicule, utilaje, produse farmaceutice) ar aduce o creștere substanțială a exportului. De asemenea, ar reprezenta o oportunitate unică pentru UE de a avea un impact benefic asupra politicilor de mediul din America de Sud. Pentru Mercosur, un tratat de liber schimb cu UE, ar reprezenta ieșirea din izolarea continentală și afilierea cu un partener global extra continental de prim rang (singurele tratate comerciale extra continentale sunt cu India, Egipt, Israel și Palestina, fără rezultate notabile). În UE, acordul ar trebui să urmeze procedura, fiind necesară aprobarea lui de către Parlamentul European și de către Parlamentele naționale ale celor 27 de state membre UE. Acordul este momentan blocat din cauza opoziției unor state membre datorate protestelor fermierilor europeni invocând competiț ia neloial ă și de ecologiștii preocupați de defrișările masive din Pă durea Amazonian ă. Un raport al Stângii Europene din Parlamentul European evidenția, încă din 2018, și pericolul încurajării fluxului de capital ilegal și a evaziunii fiscale prin intermediul acordului EU – Mercosur. Spania, Portugalia, Germania au susținut puternic acordul, dar în timpul președenției Germaniei la Consiliul Uniunii Europene (iulie –decembrie 2020), poziția Germaniei s-a schimbat în contextul incendiilor din Pă durea Amazonian ă și a poziției Braziliei în privința politicii de reîmpă durire. Balanț a sus ținerii acordului s-a schimbat și datorită alegerilor pentru Parlamentul European din 2019, în urma cărora influența ecologiștilor a crescut, la fel și exprimarea la nivel oficial a îngrijorărilor asupra unui acord cu țări care nu își asumă politici de combatere a schimbărilor climatice. O iniț iativ ă franco-olandeză (non-paper), transmisă Comisiei Europene în mai 2020, sugera o schimbare î n politica comercial ă a UE, î n direc ț ia preocup ării pentru consecințele socio-economice ale tratatelor comerciale și pentru dezvoltarea durabilă. UE și-a asumat o politică pentru mediu în interiorul comunității (European Green Deal), dar a neglijat efectele asupra țărilor în curs de dezvoltare, iar introducerea de clauze de mediu în tratatele comerciale ale UE ar trebui să devină centrul acțiunilor pentru promovarea unei dezvoltări durabile la nivel global. Numeroase organizații de mediu s-au adresat instituțiilor europene subliniind impactul negativ al acordului cu Mercosur asupra mediului, î n direc ț ia cre șterii defrișărilor în Pă durea Amazonian ă și utilizarea pe scară larg ă a pesticidelor periculoase. Franța, Belgia, Irlanda au exprimat îngrijorări legate de creșterea importurilor de produse agricole sud-americane, în detrimentul celor europene. Franța este un oponent al acordului datorită intereselor fermierilor, iar președintele Franței, Emmanuel Macron – în contextul pregătirii campaniei electorale din 2022 - a denunțat public acordul, calificându-l drept incompatibil cu politica de mediu a UE. În contextul ascensiunii partidului Verzilor la putere în Germania, în urma alegerilor legislative din septembrie 2021, se conturează amânarea ratificării acordului și în această țară. Austria se opune categoric unui acord cu Mercosur, precum și oricăror încercări de a face acordul funcțional sub o altă formă - se face aici referire la rapoartele apărute în mass-media asupra intenției Comisiei Europene de a separa partea comercială a acordului de cea politica, ca astfel să fie posibilă trecerea acestuia prin procesul de vot al instituțiilor europene (prin majoritate calificată), eludând astfel necesitatea ratificării în parlamentele naționale.   Susținători ai acordului rămân în continuare Spania și Portugalia, datorită legăturilor istorice și lingvistice cu statele Americii de Sud. Deveniți avocați ai apărării acordului cu Mercosur, reprezentanți ai celor 2 state UE opinează că politicile de mediu sunt doar un pretext pentru blocarea acordului, adevăratul motiv fiind protecționismul european. Oficiali ai guvernului Braziliei au emis opinii similare, iar reprezentanți ai organizațiilor care promovează comerțul liber la nivel global, atenționează că o condiționare a acordurilor comerciale de politica European Green Deal va face dificilă cooperarea în materie de comerț cu orice actor extracomunitar.   În contextul preluării Președinției Consiliului UE de către Franța, în ianuarie 2022, este puțin probabil ca acordul să fie promovat în forma actuală. Includerea politicilor de mediu în acordul cu Mercosur va fi probabil una dintre preocupări. Vor fi necesare noi negocieri care să consolideze politici de mediu agreate, dar impunerea unilaterală a regulilor European Green Deal nu e o soluție pentru deblocarea acordului cu Mercosur. Dacă motivul blocării acordului este doar politica de mediu, și nu chestiuni legate de importul de produse agricole, este posibil ca negocierile să fie reluate abia după alegerile prezidențiale din Brazilia din octombrie 2022, politica lui Jair Bolsonaro în privința protecției mediului nepermițând o deblocare a dialogului pe această temă. Asia-Pacific Economic Cooperation (APEC) Despre APEC Istoric Forumul de Cooperare Economică Asia Pacific (APEC) , este o organizație în cadrul căreia cei 21 de membrii (state), se angajează în mod voluntar să coopereze pentru crearea unui spațiu economic liber la nivel regional. Cu alte cuvinte APEC se ocupa de integrarea economică regională în zona Pacificului. Pe parcursul anilor ‘70 și ‘80 crearea unei astfel de organizații, în cadrul căreia să fie reunite națiuni atât de diverse din punct de vedere cultural, etnic dar și politic nu era neaparat una realistă. În perioada respectivă era aproape de neconceput să aduci la masa negocierilor pentru crearea unui dialog sustenabil atât state comuniste, cât și state democratice, însă în 1989, odată cu căderea blocului comunist, lucrurile par să capete o cu totul altă perspectivă. Artizanul acestui forum poate fi considerat prim-ministrul australian Bob Hawke, care a sesizat necesitatea formării unui grup în cadrul căruia să se discute diferite probleme cu temă economică ce pot influența, deopotrivă, buna funcționare a mai multor țări din regiunea Asia-Pacific.   Eforturile sale de a reuni economiile regionale într-un forum aveau să se materializeze în noiembrie 1989 când 12 state, membre fondatoare, se întâlneau în capitala Australiei, Canberra. Reuniunea a fost prezidată de către ministrul de externe din acea perioadă al Australiei, Gareth Evans, și a avut ca rezultat asumarea angajamentului din partea celor 12 state participante (Australia, Brunei, Canada, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Tailanda, Statele Unite ale Americii), de a se reuni în același format, anual.   Restul statelor membre până la numărul de 21 au aderat cu timpul, în patru valuri, primul fiind în anul 1991 când, Taiwanul, Hong Kong-ul și Republica Populară Chineză se alătură APEC. Următorul val de aderări are loc doi ani mai târziu, în anul 1993, și aduce organizației doi noi membri și anume Mexic și Papua Noua Guinee. Un an mai târziu, în 1994,   Chile devine parte a acordului, iar anul 1998 aduce ultimul val de aderare la APEC, alte 3 țări, și anume, Rusia, Vietnam și Peru devenind membre. Până în zilele noastre APEC a reușit, într-o anumită măsură, să contribuie la bunăstarea economică din regiune prin propunerea unui dialog liber, sustenabil și incluziv. Mai mult, prin procesul bazat pe voluntariat și unanimitate această organizație reușește să evite majoritatea disputelor dintre membrii. Totuși, trebuie menționat și faptul că, tocmai acest principiu al neobligativității determină una dintre cele mai mari probleme existente și anume, lipsa concretă de implementare a diferitelor măsuri pentru atingerea obiectivelor propuse. Structură APEC operează sub forma unui forum de cooperare incluziv, multilateral ce abordează probleme din domeniul economiei și tehnicii. Dialogul este bazat pe egalitate și principiul libertății de exprimare, iar deciziile nu sunt obligatorii, neexistând propriu-zis angajamente asumate prin tratate, tot procesul bazându-se pe voința membrilor. De asemenea, deciziile sunt luate prin consens, iar acestea pot fi agreate de o parte a membrilor, în timp ce restul pot decide să se focuseze pe alte paliere. Activitățile APEC sunt trasate de către cei 21 de lideri ai statelor membre, iar de punerea lor în practică se ocupă cele patru comitete de nivel înalt (Committee on Trade and Investment, Senior Officials' Meeting Committee on Economic and Technical, Cooperation Economic Committee, Budget and Management Committee). Pe lângă aceste structuri există ș i o componentă ministerială care se ocupă de propuneri și de facilitarea comunicării dintre lideri și grupurile de lucru. Aceste patru comitete cuprinde numeroase grupuri de lucru ce se ocupă de diferite problematici stabilite. Aceste grupuri sunt înființate de obicei în cadrul ședințelor oficiale de lucru precum, Summit-urile Liderilor (pot avea loc de trei sau chiar patru ori pe an), în cadrul căruia se întâlnesc liderii de stat ai țărilor membre (excepție făcând Taiwan care este reprezentat de un înalt demnitar de nivel ministerial), prin rotație fiecare stat ajungând să fie gazdă a evenimentului. Obiective Una dintre cele mai importante întâlniri pentru evoluția organizației a fost Summit-ul Liderilor din anul 1994, organizat într-un oraș din Indonezia, întâlnire în urma căreia membri și-au asumat Obiectivele Bogora ce presupuneau implementarea practicării liberului schimb, precum și a investițiilor libere în regiune până în anul 2010 pentru statele dezvoltate și 2020 pentru cele în curs de dezvoltare. Un an mai târziu, la Osaka, este adoptata Agenda de acțiune de la Osaka (Osaka Action Agenda, OAA), document care ajută la punerea în practică a Obiectivelor Bogora prin crearea unei structuri de ac ț iune dar și prin adoptarea unei agende de lucru. În anul 1996, la Manila este adoptat Acordul privind tehnologia informației (Information Technology Agreement, ITA), proiect adoptat mai târziu chiar de Organizația Mondială a Comerțului (WTO). ITA își propunea să liberalizeze tarifele în ceea ce privea aparatura tehnologică și să tripleze accesul la internet până în 2005. În anul 2007 este adoptată o agendă referitoare la schimbările climatice și dezvoltarea energiei verde, iar în 2008 discuțiile se îndreaptă către modalități de atingere a stabilității în urma crizei financiare globale.   Pentru atingerea acestei stabilități economice au fost adoptate două planuri în anul 2009, Supply-Chain Connectivity Framework și   Ease of Doing Business Action Plan, ce își propuneau ca împreună să facă afacerile din regiune cu 25% mai ieftine, rapide și facile până în anul 2015.   Mai mult, forumul s-a adaptat nevoilor contemporane aducând în discuție și subiecte ce includ, printre altele, asigurarea rezistenței la dezastrele naturale, dar și terorismul. În ultimul deceniu, pe lângă problemele climatice și cele de energie verde, APEC a abordat probleme precum reduceri tarifare, transparență economică, economia globală incluzivă etc. Mai mult, în special din 2015, APEC pune accentul pe îmbunătățirea dialogului economic global ca necesitate vitală pentru   atingerea unor standarde cât mai înalte de trai. De asemena, forumul APEC s-a ocupat și de problemele aduse odată cu izbucnirea pandemiei de COVID-19 adoptând diferite măsuri de răspuns economic, dar și măsuri de redresare.   Finanțare APEC nu este o organizație care se ocupă de donații, ci se ocupă cu implementarea diferitelor proiecte la nivel înalt. Fondurile anuale, în zilele noastre însumând 5 milioane USD, reprezintă contribuția statelor membre și sunt îndreptate către Secretariatul din Singapore, dar și către diversele proiecte ce susțin obiectivele economice și comerciale ale APEC. Mai mult, tot statele membre se ocupă de furnizarea personalului pentru Secretariat dar și pentru restul comitetelor și grupurilor de lucru. Există patru mari fonduri care se ocupă de gestionarea finanțelor organizației, și anume:   General Project Account (GPA), Trade and Investment Liberalisation and Facilitation Account (TILF), APEC Support Fund (ce conține un Fond General precum și o serie de sub-fonduri) și, nu în ultimul rând, autofinanțarea. Finan ț area GPA provine din contribuțiile statelor, nu există limită în ceea ce privește donațiile în acest sens și toate statele membre pot primi finanțare din aces fond. Mai mult, proiectele pot sa fie finan ț ate în mod exclusiv prin acesta întrucât, nu există o reglemenetare ce privește contribuția proprie. Fondul TILF a fost creat în anul 1997 și se ocupă de finanțarea în domeniul liberalizării comerțului conform obiectivelor stabilite în cadrul OAA. Fondurile obținute sunt adunate din contribuțiile voluntare ale membrilor, toate statele putând să le acceseze, fiind însă nevoie de un procent de autofinan ț are care diferă în procentaj în funcție de niște criterii prestabilite. Fondul ASF a fost creat pentru a sprijini economiile în curs de dezvoltare să se adapteze cerințelor economico-tehnice ale secolului. Acesta este format din contribuții voluntare, este dedicat tuturor membrilor și nu există cerere de contribuție proprie. Autofinan ț area se referă la orice tip de fond care provine din afara APEC fie că este vorba de fonduri ale statelor sau donații din partea diferitelor organizații ori companii. Aceste proiecte trebuie aprobate de către liderii APEC și trebuie să întrunească o serie de norme cuprinse în cadrul Ghidului de sponsorizare APEC. Studiu de caz: COVID-19 Dată fiind situația actuală creată de pandemia de COVID-19, o parte destul de mare a economiilor lumii au fost afectate, motiv pentru care APEC a fost nevoită să furnizeze o serie de măsuri necesare redresării economice. Mai mult, aceștia au fost nevoiți să se adapteze rapid contextului, existând necesitatea vitală de a stabili politici ce privesc serviciile și unitățile medicale, lanțurile de aprovizionare dar și schimbul de informații la nivel regional. APEC a reprezentat un pilon destul de important în regiunea Asia-Pacific în această perioadă venind în sprijinul statelor din zonă cu măsuri, planuri, analize și recomandări cu privire la răspunsul economic coordonat pe care acestea trebuie să îl ofere. Astfel că, domeniile în cadrul cărora APEC a furnizat asistență și consiliere au fost: sprijinirea lanțurilor de aprovizionare esențiale, asigurarea accesului la vaccin și servicii medicale, îmbunătățirea transportului de persoane în perioada pandemiei, creșterea transparenței în ceea ce prive ș te politicile adoptate ca răspuns la pandemie, analize de răspuns și recuperare după pandemie, construirea unui plan de reziliență și incluziune după pandemie. Printre măsurile adoptate se numără și Declaration on Facilitating the Movement of Essential Goods, care își propune să reglementeze problema diferitelor barierelor tarifare, interdicții și restricții privitoare la export, dar și facilitarea comerțului în perioada pandemiei.   De asemena, au fost înfiin ț ate și diferite grupuri care s-au ocupat cu crearea de analize și sondaje, în special îndreptate către IMM-uri, pentru a vedea care a fost impactul exact asupra economiilor statelor membre, aproximativ 800 de respondenți din cele 21 de state membre au participat la astfel de inițiative. Tot în această perioadă a fost adoptat și documentul Joint Statement on Building a Resilient Asia-Pacific in a COVID-19 World, ce are ca scop facilitarea răspunsului la pandemie și problemele sociale și economice create de aceasta. În principal această declarație se referă la oferirea de servicii și bunuri medicale de bună calitate, îmbunătățirea politicilor referitoare la transportul de persoane precum și asistarea și îmbunătățirea oricărui alt domeniu afectat de pandemie. De asemena, o importanță majoră în această perioadă a fost acordată numeroaselor grupuri însărcinate   cu dezvoltarea și implementarea diferitelor proiecte privitoare la reziliență și digitalizare și   adaptabilitate, componente dovedite imperios necesare în această perioadă. Prin urmare, putem concluziona toate cele expuse mai sus prin afirmația conform căreia APEC, cu toate imperfecțiunile de care a dat dovadă de-a lungul anilor, a reprezentat și reprezintă încă un important forum în cadrul căruia, atât cele mai dezvoltate economii ale lumii, cât și unele în curs de dezvoltare s-au reunit și au reușit să discute și să găsească împreună soluții sustenabile pentru crearea unei bunăstări economice regionale și nu numai. Referințe 1. Asia Pacific Economic Cooperation. Member Economies . https://www.apec.org/about-us/about-apec/member-economies 2. Asia Pacific Economic Cooperation. (2021, Septembrie). About APEC. https://www.apec.org/about-us/about-apec 3. Asia Pacific Economic Cooperation. (2021, Septembrie). How APEC Operates. https://www.apec.org/about-us/how-apec-operates 4. Asia Pacific Economic Cooperation. (2021, Septembrie). APEC COVID-19 Economic Response and Recovery Initiatives. https://www.apec.org/covid-19/apec-covid-19-economic-response-and-recovery-initiatives 5. Asia Pacific Economic Cooperation. (2021, Septembrie). Working Level. https://www.apec.org/about-us/how-apec-operates/working-level 6. Asia Pacific Economic Cooperation. (2021, Septembrie). APEC Project Funding Sources. https://www.apec.org/projects/funding-sources 7. Lincoln, E. J. Flamm, K. (1997,   November 1). Time to Reinvent APEC.   Brookings. https://www.brookings.edu/research/time-to-reinvent-apec/ 8. United States Department of State. Asia Pacific Economic Cooperation (APEC), 1989. Office of the Historian, Foreign Service Institute,   United States Department of State. https://history.state.gov/milestones/1989-1992/apec Wikipedia. Asia-Pacific Economic Cooperation. https://en.wikipedia.org/wiki/Asia-Pacific_Economic_Cooperation Organisation for Islamic Cooperation (OIC) Despre OIC Istoric Organizația de Cooperare Islamică (OCI) este a doua cea mai mare organizație după Națiunile Unite, cu un număr de 57 de state răspândite pe patru continente. Organizația este vocea colectivă a lumii musulmane. Se străduiește sa protejeze interesele lumii musulmane în spiritul promovării păcii și armoniei internaționale. Organizația a fost înființată ca urmare a unei decizii a summit-ului istoric care a avut loc la Rabat, Regatul Maroc, 25 septembrie 1969, în urma incendierii criminale a Moscheei Al-Aqsa din Ierusalimul ocupat. În 1970, a avut loc prima reuniune a Conferinței Islamice a Ministrului de Externe (ICFM) la Jeddah, care a decis să înființeze un secretariat permanent la Jeddah condus de secretarul general al organizației. Dr. Yousef Ahmed Al-Othaimeen este al 11-lea secretar general care și-a asumat funcția în noiembrie 2016. Prima Cartă a OCI a fost adoptată de cea de-a 3-a Sesiune ICFM desfășurată în 1972. Carta a stabilit obiectivele și principiile organizației și scopurile fundamentale pentru a consolida solidaritatea și cooperarea între statele membre. În ultimii 40 de ani, numărul de membri a crescut de la 30 la 57 de state. Carta a fost modificată pentru a ține pasul cu evoluțiile care au avut loc în întreaga lume. Actuala Cartă a OCI a fost adoptată de cel de-al unsprezecelea Summit Islamic desfășurat la Dakar în perioada 13-14 martie 2008 pentru a devenii pilonul viitoarei acțiuni islamice OCI, în conformitate cu cerințele secolului XXI. Organizația are relații consultative și de cooperare cu ONU și alte organizații interguvernamentale pentru a proteja interesele vitale ale musulmanilor și pentru a lucra pentru soluționarea conflictelor și disputelor care implică statele membre. Pentru a proteja adevăratele valori ale islamului și ale musulmanilor, organizația a luat diverși pași pentru a elimina percepțiile greșite și a susținut cu fermitate eliminarea discriminării împotriva musulmanilor sub toate formele și manifestările. Statele membre ale OCI se confruntă cu multe provocări în secolul 21 și pentru a aborda aceste provocări, cea de-a treia sesiune extraordinară a Summit-ului islamic desfășurat la Mecca în decembrie 2005, a stabilit modelul denumit ,,Programul de acțiune pe zece ani”. S-a încheiat cu succes la sfârșitul anului 2015. De atunci a fost adoptat un program succesor pentru următorul deceniu (2016-2025). Noul program OIC-2025 este ancorat în prevederile Cartei OCI și se concentrează pe 18 domenii prioritare cu 107 obiective. Domeniile prioritare includ probleme de pace și securitate, Palestina și Al-Quds, reducerea sărăciei, combaterea terorismului, investiții și finanțe, securitate alimentară, știință și tehnologie, schimbări climatice și durabilitate, moderare, cultură și armonie interconfesională, abilitarea femeilor, acțiune umanitară islamică comună, drepturile omului și buna guvernare. Printre organele cheie ale OCI se numără: Summit-ul Islamic, Consiliul Miniștrilor de Externe (CFM), Secretariatul General, pe lângă Comitetul Al-Quds și trei comitete permanente preocupate de știință și tehnologie, economie și comerț, precum și informație și cultură. Există, de asemenea, organe specializate sub steagul OCI, inclusiv Banca Islamică de Dezvoltare și Organizația Islamică pentru Educație, Știință și Cultură, precum și organe subsidiare și afiliate care joacă un rol vital în stimularea cooperării în diferite domenii între statele membre OCI [1] .   Structură Organizația pentru Cooperare Islamică are 57 de membri, dintre care 56 sunt și state membre ale Națiunilor Unite, excepția fiind Palestina. Unii membri, în special în Africa de Vest și America de Sud, sunt – deși cu populații musulmane mari – nu neapărat țări cu majoritate musulmană. Câteva țări cu populații musulmane semnificative, cum ar fi Rusia și Thailanda, sunt state observatoare. Populația colectivă a statelor membre OCI este de peste 1,9 miliarde în 2018. Siria a fost suspendată din OCI pe 15 august 2012, ca răspuns la reprimarea violentă de către guvern a revoltei din țară. [2]   SECRETARIATUL GENERAL A fost înființat de Prima Conferință Islamică a Miniștrilor de Externe, desfășurată la Jeddah, Regatul Arabiei Saudite, în februarie 1970. Este condus de un Secretar General care este Șef Administrativ al Organizației. Secretarul general: Secretarul general este ales de Consiliul Miniștrilor de Externe pentru o perioadă de cinci ani, care poate fi reînnoită o singură dată. Secretarul general este ales dintre resortisanții statelor membre, în conformitate cu principiile distribuției geografice echitabile, rotației și șanselor egale pentru toate statele membre, ținând cont de competența, integritatea și experiența. Secretarul general își asumă următoarele responsabilități: · aduce la cunoștința organelor competente ale Organizației chestiunile care, în opinia sa, pot servi sau pot afecta obiectivele Organizației; · urmărește punerea în aplicare a deciziilor, rezoluțiilor și recomandărilor Summit-urilor islamice și ale Consiliilor miniștrilor de externe și ale altor reuniuni ministeriale; · furnizează statelor membre documente de lucru și memorandumuri, în punerea în aplicare a deciziilor, rezoluțiilor și recomandărilor Summit-urilor Islamice și ale Consiliilor Miniștrilor de Externe; · coordonează și monitorizează activitatea organelor relevante ale Organizației; · întocmește programul și bugetul Secretariatului General; · Promovează comunicarea între statele membre și facilitează consultările și schimbul de opinii, precum și diseminarea de informații care ar putea fi de importanță   pentru statele membre; Organele din cadrul Organizației Cooperării Islamice (OCI) au fost înființate   în conformitate cu deciziile luate de Summit-ul Islamic sau de Consiliul Miniștrilor de Externe. Statele membre devin automat membre ale acestor organe, iar bugetele acestora sunt aprobate de Consiliul Miniștrilor de Externe. Printre acestea se numără: Centrul de Cercetare și Formare Statistică, Economică, Socială pentru Țările Islamice (SESRIC), Centrul de cercetare pentru istorie, artă și cultură islamică (IRCICA),Universitatea Islamică de Tehnologie (IUT), Centrul Islamic pentru Dezvoltarea Comerțului (ICDT), Academia Internațională Islamică Fiqh (IIFA), Fondul de Solidaritate Islamică și Waqf-ul său (ISF). Aceste organe au cunoscut o împărțire administrativă, în comisii specializate și permanente. Acestea sunt stabilite în cadrul Organizației Cooperării Islamice (OCI) în conformitate cu deciziile Summit-ului Islamic sau ale Consiliului Miniștrilor de Externe. Calitatea de membru la aceste organe este opțională și deschisă statelor membre OCI. Bugetele acestora sunt independente de bugetul Secretariatului General și de cel al organelor subsidiare și sunt aprobate de organele lor legislative respective, în conformitate cu statutele lor. Până în prezent, au fost înființate patru instituții specializate și sunt situate în diferite capitale și orașe din lumea islamică , acestea fiind: Banca Islamică de Dezvoltare (BID), Organizația Islamică pentru Educație, Știință și Cultură (ISESCO), Uniunea Islamică de Radiodifuziune (IBU), Uniunea agențiilor de presă din statele membre OCI (UNA), Comitetul Islamic al Semilunii Internaționale (ICIC), Organizația pentru Știință, Tehnologie și Inovare (STIO), Organizația Islamică pentru Securitate Alimentară (IOFS)Organizația pentru Dezvoltarea Femeilor (WDO) din statele membre OCI. Pentru a promova probleme de importanță critică pentru Organizație și statele sale membre, Organizația a format următoarele Comitete Permanente: Comitetul Al Quds, Agenția Bayt Mal Al Quds, Comitetul permanent pentru informare și afaceri culturale (COMIAC), Comitetul Permanent pentru Cooperare Economică și Comercială (COMCEC), Comitetul permanent pentru cooperare științifică și tehnologică (COMSTECH). [3]     Obiective Obiectivele OCI sunt prevăzute în Carta OCI și vizează respectarea integrității statelor membre, promovarea intereselor fiecăruia , respectarea drepturilor și consolidarea cooperării. Printre acestea amintim: · consolidarea   legăturile de fraternitate și solidaritate între statele membre; · salvarea și protejarea intereselor comune și a cauzelor legitime ale statelor membre, având în vedere provocările cu care se confruntă lumea islamică în special și comunitatea internațională în general; · Să respecte dreptul la autodeterminare și la neamestec în treburile interne și să respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a fiecărui stat membru; · Să asigure participarea activă a statelor membre la procesele globale de luare a deciziilor politice, economice și sociale pentru a-și asigura interesele comune; · Să-și reafirme sprijinul pentru drepturile popoarelor, așa cum sunt stipulate în Carta ONU și în dreptul internațional; · Sa consolideze cooperarea economică și comercială intra-islamică cu scopul de a realiza integrarea economică care să conducă la înființarea unei piețe comune islamice; · Să depună eforturi pentru a obține o dezvoltare umană durabilă și de bunăstare economică între statele membre; · Să protejeze și să apere imaginea adevărată a Islamului, să combată defăimarea Islamului și să încurajeze dialogul între civilizații și religii; · Să consolideze și să dezvolte știința și tehnologia și să încurajeze cercetarea și cooperarea între statele membre în aceste domenii; Carta a stabilit, de asemenea, câteva principii importante: · Toate statele membre se angajează să respecte scopul și principiile Cartei Națiunilor Unite; · Statele membre sunt suverane, independente și egale în drepturi și obligații; · Toate statele membre își soluționează litigiile prin mijloace pașnice și se abțin de la utilizarea sau amenințarea cu utilizarea forței în relațiile lor; · Toate statele membre se angajează să respecte suveranitatea națională, independența și integritatea teritorială a celorlalte state membre și se abțin de la amestecul în treburile interne ale altora; · Statele membre susțin și promovează, la nivel național și internațional, buna guvernare, democrația, drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și statul de drept; · Din punct de vedere istoric, cea mai mare provocare cu care se confruntă OCI este capacitatea sa de a stabili un consens între membrii săi. Existența OCI se bazează pe ideea că există o comunitate între membrii săi care este mai puternică decât orice: islamul. Cu toate acestea, există numeroase alte diferențe importante între statele membre, de la limbă și cultură, la istoria politică și locația geografică.. [4] Finanțare Bugetele instituțiilor afiliate sunt independente. Bugetele acestora sunt independente și aprobate de organele lor legislative respective, așa cum este stipulat în statutul acestora (Carta OCI, Capitolul III - XIII). Referințe 1. https://www.icnl.org/resources/civic-freedom-monitor/oic 2. https://www.oic-oci.org/page/?p_id=38&p_ref=14&lan=en 3. https://www.fp7-frame.eu/wp-content/uploads/2016/09/Deliverable-5.3.pdf 4. 707.pdf [1] https://www.oic-oci.org/states/?lan=en [2] https://www.icnl.org/resources/civic-freedom-monitor/oic [3] https://www.oic-oci.org/page/?p_id=38&p_ref=14&lan=en [4] https://www.icnl.org/resources/civic-freedom-monitor/oic Studiu de caz: OIC și relația cu India Islamul este a doua religie ca mărime din India după hinduism. Aproximativ 15% din populația Indiei, sau 201 milioane de oameni, profesează islam (estimare 2018). [1] Acest lucru face din India țara cu cea mai mare populație musulmană în afara țărilor cu majoritate musulmană. Cu toate acestea, relația Indiei cu Pakistan a fost întotdeauna tensionată și are un impact direct asupra relațiilor India-OCI, deoarece Pakistanul este membru fondator al OCI. India a făcut presiuni ca OCI să admită India ca membru, argumentând că aproximativ 11% din toți musulmanii din întreaga lume trăiesc în India. Pakistanul se opune admiterii Indiei la OCI. [2] Pakistanul invocă problemele legate de drepturile omului și problemele cașmirilor de pe teritoriul indian Jammu și Kashmir drept motive pentru a se opune aderării Indiei la OCI. [3] Lumea musulmană a avut tendința de a sprijini Pakistanul mai degrabă decât India în cazul unor dezacorduri între cele două țări. Cu toate acestea, rolul OCI în problema Kashmir-ului este că India are cea mai mare minoritate musulmană și acești oameni și-au exprimat dorința de a se alătura OCI. În timp ce la primul summit islamic de la Rabat în 1969, problema Kashmir-ului nu a apărut, s-a discutat despre apartenența celor 60 de milioane de musulmani care trăiesc în India în OCI. Șeful delegației indiene, ambasadorul de atunci în Maroc, s-a adresat chiar la adunare. Deși generalul Yahya Khan al Pakistanului a fost de acord, el și-a exprimat nemulțumirea extremă față de includerea unui reprezentant non-musulman. [4] Yahya Khan a luat atitudine împotriva Indiei și a amenințat că va boicota summit-ul, ceea ce a dus la o controversă majoră. Diferențele dintre India și Pakistan au determinat Islamabad să excludă India de la ultima sesiune a conferinței din 1969 și de la toate summit-urile ulterioare. Un atac sinucigaș asupra forțelor indiene din 14 februarie 2019, urmat de lovituri aeriene indiene, a dus la un impas militar între India și Pakistan. [5] Ministrul indian de externe Sushma Swaraj a fost invitat la OCI pentru a găsi o soluționare a conflictului. Pakistanul s-a opus acestei evoluții și a cerut excluderea Indiei de la summit, invocând disputa din Kashmir și încălcarea indiană a spațiului aerian al Pakistanului, în timp ce India a spus că are dovezi ale atacurilor sale sub formă de filmări SAR. [6]   OCI a convocat o reuniune de urgență a Grupului de contact Kashmir la cererea Pakistanului, care a avut loc la 26 februarie 2019. OCI a sfătuit Pakistanul și India să facă dovadă de reținere. Pentru prima dată în cinci decenii, Emiratele Arabe Unite l-au invitat pe ministrul indian de externe, Sushma Swaraj, să participe la cea de-a 46-a reuniune plenară inaugurală a miniștrilor de externe OCI, desfășurată la Abu Dhabi în perioada 1-2 martie, în legătură cu obiecțiile tenace ale Pakistanului. [7] Pakistanul a boicotat întâlnirea și a refuzat invitația către India. Swaraj a vorbit la întâlnire și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la răspândirea terorismului. Mai mult decât atât, la 18 aprilie 2020, OCI a emis o declarație prin care cere guvernului Narendra Modi din India să ia măsuri urgente pentru a „opri valul în creștere al islamofobiei”, deoarece naționaliștii hinduși vizează musulmanii indieni și îi acuză că răspândesc boala coronavirus din 2019. [8] [1] https://www.census2011.co.in/religion.php [2] https://web.archive.org/web/20110726132323/http://arabnews.com/world/article464642.ece [3] https://web.archive.org/web/20120118195555/http://www.caribbeanmuslims.com/blogs/116/Eight-Countries-Seek-OIC-Membership.html [4] https://www.dawn.com/news/1465810 [5] https://www.jstor.org/stable/24711087?seq=1#metadata_info_tab_contents [6] https://www.indiatimes.com/news/india/defence-establishment-has-evidence-of-air-strikes-in-balakot-in-terms-of-sar-imagery-363053.html [7] https://www.livemint.com/politics/news/india-invited-as-guest-of-honour-to-oic-meet-sushma-swaraj-to-attend-1550913750935.html [8] https://www.aljazeera.com/news/2020/4/30/why-arabs-are-speaking-out-against-islamophobia-in-india Uniunea Africană Despre UA   Uniunea Africană      Uniunea Africană (UA) este o entitate continentală formată din cele 55 de state membre care alcătuiesc țările continentului african. A fost oficial lansată în 2002 ca succesoare a Organizației Unității Africane (OUA, 1963-1999) [1] . UA își propune să protejeze securitatea continentului, mai degrabă decât suveranitatea statelor individuale. Cu toate că UA se încă se luptă să reformeze organele sale de guvernare, joacă un rol din ce în ce mai vizibil în menținerea păcii. Cel mai recent, UA a trimis trupe de menținere a păcii în Somalia și Darfur, cea din urmă reprezentând o operațiune istorică de menținere a păcii împreună cu Națiunile Unite. Experții spun că UA are încă mult de parcurs înainte de a fi pe deplin funcțională și exprimă îngrijorări cu privire la povara și așteptările care au fost impuse organizației până în prezent [2] .      În 2002, OUA s-a transformat în UA. OUA, fondată în 1963 pe principiile suveranității statelor și non-ingerinței. Organizația a fost înființată pentru a promova unitatea și solidaritatea țărilor africane, pentru a apăra suveranitatea membrilor, pentru a eradica toate formele de colonialism, pentru a promova cooperarea internațională având în vedere Carta ONU și Declarația Universală a Drepturilor Omului, și pentru a coordona și armoniza politicile economice, diplomatice, educaționale, de sănătate, de asistență socială, științifice și de apărare ale statelor membre [3] . OUA a fost criticată pe parcursul anilor '90 pentru lipsa sa de intervenție în timpul crizelor din Rwanda, Republica Democrată Congo și Somalia. Frustrarea față de lipsa de eficacitate a condus liderii africani, conduși de liderul libian Muammar el-Qaddafi, să lanseze Uniunea Africană, o entitate cu o structură modelată după cea a Uniunii Europene. Cincizeci și trei de țări din Africa sunt membre ale UA (Maroc este singura țară africană care nu face parte), iar sediul acesteia se află la Addis Abeba, Etiopia [4] . Viziunea Uniunii Africane este aceea de "o Africă integrată, prosperă și pașnică, condusă de proprii săi cetățeni și reprezentând o forță dinamică în arena globală." Această viziune a unei Africi noi, orientată spre viitor, dinamică și integrată, se vrea a fi pe deplin realizată printr-o luptă neobosită pe mai multe fronturi și ca un efort pe termen lung. UA a schimbat accentul de la susținerea mișcărilor de eliberare în fostele teritorii africane sub colonialism și apartheid [5] , așa cum a fost prevăzut de OUA începând din 1963 și Actul Constitutiv, la o organizație care conduce dezvoltarea și integrarea Africii [6] . Printre obiectivele UA se numără: Realizarea unei mai mari unități și solidarități între țările africane și popoarele Africii; apărarea suveranității, integrității teritoriale și independența statelor membre, accelerarea integrării   politice și socio-economice a continentului; promovarea și apărarea pozițiilor comune ale Africii cu privire la problemele de interes pentru continent și popoarele sale; încurajarea cooperării internaționale, luând în considerare Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului etc [7] .      Principalele componente ale Uniunii Africane sunt: Adunarea, compusă din șefii de stat și de guvern. Adunarea este organul suprem al Uniunii. Printre funcțiile sale se numără stabilirea politicilor comune, elaborarea bugetului și alegerea Președintelui UA; Comisia, care este formată din comisari responsabili pentru diferite domenii de politică, cum ar fi dezvoltarea economică, afacerile sociale și apărarea; Consiliul pentru Pace și Securitate: Acest consiliu este responsabil de promovarea și apărarea păcii, securității și stabilității pe continentul african; Parlamentul Pan-African: Parlamentul este un organism ales care reprezintă ramura legislativă a UA și este responsabil pentru aprobarea legilor și rezoluțiilor [8] .       UA se confruntă cu mai multe provocări în eforturile sale de a promova unitatea, dezvoltarea și integrarea între statele membre. Unele dintre problemele cheie includ: Nivele ridicate de datorii și creșterea prețurilor la alimente: țările din întreaga Africa se vor confrunta cu nivele ridicate de datorii, creșterea prețurilor la alimente și nemulțumire populară în anii următori [9] . Instabilitate politică și schimbări de conducere: Focusul UA pe gestionarea și medierea crizelor politice este esențial, având în vedere schimbările frecvente de conducere și procesele neregulate care duc adesea la violență [10] . Capacitate managerială limitată și independență financiară redusă: Structura complicată a UA, capacitatea managerială limitată și lipsa independenței financiare au contribuit la ineficiența sa și la lipsa de responsabilitate [11] . Diviziunea muncii între UA și comunitățile economice regionale: Diviziunea muncii între UA și comunitățile economice regionale rămâne neclară, ducând la responsabilități care se suprapun și la potențiale ineficiențe [12] . Subutilizarea sau subdezvoltarea instrumentelor comune de politică: UA dispune de mai multe instrumente de politică, cum ar fi Forța Africană de Rezervă și Carta Africană a Drepturilor Omului, care sunt fie subutilizate, fie subdezvoltate [13] . Guvernare și conducere: Tipul de guvernare în țările membre afectează guvernarea uniunii, iar angajamentul liderilor africani rămâne un obstacol important pentru renașterea africană [14] . În ciuda acestor provocări, Uniunea Africană (UA) a obținut progrese semnificative în domenii precum menținerea păcii, comerțul și stabilitatea politică. Cu toate acestea, soluționarea acestor probleme este esențială pentru ca UA să își atingă obiectivele și să își valorifice în întregime potențialul ca un factor catalizator pentru dezvoltarea și integrarea africană. [1] https://au.int/en/overview , accesat la data de 06.01.2024, ora 17 :38. [2] Stephanie Hanson, The African Union , CFR, 2008, p. 1. [3] https://www.nti.org/education-center/treaties-and-regimes/african-union-au/ , accesat la data de 06.01.2024, ora 18.05. [4] Stephanie Hanson, Op. cit., p. 1. [5] Termen de origine afrikaans și olandeză, care se referă la politica oficială de segregare rasială și discriminare instituționalizată care a fost implementată în Africa de Sud între anii 1948 și 1994. [6] https://au.int/en/au-nutshell , accesat la data de 06.01.2024, ora 18 :13. [7] Ibidem , accesat la data de 06.01.2024, ora 19:03 [8] https://guide-humanitarian-law.org/content/article/3/the-african-union-au/ , accesat la data de 06.01.2024, ora 19.09. [9] https://www.gisreportsonline.com/r/the-african-unions-20-years-the-record-and-new-challenges/ , accesat la data de 06.01.2024, ora 19:19. [10] Ibidem,  accesat la data de 06.01.2024, ora 19:20. [11] https://africacenter.org/spotlight/african-union-20-much-accomplished-more-challenges-ahead/ , accesat la data de 06.01.2024, ora 19:22. [12] https://theconversation.com/pan-africanism-remains-a-dream-four-key-issues-the-african-union-must-tackle-199791 , accesat la data de 06.01.2024, ora 19:24. [13] Ibidem,  accesat la data de 06.01.2024, ora 19:24. [14] https://www.american.edu/sis/news/the-african-union-has-had-a-shaky-two-decades-but-problems-can-be-solved.cfm , accesat la data de 06.01.2024, ora 19:25.   Studiu de caz: Darfur Criza din Darfur Criza din Darfur, care a izbucnit în 2003, a devenit o problemă serioasă care a pus la încercare pacea mondială, reprezentând unul dintre cele mai critice cazuri de testare atât pentru organizațiile regionale, cât și pentru organizațiile internaționale, în special Uniunea Africană (UA) și Națiunile Unite (ONU), custozii păcii și securității. Ceea ce părea a fi o simplă luptă împotriva perceputei dominații a populației non-arabe asupra populației arabe din Darfur a luat o dimensiune internațională cu consecințe pentru pacea și securitatea internațională. Ca rezultat al crizei, au fost raportate peste 300.000 de decese și mai mult de 2 milioane de persoane au fost strămutate, alături de alte abuzuri umanitare, cum ar fi violul femeilor, răpirea femeilor și copiilor, furtul de proprietăți precum vitele [1] . Criza Darfur este una lungă și necesită o lucrare în intregime. În acest studiu de caz, mă voi limita la implicarea UA în colaborarea cu ONU pentru a menține pacea și securitatea în regiune. Oferind această informație de context, actorii regionali și internaționali au desfășurat mai multe inițiative de pace pentru a pune capăt violenței. Una dintre acestea a fost înființarea unei misiuni de menținere a păcii a Uniunii Africane - Misiunea Africană în Sudan (AMIS), în urma semnării Acordului Umanitar de Încetare a Focului la 8 aprilie 2004. AMIS a primit mandatul de a furniza observatori militari pentru a monitoriza și raporta asupra încetării focului: o forță armată pentru a proteja civili și lucrătorii umanitari care furnizează asistență umanitară [2] . La 9 noiembrie 2004, guvernul Sudanului și cele două grupuri de rebeli principale, Mișcarea pentru Dreptate și Egalitate (JEM) și Armata pentru Eliberarea Sudanului (SLA), au semnat două acorduri de pace pe termen scurt cu scopul de a avansa în încheierea conflictelor. Primul pas făcut de Uniunea Africană către referendum a fost tratatul care stabilea o zonă de interdicție de zbor deasupra zonelor controlate de rebeli din Darfur, o măsură menită să pună capăt bombardamentelor satelor rebelilor din regiune de către armata sudaneză pentru a deschide calea pentru negocieri. Al doilea acord oferea agențiilor internaționale de ajutor umanitar acces nelimitat în regiunea Darfur. Acordurile au fost rezultatul negocierilor de pace sponsorizate de Uniunea Africană desfășurate la Abuja, începând cu 25 octombrie 2004 [3] . Pentru a sprijini acordul cuprinzător de pace semnat de guvernul Sudanului și Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanului la 25 octombrie 2004, pentru a îndeplini anumite funcții legate de asistența umanitară, protecție, promovarea drepturilor omului și pentru a sprijini AMIS, UA a scris Consiliului de Securitate al ONU pentru a interveni în situația de securitate din regiunea Darfur. Astfel, Consiliul de Securitate al ONU a înființat Misiunea Națiunilor Unite în Sudan (UNMIS) prin rezoluția 1590 la 24 martie 2005, deoarece Consiliul de Securitate a considerat că situația din Darfur reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității internaționale [4] . Într-o încercare ulterioară, Uniunea Africană a sponsorizat alte discuții între forțele implicate și reprezentanții ONU în cadrul întâlnirii de la Abuja, Nigeria. Conducătorul militar al JEM, Mohamed Saleh, a susținut că întregul Sudan de Sud a decis să se separe de Sudan. Pentru el, aceasta este singura soluție la criză. În răspuns, șeful armatei de atunci a afirmat că dorințele și preferințele sud-sudanezilor, care sunt direct afectați, reprezintă interesul Uniunii Africane și al întregului sistem internațional iubitor de pace [5] . Între timp, ambele părți au semnat decizia pentru desfășurarea unui referendum pentru a determina interesele poporului, cu acordul de a implementa tratatul de încetare a focului. Acesta a marcat sfârșitul celui de-al Doilea Război Civil din Sudan [6] . Cu toate acestea, desfășurarea trupelor de menținere a păcii ale Uniunii Africane în 2004 sub AMIS s-a confruntat cu provocări serioase, în special cele legate de resurse umane și financiare [7] . Această situație a condus la Operația Hibridă a Națiunilor Unite și Uniunii Africane în Darfur (cunoscută prin acronimul său UNAMID) a fost o misiune de menținere a păcii comună a Uniunii Africane (UA) și Națiunilor Unite (ONU), aprobată oficial prin Rezoluția 1769 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite la 31 iulie 2007, pentru a aduce stabilitate în regiunea Darfur din Sudan, afectată de război, în timp ce negocierile de pace pentru pace continuau [8] . Este demn de menționat faptul că Rezoluția 1769 a Consiliului de Securitate este intonată sub incidența capitolului VII din Carta ONU, care implică faptul că în regiunea Darfur există agresiune [9] . În analizarea impactului AMIS asupra construirii păcii în Sudan, este necesar să se evalueze eficacitatea misiunii UA în abordarea factorilor de conflict. În ansamblu, misiunea a fost nereușită din cauza eșecului UA de a aborda problemele de dezarmare și demobilizare a forțelor Janjaweed(arabi), precum și eșecul de a rezolva problemele legate de teren și resursele de apă, și luptele naționale în desfășurare. Prin analizarea acordului de la Abuja din 2005, se poate observa că focusul UA este de a opri ostilitățile și a dezarma fracțiunile militare din Sudan, ceea ce în niciun fel nu abordează rădăcinile conflictului. Oprirea conflictului reprezintă doar o zgârietură la suprafața problemei, care necesită o reevaluare a intereselor părților și a obiectivelor pe care încearcă să le atingă. Pentru ca părțile să înceteze ostilitățile, ele trebuie să primească ceva în schimb, cum ar fi protecția militară a civililor împotriva abuzurilor guvernamentale, ceea ce AMIS nu a putut oferi din cauza numărului insuficient de trupe, precum și prezența ofițerilor din Sudan în cadrul misiunilor de menținere a păcii în Darfur [10] . În ciuda eșecului AMIS de a opri violența din Sudan, prezența sa în Darfur a fost benefică   populației civile aflate sub supravegherea sa [11] . UA trebuie să fie creditată pentru eforturile sale de a interveni în conflict datorită faptului că "este singura organizație regională sau internațională din lume care recunoaște explicit dreptul de a interveni într-un stat membru din motive umanitare și de drepturile omului" [12] . Istoria arată că statele sunt de obicei mai susceptibile să se implice în conflicte militare decât în cele umanitare, cum ar fi cazurile Rwanda sau Bosnia. O astfel de inacțiune ar putea fi justificată de lipsa unei definiții concrete și solide a unei crize umanitare de către comunitatea internațională. Multe organizații internaționale orientate spre intervenție au în vedere atât referiri la atacuri militare sau invazii, cât și la masacre în desfășurare. Dimpotrivă, UA în statutul său recunoaște importanța intervenției în crize umanitare, care pare să fie în creștere în secolul XXI datorită agravării problemelor în curs, de obicei centrate pe drepturi, teren și/sau acces și distribuție a resurselor. Chiar și misiunea cu un număr redus de trupe ale UA a oferit siguranță pentru un număr de civili aflați sub supravegherea sa, în ciuda absenței unui mandat clar și a instrucțiunilor privind modul de reacționare la uciderea civililor [13] . În concluzie, deși Uniunea Africană (UA) a demonstrat o atitudine proactivă în abordarea crizei din Darfur, intervenția sa a fost în cele din urmă împiedicată de resursele slabe și de voința politică scăzută. Capacitatea limitată a organizației și dependența sa financiară au ridicat întrebări cu privire la eficacitatea sa în abordarea unor conflicte atât de complexe. Criza din Darfur servește ca un studiu de caz critic pentru evaluarea rolului UA în rezolvarea conflictelor și a provocărilor cu care se confruntă în îndeplinirea mandatului său privind menținerea păcii și securitatea în Africa. [1] Adeniji, Adeyinka Samson, Agaba Halidu și Jacob Nda James, ”The United Nations/African Union Intervention in the Darfur Conflict (2007-2010): Achievements, Challanges, and Lessons For Future” , Global Journal of Arts, Humanities and Social Sciences 3.8, 2015, p. 64. [2] United Nations Security Council, RES. 1556, 30 iulie 2004, S/RES/1556. [3] Agaba, Halidu, ”The African Union and Conflict   Management in Africa: A STUDY OF THE DARFUR CRISIS”, WuKari International Studies Vol.6, No.1, 2022, p. 14. [4] United Nations Security Council, RES. 1590, 24 martie 2005, S/RES/1590. [5] Agaba, Halidu, Op. cit., p. 16. [6] Ibidem , p. 16. [7] Adeniji, Adeyinka Samson, Agaba Halidu și Jacob Nda James, Op. cit ., p. 65. [8] https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations%E2%80%93African_Union_Mission_in_Darfur#cite_note-UN_SRES17692007-1 , accesat la data de 06.01.2024, ora 20:40. [9] United Nations Security Council (UNSC), RES. 1769 (31 iulie 2007), UN Doc S/RES/1373. [10] Boris S. Nikitin, "The Positive Impact of African Union Forces in Darfur." , Inquiries Journal/Student Pulse 2.01, 2010, p. 3. [11] Adeniji, Adeyinka Samson, Agaba Halidu și Jacob Nda James, Op. cit. , p. 76. [12] Roberta, Cohen și William, O’Neill. “Last Stand in Sudan” , Bulletin of the Atomic Scientists, martie, 2006, p. 52, apud Boris S. Nikitin, "The Positive Impact of African Union Forces in Darfur." , Inquiries Journal/Student Pulse 2.01, 2010. [13] Boris S. Nikitin, Op.cit ., p. 3.     Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) Despre NATO Istoric Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înființată la 4 aprilie 1949,   odată cu semnarea Tratatului de la Washington. NATO se definește drept alianță politico-militară, a cărui scop fundamental este orientat spre protejarea și asigurarea libertății și securității aliaților prin mijloace politice și militare. [1] Alianța a fost introdusă după cel de-al Doilea Război Mondial, într-un moment vulnerabil experimentat la nivel global, cu scopul de a descuraja expansionismul sovietic, de a interzice renașterea militarismului naționalist în Europa și de a încuraja integrarea politicii europene. [2] Astfel, NATO a fost gândită drept instrument pentru asigurarea securității colective împotriva Uniunii Sovietice. Apărarea colectivă reprezintă unul dintre pilonii organizației, fiind consacrată în articolul 5 al Tratatului de la Washington, care reafirmă obligativitatea membrilor de a se ajuta reciproc în cazul situațiilor de criză care amenință securitatea aliaților. [3]   În prezent, Alianța este alcătuită din 31 de state membre din America de Nord și Europa, dar își menține politica ușilor deschise orientată către orice țară europeană în măsură să promoveze politicile Tratatului de la Washington și să contribuie activ la susținerea principiilor fundamentale ale NATO. [4] Articolul 10 din Tratatul Atlanticului de Nord stabilește condițiile pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a adera la NATO, iar deciziile privind invitarea unei țări să adere la Alianță este evaluată de Consiliul Atlanticului de Nord, în calitate de organism politic decizional al organizației. [5]   Structură Din punct de vedere structural,   NATO este alcătuit din două părți principale: componenta politică și componenta militară. Alianța îmbină dimensiunea politică cu cea militară pentru a forma un instrument de răspuns capabil să facă față amenințărilor și provocărilor de securitate la nivel global. În calitate de actor responsabil de securitatea internațională, NATO urmărește abordarea și adaptarea structurii organizației la noile provocări din sfera globală pentru a-și putea păstra existența și relevanța în domeniul securității.   La baza piramidei structurii NATO se află Consiliul Nord-Atlantic (NAC), în calitate de organ decizional principal al Alianței. NAC supraveghează procesul politic și militar al problemelor de securitate cu care se confruntă Alianța. Consiliul Nord-Atlantic este prezidat de secretarul general și compus din reprezentanți permanenți la nivel de ambasadori ai statelor membre. [6]   Comitetul Militar, în calitate de consilier militar al Consiliului Nord-Atlantic și al Grupului de Planificare Nucleară, ocupă un loc important în cadrul Alianței prin coordonarea operațiunilor militare desfășurate de organizație. Comitetul Militar reprezintă cel mai vechi organism permanent al NATO după Consiliul Nord-Atlantic, iar pe lângă rolul de consilier militar, Comitetul este responsabil de îndrumarea și sprijinirea celor doi comandanți strategici, și anume Comandamentul Suprem Aliat pentru Operațiuni (SACEUR) responsabil de planificarea și conducerea operațiunilor militare și Comandamentul Suprem Aliat pentru Transformare desemnat pentru transformarea capacităților militare ale NATO și dezvoltarea capabilităților militare. [7]   Totodată, o poziție semnificativă în structura organizatorică a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord este ocupată de parteneriatele Alianței. Parteneriatele NATO sunt instrumente cheie pentru consolidarea securității euro-atlantice, printre cele mai importante se numără Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EPAC), Dialogul Mediteranean, cât și o serie de relații interorganizaționale, precum relațiile stabilite cu UE și ONU. [8] Parteneriatele, dialogul și cooperarea permit Alianței angajarea activă, împreună cu alți actori și organizații, în problemele politice și de securitate operate la scară largă. [9]   Obiective   Obiectivele NATO alcătuiesc o structură prestabilită care caracterizează natura și fundamentul organizației și rămân neschimbate pe tot parcursul existenței acesteia. Sarcinile NATO se axează asupra apărării colective, securității cooperative, gestionarea crizelor și asupra politicii ușilor deschise. Apărarea colectivă - constituie un principiu unic și de durată al Alianței și reprezintă fundamentul cooperării și ajutorului reciproc între statele membre NATO. Principul apărării colective este consacrat în articolul V al Tratatului Atlanticului de Nord și introduce cauzalitatea și efectul unui atac asupra unui aliat al NATO. [10] Astfel, articolul 5 prezintă un atac împotriva unui aliat ca fiind considerat un atac împotriva tuturor aliaților, acest aspect introducând obligativitatea statelor membre de a-și acorda sprijin reciproc. În istoria organizației, articolul V al Tratatului Atlanticului de Nord a fost invocat pentru prima și singura dată ca urmare a atacurilor de la 11 septembrie desfășurate împotriva Statelor Unite ale Americii. [11] Gestionarea Crizelor - Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a definit gestionarea crizelor drept „acțiuni coordonate, întreprinse pentru dezamorsarea crizelor pentru prevenirea escaladării acestora într-un conflict armat și pentru a limita ostilitățile, în cazul în care acestea ar rezulta. [12] Conform NATO, gestiunea crizelor poate implica atât măsuri militare, cât și măsuri non-militare destinate abordării întregului spectru de crize și situații tensionate care atentează asupra mediului de securitate. [13] Politica de extindere – de la momentul înființării și până în prezent, NATO a trecut prin nouă runde de extindere, numărul statelor membre crescând de la 12 la 31, cea mai recentă aderare fiind a Finlandei în 4 aprilie 2023. NATO promovează politica ușilor deschise pentru toate statele capabile să își asume și să îndeplinească obligațiile aferente aderării. Extinderea NATO reprezintă fundamentul promovării cooperării și consolidării unei Europe întregi și libere. [14]   Finanțare   Finanțarea NATO este formată din contribuțiile direct și indirecte alocate de statele membre pentru conducerea Alianței și implementarea politicilor și activităților acesteia. Bugetele și programele NATO sunt finanțate de contribuții directe și echivalează cu dor 0,3% din totalul cheltuielilor de apărare ale Aliaților, fiind echivalentul a aproximativ 2,5 miliarde de euro destinate conducerii organizației, comandamentelor și infrastructurii militare. Tuturor aliaților le revine responsabilitatea de a contribui la finanțarea NATO, utilizând o formulă convenită de împărțire a costurilor, raportată la venitul național brut al membrilor Alianței. [15] Contribuțiile indirecte sau naționale constituie cea mai mare componentă a finanțării NATO și sunt distribuite către activitățile de descurajarea și apărare și către operațiunile militare. [16] În structura de finanțare a NATO sunt delimitate trei bugete principale finanțate în comun: Bugetul civil – căruia îi revin cheltuielile de personal, costurile operaționale și cheltuielile de capital și de program ale Statului Major Internațional de la Cartierul General al NATO din Belgia. Pentru 2023 a fost alocată bugetului civil suma de 370,8 milioane de euro. [17] Bugetul militar – sprijină și contribuie la consolidarea poziției NATO în operațiunile de descurajare și apărare și promovarea interoperabilității în cadrul Alianței. Bugetul militar pentru 2023 a atins suma de 1,96 miliarde de euro. [18] Programul NATO de Investiții în Securitate – este responsabil de finanțarea construcției majore, a sistemelor de comandă și control în conformitate cu principiile organizației care sprijină și contribuie la descurajarea, apărarea și securitatea membrilor Alianței. Plafonul pentru 2023 acordat Programului NATO de Investiții în Securitate a fost de 1 miliard de euro. [19] Bugetele sunt calculate și redistribuite anual, sub autoritatea șefului organismului NATO respectiv. [1] U.S Mission to the North Atlantic Treaty Organization, About NATO , https://nato.usmission.gov/about-nato/ , data accesării: 06.01.2024. [2] North Atlantic Treaty Organization, A Short History of NATO, 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/declassified_139339.htm , data accesării: 06.01.2024. [3] North Atlantic Treaty Organization, Founding treaty, 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_67656.htm ?, data accesării: 06.01.2024. [4] North Atlantic Treaty Organization, What is NATO?, https://www.nato.int/nato-welcome/ , data accesării: 06.01.2024. [5] North Atlantic Treaty Organization, NATO member countries, 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_52044.htm ?, data accesării: 06.01.2024. [6] North Atlantic Treatry Organization, North Atlantic Council, 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_49763.htm ?, data accesării: 06.01.2024. [7] North Atlantic Treaty Organization, Military Committee, 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_49633.htm ?, data accesării: 06.01.2024. [8] North Atlantic Treaty Organization, NATO Partners, 2020, https://www.nato.int/cps/en/natohq/51288.htm , data accesării: 06.01.2024. [9] U.S. Mission to the North Atlantic Treaty Organization, About NATO, https://nato.usmission.gov/about-nato/ , data accesării: 06.01.2024. [10] North Atlantic Treaty Organization, Collective defence and Article 5, 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_110496.htm , data accesării: 06.01.2024. [11] Ibidem. [12] North Atlantic Treaty Organization, AAP-06, NATO glossary of terms and definitions , 2021, p.36. [13] North Atlantic Treaty Organization, Crisis management , 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_49192.htm , data accesării: 06.01.2024. [14] North Atlantic Treaty Organization, Elarmenent and Article 10, 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_49212.htm , data accesării: 06.01.2024. [15] North Atlantic Treaty Organization , Funding NATO , 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_67655.htm ?, data accesării: 06.01.2024. [16] Ibidem [17] Ibidem [18] Ibidem [19] Ibidem Studiu de caz: Bosnia și Herțegovina Sfârșitul Războiului Rece a reprezentat modificarea vectorului esențial al funcționării și relevanței NATO în cadrul paradigmei de securitate europeană, fapt ce a impus o nouă abordare și reinventarea Alianței. [1] Noul cadru de funcționare al NATO după 1991 a fost orientat spre gestionarea situațiilor de criză și extinderea implicării în controlul și gestionarea conflictelor din afara ariei geografice tradiționale. Una dintre cele mai importante misiuni de răspuns în fața situațiilor de criză post-reinventare NATO, a fost implicarea Alianței în situația conflictuală din Bosnia și Herțegovina, care a avut ca obiectiv instaurarea și menținerea păcii. [2] Astfel, în perioada 1992 -1995, până la semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton, NATO s-a implicat activ în sprijinirea obiectivelor Națiunilor Unite în fosta Iugoslavia prin desfășurarea unor operațiuni de monitorizare și aplicare a sancțiunilor aduse, cât și furnizarea de sprijin aerian și efectuarea atacurilor aeriene destinate ameliorării asediului din Sarajevo. [3] În vederea obiectivului NATO în conflictul din Bosnia și Herțegovina, Alianța a implementat prin Acordurile de Pace de la Dayton aspecte militare precum IFOR, urmată de SFOR, care au asigurat asumarea rolului de stabilizare al NATO de către Uniunea Europeană. [4] De asemenea, a pus bazele pentru staționarea trupelor NATO de menținere a păcii în regiune. O forță de implementare de 60.000 de oameni a fost desfășurată inițial, deși un contingent mai mic a rămas în Bosnia sub un alt nume, Forța de Stabilizare - SFOR. În martie 1999, NATO a lansat lovituri aeriene masive împotriva Serbiei în încercarea de a forța guvernul iugoslav al lui Slobodan Milosevic să adere la dispozițiile diplomatice menite să protejeze populația albaneză predominant musulmană din provincia Kosovo. În conformitate cu termenii unui acord negociat asupra luptei, NATO a desfășurat o forță de menținere a păcii numita KFOR. [1] Lindsay Lloyd, Bradford M. Freeman, NATO: Still Relevant in a Dangerous World, George W. Bush Institute, https://www.bushcenter.org/catalyst/global-challenges/lloyd-nato-still-relevant-in-a-dangerous-world , data accesării: 15.01.2024. [2] North Atlantic Treaty Organization, Peace support operations in Bosnia and Herzegovina (1995-2004), 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_52122.htm , data accesării: 15.01.2024. [3] North Atlantic Treaty Organization, NATO ’ s Role in Bosnia and Herzegovina, Press Info, https://www.nato.int/docu/comm/1999/9904-wsh/pres-eng/06bosn.pdf , data accesării: 15.01.2024. [4] Ibidem. Referințe: Ray , Michael, ( 2021, Noiembrie, 30), Kosovo Conflict Balkan History (1998-1999). Ministerul Afacerilor Interne, (2021, Martie), NATO-informatii generale. https://www.mae.ro/node/5337 NATO, (2020, August, 20), NATO Organisation.  https://www.nato.int/ What is NATO, why does it still exist, and how does it work, (2020).  https://www.youtube.com/watch?v=snXhtOpSXtI Studiu de caz - Operațiunea ”NATO Mission Irak” NATO are ca scop garantarea libertății și securității membrilor și partenerilor săi prin mijloace politice și militare. Prin activitatea sa, NATO promovează valori democratice și încurajează cooperarea la nivel global în problemele legate de apărare și securitate. [1] Alianța se angajează în programe destinate consilierii statelor în privința problemelor de securitate, cu scopul de a extinde stabilitatea mediului de securitate și consolidarea păcii la nivel global.   NATO a lansat în 2004, la cererea guvernului interimar irakian,   Training Mission Iraq cu scopul de a ajuta Irakul în formarea forțelor armate eficiente, ca mijloc de combatere a terorismului și prevenire a unui nou atac ISIS. Misiunea NATO din Irak nu reprezintă o misiune combatantă, având rol de consiliere și consolidare a capacităților Irakului în ceea ce privește formarea unor forțe armate și a unor instituții de securitate durabile, incluzive și eficiente în fața amenințărilor. [2] Ajutorul NATO față de Irak a reprezentat instruirea, montarea, precum și donarea și coordonarea echipamentelor necesare consolidării capabilităților statului irakian de a-și asigura propria securitate. În perioada 2004 – 2011, NATO s-a ocupat de instruirea a peste 5.00 de militari și peste 10.000 de polițiști din Irak, fiind oferite și echipamente militare în valoare de peste 115 milioane de euro [3] , cu scopul de a atinge obiectivul misiunii, și anume consilierea și consolidarea capacităților statului irakian în lupta împotriva terorismului.   Misiunea NATO în Irak a fost întreruptă în 2011 în lipsa unui acord cu privire la statutul juridic al trupelor Alianței care operau în Irak, însă a fost reluată începând anul 2018. După reluarea Misiunii NATO în Irak, Alianța a lărgit cadrul de operare asupra altor domenii de interes care includ mediul politic și strategic, gestionarea resurselor, gestionarea și dezvoltarea forțelor armate, pacea și securitatea, cât și dezvoltarea conducerii. [4] Totodată, în februarie 2021, respectiv august 2023, miniștrii apărării Alianței și Consiliul Nord-Atlantic au convenit extinderea misiunii la cererea guvernului din Irak. Astfel, Misiunea NATO din Irak a căpătat o nouă dimensiune bazată pe extinderea activităților de instruire cu scopul de a include mai multe instituții de securitate, cât și extinderea domeniului de aplicare. [5]       [1] North Atlantic Treaty Organization, What is NATO, 2023, https://www.nato.int/nato-welcome/ ., data accesării: 13.01.2024. [2] North Atlantic Treaty Organization, NATO ’s assistance to Iraq (2004-2011), 2022, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_51978.htm , data accesării: 13.01.2024. [3] Ibidem. [4] North Atlantic Treaty Organization, NATO Mission Iraq, 2023, https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_166936.htm , data accesării: 13.01.2024. [5] Ibidem. Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE) Despre OSCE Schimbări asupra conținutului: peste tot. Am preferat să modific tot, chiar dacă informațiile prezente erau corecte. Acestea erau incomplete. De asemenea, am adăugat un studiu de caz nou, deoarece studiul de caz existent nu prezenta o acțiune reală, tangibilă unde OSCE a avut implicații majore. De fapt, studiul de caz existent nu se poate numi studiu de caz. Am schimbat și aparatul critic, adică forma de citare a informațiilor, preferând să adaug indicații concrete asupra locației de unde au fost preluate informațiile.   Istoric. Cum a luat naștere CSCE? Conform specialiștilor, cursa înarmărilor, mai exact consecințele acesteia [1] , au reprezentat principalul „vinovat” al procesului de destindere între state în timpul Războiul Rece și implicit a nașterii Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. CSCE a fost momentul de apogeu pentru perioada de destindere a Războiului Rece sau cum a fost caracterizată de către ambasadorul Yuri Vladimirovich Dubinin al Uniunii Sovietice: „un copil al politicii de destindere” [2] . A fost un lung proces care a dus la nașterea CSCE: negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene datează încă din anii 1950 [3] , urmând ca în anii 1960, sâmburele destinderii în relațiile internaționale să fie cultivat cu adevarat, prin apariția „grupului celor 9” format din nouă țări: Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, România, Suedia și Ungaria [4] . Însă, Războiul Rece a împiedicat obținerea unor progrese substanțiale până în noiembrie 1972 la Helsinki. Prin urmare, spre sfârșitul anului '72, au început consultările multilaterale pregătitoare, la nivelul șefilor de misiune acreditați în Finlanda pentru a se ocupa de chestiunile de procedură, de ceea ce trebuia să se afle pe ordinea de zi, de organizarea viitoarei conferințe. La lucrările pregătitoare au participat delegații din 34 de state (32 de țări europene, SUA și Canada). Nu au participat Albania, Andorra și Monaco. Statele au fost clasificate în cinci categorii: 1) statele Pactului de la Varşovia ce sprijineau crearea unei conferințe încă din 1966; 2) o parte a statelor Pactului de la Varşovia (România, Ungaria, Cehoslovacia) care militau împotriva influenţei URSS; 3) statele neutre - Irlanda, Elveţia, Suedia; 4) statele care aparțineau Comunităţii Europene; 5) cele mai puternice state ale NATO, Statele Unite şi Marea Britanie, ce au considerat Procesul de la Helsinki drept forul de întâlnire a expectanţelor lor. [5] Consultările s-au sfârșit prin redactarea Recomandărilor finale de la Helsinki („Carta Albastră”),   ce vor alcătui ordinea de zi în prima fază a CSCE și o parte a Actului Final de la Helsinki . Au existat trei faze a apariției CSCE. Faza I a constat în atingerea unui consens în privința Cartei Albastre . Faza a II-a a fost faza de lucru, desfășurată la Geneva din 18 septembrie 1973 până în 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a fost Actul Final de la Helsinki , semnat de către 35 de țări participante în ultima fază, a III-a, ce a avut loc, la Helsinki, între 30 iulie și 1 august 1975 . [6] Actul Final de la Helsinki atesta „egalitatea suverană, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, reglementarea pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, egalitatea în drepturi a popoarelor și posibilitatea de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate, potrivit dreptului internațional” [7] . După adoptarea Actului Final de la Helsinki din 1975, începuse o „proliferare” a conferințelor sub egida CSCE. Este vorba despre conferințele periodice din anii '70 și '80, în cadrul cărora se evaluau progresele și punerea în aplicare a Actului Final , cât și posibilitățile de extindere a cooperării. Reuniunile s-au desfășurat în ordinea următoare: Reuniunea de la Belgrad a reprezentaților statelor participante la CSCE; Reuniunile de la Bonn, Montreux, Valetta, Hamburg; Reuniunea de la Madrid a reprezentaților statelor participante la CSCE; Conferința pentru măsuri de încredere și securitate și pentru dezarmare în Europa; Reuniunile de la Atena, Veneția, Budapesta, Helsinki, Ottawa și Berna; Reuniunea de la Viena a reprezentaților statelor participante la CSCE. [8] Prin urmare, procesul Helsinki s-a dovedit a fi un „cadru flexibil de consultație și dialog”, încurajând negocierile multilaterale în domenii diverse între state și folosind consensul ca principală metodă de a lua deciziile. [9] De menționat faptul că toate textele ce urmau a fi adoptate, erau fără valoare juridică, dar cu o importanță politică majoră. De asemenea, Conferința nu avea resurse proprii, o structură administrativă functională și permanentă, iar măsurile propuse stateau la latitudinea membrilor dacă să țină cont de ele sau nu. Prăbușirea Cortinei de Fier, apariția procesului de globalizare și multe alte evenimente de pe scena internațională, au dus la necesitatea schimbării rolului CSCE. Nu este nimic surprinzător prin faptul că CSCE a devenit, în cele din urmă, OSCE - Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Acest lucru s-a făcut etapizat, mai exact în două etape:  Carta de la Paris pentru o Nouă Europă în 1990 (care a păstrat numele CSCE) și înființarea oficială a OSCE la Budapesta în 1994, cu instituții permanente și oficiale. De asemenea, nu apar schimbări doar în privința numelui, ci și asupra domeniului de activitate. Marja de acțiune a CSCE trebuia mărită, deoarece CSCE fusese creată pentru problemele Războiului Rece, probleme care în secolul XXI s-au diminuat sau au fost înlocuite cu altele (amintesc terorismul, crimele transfrontaliere, etc.). Întreg procesul CSCE a fost unul inovator acelor timpuri. S-a hotărât în mod intenționat ca denumirea să fie de „conferință” în loc de „organizație” pentru a sublinia noutatea organismului multilateral pe scena europeană, iar ideea era ca statele semnatare să convină asupra unei metode de proliferare a dialogului dintre ele. S-a căzut de acord asupra așa-numitului program de reuniuni sub egida CSCE. Și, deși au existat suișuri și coborâșuri, în ciuda intensificării tensiunilor dintre blocuri între 1979-1990, simpla existență a CSCE și a conferințelor sale succesive a încurajat destinderea și „dezghețul” în relațiile internaționale. Totuși, trebuie să ținem cont de context, deoarece în anii '70, sarcina CSCE era de a construi punți și de a introduce elemente dinamice într-o confruntare înghețată și, de altfel, stabilă. După anii '90, sarcina OSCE s-a schimbat în a menține stabilitatea și în a preveni noi conflicte. [10] În prezent, OSCE este cea mai mare organizaț ie regional ă de securitate, contribuind la consolidarea păcii, democrației ș i stabilit ății pentru mai mult de un miliard de persoane. OSCE ofer ă celor 57 de state participante un cadru pentru dialog politic la nivel înalt, asupra unei game vaste de aspecte de securitate (împărțită în trei dimensiuni majore: politico-militară, economică și de mediu, umană) și un instrument regional cuprinzător pentru avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitarea post-conflict, având drept scop consolidarea încrederii între state, prin cooperare. Datorit ă capacit ății și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, al prevenirii conflictelor, gestionării crizelor ș i al consolid ării respectării drepturilor omului, democrației și statului de drept, OSCE continuă să joace un rol important în promovarea securității ș i cooper ării în spațiul acoperit de organizație. [11] Concluzionând, CSCE și OSCE nu reprezintă unul și același lucru. Da, CSCE reprezintă forma incipientă a OSCE. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) reprezintă o formă de manifestare a relațiilor internaționale (relațiilor dintre state) specifice celor practicate în timpul Războiului Rece. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, așa cum sugerează și numele, reprezintă o organizație internațională creată pentru a se „organiza” relațiile internaționale (dintre state) pe diferite criterii. Diferența este una majoră, deoarece contextul apariției acestor noi actori pe scena internațională este total diferit. [1] Mircea Nicolaescu, „Oprirea cursei înarmărilor”, în Înarmare. Dezarmare. Dezvoltare , Ediție coordonată de Victor Duculescu, Editura Militară, București, 1986, pp. 22-43; pp.54-88. [2] CSCE Testimonies, Causes and Consequences of the Helsinki Final Act (1972-1989) , CSCE Oral History Project, Compiled by Alice Němcová, Published by the Prague Office of the OSCE Secretariat, Prague, Czech Republic, 2013, p. 186. [3] Mai exact, în anul 1954 când a avut loc Conferința de la Berlin între cele patru mari puteri (SUA, URSS, Franța, M. Britanie), V. Molotov a propus atunci pentru prima oară   convocarea unei conferințe privind securitatea europeană. A fost un eșec, la fel cum a fost și încercarea URSS din anul 1969: Apelul de la Budapesta din martie 1969 a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia , care solicita convocarea „unei conferințe a statelor europene pentru a discuta măsurile de asigurare a securității colective în Europa”. Pentru detalii vezi Henry Kissinger, Diplomația, Traducere de Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Ediția a II-a, Editura ALL, 2007, p. 744; Culegere de documente ale consfătuirilor statelor participante la Tratatul de la Varșovia, Ediție îngrijită de S. Celac, Editura Politică, București, 1973,   pp. 28-34. [4] Romulus Neagu este de părere că acest grup a constituit „embrionul” pregătirii CSCE, deoarece prin el s-a realizat un fel de „mică conferință europeană” unde aveau loc multiple întâlniri și consultări în vederea îmbunătățirii relațiilor bilaterale. Pentru detalii, vezi Romulus Neagu, Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept , Editura Politică, București, 1976, pp. 77-79. [5] Galbreath, D.J., The Organization for Security and Cooperation in Europe , Published by Routledge, New York, 2007, p. 27, apud   Carpinschi Anton, Mărgărit Diana, Organizații internaționale , Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 56-57. [6] Pentru detalii, vezi „Recomandările Finale ale Consultărilor de la Helsinki” în Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989) , Ediție îngrijită de Valentin Lipatti și Ion Diaconu, Editura Academiei Române, București, 1991,   pp. 9-26; Romulus Neagu, op. cit ., pp. 93-94; [7] Mircea Nicolaescu, „Actul Final al CSCE și ordinea internațională”, în Actul Final al CSCE și Europa de azi , Ediție îngrijită de Valentin Lipatti, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1995, p. 130. [8] Vezi „Tabel cronologic al reuniunilor din cadrul procesului CSCE (1972-1989)” în Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989) , pp. 257-258. [9] Irina Moroianu Zlătescu, Instituții europene și drepturile omului , Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, București, 2008,   p. 33. [10] Pere Vilanova, „From The CSCE to the OSCE: is the World safer now?” în Notes Internacionals CIDOB 122 , Iulie 2015, pp. 3-4. [11] https://www.mae.ro/node/1983 , disponibil la data de 28/12/2023. Obiective. Scopuri. Realizări OSCE are o activitate destul de complexă care vizează asigurarea securității regionale, cum ar fi prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reconstrucția postconflict. Organizaţia contribuie la consolidarea păcii, democraţiei şi stabilităţii într-o arie geografică care se întinde de la Vancouver la Vladivostok. Astfel, OSCE se ocupă cu ”stoparea răspândirii armelor şi oferă sprijin pentru distrugerea lor, contribuie la dezvoltarea unor documente pentru reglementarea transferurilor de arme convenţionale; contribuie la consolidarea securităţii frontierelor, la facilitarea liberei circulaţii şi promovează cooperarea transfrontalieră între state; militează pentru stoparea traficului de fiinţe umane; participă la stabilirea măsurilor de combatere a terorismului oferind expertiză în gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor şi avertizarea timpurie; se implică în prevenirea conflictelor, în eforturile de mediere în zonele de conflict, ajută în procesul de reabilitare în zonele postconflict, facilitează reuniuni între părţi aflate în conflict; susţine statele în construirea unor instituţii democratice, precum şi în organizarea de alegeri libere, corecte şi transparente; promovează asigurarea drepturilor omului, toleranţa şi non-discriminarea, egalitatea de gen, libertatea mass-media, drepturile minorităţilor şi statul de drept” [1] . De asemenea, OSCE are atribuții și în plan economic, cum ar fi acordarea de asistență statelor participante în consolidarea investițiilor, combaterea corupției și spălării de bani, precum și împotriva finanțării terorismului. Organizația se ocupă și cu gestionarea migranților în a le găsi un loc de munca și în a-i include în programe de adaptare socială.   În plus, OSCE organizează proiecte pentru tineri ca programe de educație, unde sunt învățați despre repesctul pentru drepturile omului. Despre OSCE s-ar mai putea spune că propune tot felul de măsuri pentru a optimiza cadrul legislativ și administrativ al domeniului electoral în statele unde are misiuni. [2] Reamintesc dimensiunile securității în care opereaza OSCE: dimensiunea politico-militară, economică și de mediu, umană. În cadrul dimensiunii politico-militare, OSCE încearcă să creeze o mai mare deschidere, transparență ș i cooperare. În acest scop a dezvoltat cel mai avansat regim de control al armamentelor și măsurilor de consolidare a încrederii și securității (CSBMs). Un set cuprinzător de CSBMs dezvoltat de OSCE constituie nucleul abordării cooperative a OSCE în materie de securitate. Principalul document CSBMs este Documentul de la Viena privind măsurile de creș tere a încrederii și securității , instrument care promovează î ncredere și predictibilitate prin intermediul unor măsuri de transparență ș i verificare și care acoperă forțele armate și sistemele militare de echipamente majore. Forumul de Cooperare în domeniul Securității (FSC) este forul de decizie al OSCE în cadrul căruia sunt abordate aspectele politico-militare ale securității și care contribuie la elaborarea de documente privind CSBM-urile. De asemenea, FSC sprijină Codul de Conduită privind aspectele politico-militare ale Securității și elaborează norme ș i ofer ă asisten ță specializată pentru abordarea proliferării armelor   de calibru mic și a armelor ușoare (SALW). [3] În cadrul dimensiunii economice și de mediu, principalele activități desfășurate sunt: promovarea bunei guvernări; dezvoltarea sustenabilă ;; poten țialul activităților economice și de mediu de a conduce la creșterea încrederii în zonele de conflict; prevenirea și gestionarea dezastrelor de mediu. În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activitățile economice și de mediu. Principalele evenimente anuale pe Dimensiunea   Economică și de Mediu a OSCE sunt Forumul Economic și de Mediu și Reuniunea de Implementare a Dimensiunii Economice și de Mediu. [4] În ceea ce privește dimensiunea umană, OSCE se remarcă prin următoarele teme principale: respectarea drepturilor omului, a statului de drept ș i democra ției; acțiuni în sprijinul organizării de alegeri democratice; libertatea mass-media; combaterea intoleranț ei ș i discrimin ării. Activitățile corespunzătoare Dimensiunii Umane sunt coordonate de ODIHR (Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului); Înaltul Comisar pentru Minorităț i Na ționale; Reprezentantul pentru Libertatea Mass – Media. Misiunile în teren au fost înființate la începutul anilor 1990 și au mandate diferite, adaptate situațiilor din teren. Rolul acestora este facilitarea proceselor politice destinate prevenirii sau soluționării conflictelor; oferirea de informații și evaluări din teren, în sprijinul procesului de luare a deciziilor. [5] [1] Irina Moroianu Zlătescu, Adrian Bulgaru, Organizații europene și euroatlantice , București, 2016, pp.43-44. [2] Ibidem , p.44. [3] https://www.mae.ro/node/1983 , disponibil la data de 28/12/2023. [4] Ibidem . [5] Ibidem .           Structura instituțională a organizației. Nu există un act constitutiv care să reflecte în mod exhaustiv instituţiile organizaţiei. [1] Președinția OSCE:  cu un mandat de un an, responsabilă de coordonarea ansamblului activităților OSCE. Funcționează pe baza sistemului Troika. Troika a fost instituită prin alegerea unui președinte din membrii Comitetului pentru Oficialii Seniori (în prezent, Consiliul Permanent), asistat de fostul și viitorul președinte al OSCE. Președenția a fost creată cu ocazia Summitului de la Helsinki (9-10 iulie 1992). [2] Consiliul Ministerial : fostul Consiliu al Miniştrilor Afacerilor Externe, îşi capătă denumirea ca urmare a Summitului de la Budapesta din 1994, deşi maniera sa de funcţionare este explicitată în Carta de la Paris din 1990. Corp central de luare a deciziilor. Se reunește anual. [3] Consiliul Permanent : compus din delegați din toate statele membre, constituie adevarata instituție cu caracter executiv a OSCE. Se întrunesc săptămânal la Viena, iar deciziile sunt luate prin consens, decizii ce privesc funcționarea și acțiunea organizației, bugetul, următoarele întâlniri. [4] Secretariatul:  sub autoritatea Secretarului General (SG), numit de Consiliul Ministerial pentru un mandat de trei ani, care poate fi prelungit o singură dată. Mandatul SG constă în sprijinirea activităților OSCE din teren, coordonarea serviciilor administrative și menținerea contactelor cu alte organizații internaționale și neguvernamentale. [5] Cu sediul la Viena, Secretariatul cuprinde și Centrul de documentare OSCE din Praga. [6] Centrul de Prevenire a Conflictelor (CPC):  în cadrul Secretariatului, cu mandat de coordonare a activităților Misiunilor din teren și de sprijinire a implementării mandatelor acestora, sprijină Președinția în exercițiu și SG în toate activitățile relevante din domeniul politico-militar. [7] ODHIR (Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului):  cu sediul la Varșovia,  oferă sprijin, asistență și expertiză statelor participante și societății civile pentru a promova democrația, statul de drept, drepturile omului și toleranța și nediscriminarea. ODIHR observă alegerile, revizuiește legislația și consiliază guvernele despre cum să dezvolte și să susțină instituțiile democratice. Oficiul desfășoară programe de formare pentru oficialii guvernamentali și de aplicare a legii și organizațiile neguvernamentale cu privire la modul de susținere, promovare și monitorizare a drepturilor omului. [8] HCMN (Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale):  cu sediul la Haga, are rol special în contextul eforturilor de prevenire a conflictelor. O mare parte din munca de zi cu zi este în identificarea și abordarea cauzelor tensiunilor și conflictelor etnice. Înaltul Comisar abordează factorii declanșatori pe termen scurt ai tensiunilor sau conflictelor interetnice și preocupărilor structurale pe termen lung. În cazul în care un stat participant nu își îndeplinește angajamentele politice sau normele internaționale, Înaltul Comisar va asista prin furnizarea de analize și recomandări. Pe baza experienței, HCNM publică Recomandări și Orientări tematice care oferă sfaturi privind provocările comune și cele mai bune practici. HCNM oferă, de asemenea, sprijin structural prin mici proiecte de colaborare care urmăresc atingerea durabilității prin creșterea proprietății locale. [9] Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media:  cu sediul la Viena, are drept principală sarcină supravegherea modului în care libertatea de expresie este sau nu afectată în ţările membre, astfel încât principiile pe care organizaţia le promovează să nu fie încălcate. în situaţia in care sesizează nereguli, el se consultă fie cu preşedintele în exerciţiu al OSCE, fie cu instituţia executivă - Consiliul Permanent. [10] Reprezentantul se ocupă cu asigurarea siguranței jurnaliștilor, sprijinirea dezvoltării pluralismului media, promovarea decriminalizării defăimării, combaterea discursului instigator la ură, păstrând în același timp libertatea de exprimare. [11] Adunarea Parlamentară a OSCE:  compusă din 323 de parlamentari care se întind în zona geografică de la Vancouver la Vladivostok. Acesta oferă un forum pentru diplomația și dezbaterea parlamentară, conduce misiuni de observare a alegerilor și întărește cooperarea internațională pentru a respecta angajamentele pe probleme politice, de securitate, economice, de mediu și cele ce țin de drepturile omului. De asemenea, Adunarea dezvoltă și promovează mecanisme de prevenire și soluționare a conflictelor, sprijină dezvoltarea instituțiilor democratice în statele participante și asigură transparență și responsabilitate OSCE. Sesiunile sale anuale oferă recomandări ample de politici către partea guvernamentală a Organizației. Reprezentanții speciali ai Adunării se concentrează pe chestiuni care variază de la cooperarea la frontieră la minorități naționale și zone, de la Afganistan până la Caucazul de Sud. Adunarea trimite, de asemenea, vizite parlamentare pe teren și misiuni de informare și menține legături strânse cu Adunarea Interparlamentară a Comunității Statelor Independente, Uniunea Interparlamentară, Adunarea Parlamentară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Secretariatul său internațional are sediul la Copenhaga. [12] Ar mai fi și alte instituții, precum: Curtea de Conciliere şi Arbitraj (înființată în 1995, cu sediul la Geneva), Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii (FSC, corp autonom de luare a deciziilor în domeniul securității militare și al stabilității în zona OSCE, sediu la Viena). [13] Finanțare : OSCE este finanțată din contribuțiile celor 57 de state participante. [14] [1] Anton Carpinschi, Diana Mărgărit, Organizații internaționale , Editura Polirom, Iași, 2011, p.60. [2] Ibidem . [3] Ibidem . [4] Ibidem , pp.60-61. [5] https://www.mae.ro/node/1983 , disponibil la data de 28/12/2023. [6] https://www.osce.org/institutions-and-structures , disponibil la data de 28/12/2023. [7] https://www.mae.ro/node/1983 , disponibil la data de 28/12/2023. [8] https://www.osce.org/institutions-and-structures , disponibil la data de 28/12/2023. [9] Ibidem. [10] Anton Carpinschi, Diana Mărgărit, op. cit ., p.61. [11] https://www.osce.org/institutions-and-structures , disponibil la data de 28/12/2023. [12] Ibidem . [13] Anton Carpinschi, Diana Mărgărit, op. cit ., pp. 60-62. [14] https://www.osce.org/funding-and-budget , disponibil la data de 12/1/2024. Studiu de caz Cele 57 State Participante au un statut egal, deciziile politice, fără forță juridică, fiind luate prin consens. Obiectivele majore ale OSCE sunt discutate în cadrul Summit-urilor. Consiliile Ministeriale sunt reuniuni anuale organizate la nivelul miniștrilor de externe, organizate de statul care deț ine Pre ședinția anuală în Exercițiu, în cadrul cărora sunt fixate prioritățile OSCE și sunt adoptate principalele decizii. Consiliul Permanent se reunește săptămâ nal, la Viena, la nivel de ambasadori, în cadrul căruia se discută teme de actualitate ș i se adopt ă decizii relevante. Problematica politico-militară este abordată în cadrul Forumului de Cooperare în domeniul Securității (FSC) care, de asemenea se reunește săptămânal, iar problematica economică în cadrul Forumului Economic și de Mediu. Alte structuri pentru dialogul permanent pe cele trei Dimensiuni ale OSCE sunt: Comitetul de Securitate al OSCE, Comitetul Economic și de Mediu al OSCE, Comitetul Dimensiunea Umană (explicate anterior) . Studiu de caz 2 Studiu de caz– Prevenirea conflictelor interetnice O analiză serioasă a evenimentelor din Europa de după 1989/90 arată foarte clar cât de multe și variate sunt realizările OSCE, chiar dacă niciuna dintre activitățile sale nu este atât de spectaculoasă sau atât de eficientă precum acțiunile militare ale NATO, și nici nu se va bucura în viitor de o astfel de eficiență. Anuarele OSCE și articolele pe care le conțin oferă o varietate de dovezi pentru această evaluare pozitivă. Acțiunile Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale pot fi oferite ca un exemplu. [1] Prin decizia din iulie 1992, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a instituit funcţia de Înalt Comisar pentru Minorităţi Naţionale ca instrument de prevenire cât mai timpurie a conflictelor care implică tensiuni asociate cu minorităţile naţionale. Pe parcursul a mai bine de 30 de ani, instituţia a acumulat o experienţă considerabilă în identificarea şi abordarea cauzelor potenţiale de conflict asociat cu minorităţile naţionale. În decursul exercitării mandatului, Înalţii Comisari au întâmpinat o serie de probleme recurente, şi drept răspuns au publicat şapte Recomandări Tematice şi Linii Directoare , care oferă perspective şi sfaturi concrete pentru Statele care se confruntă cu astfel de probleme. Aceste documente înaintează recomandări pentru State şi pot servi drept bază pentru elaborarea unor politici conforme cu standardele internaţionale acceptate, în vederea reducerii tensiunilor care pot sa conducă la conflicte inter-etnice. [2] Primele trei seturi de Recomandări – Recomandările de la Haga [3] cu privire la drepturile minorităților naționale la educație, Recomandările de la Oslo [4] cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale şi Recomandările de la Lund [5] cu privire la participarea efectivă a minorităţilor naţionale la viaţa publică – au vizat în principal elaborarea standardelor privind drepturile minorităţilor naţionale în domeniul educaţiei, în domeniul lingvistic şi al participării la viaţa publică. Următoarele două publicaţii – Liniile Directoare privind utilizarea limbilor minorităților în media audiovizuală [6] şi Recomandările privind serviciul de poliție în societăţile multietnice - abordează provocările specifice cu care se confruntă numeroase State în asigurarea accesului minorităţilor la media audiovizuală în limba lor maternă şi în desfăşurarea serviciului de poliţie în mod eficient în societăţile diverse din punct de vedere etnic. Recomandările de la Bolzano/Bozen [7] cu privire la minorităţile naţionale în cadrul relaţiilor interstatale explică modalităţile prin care Statele pot să ofere sprijin grupurilor minoritare care îşi au reşedinţa în alte ţări, fără a prejudicia pacea şi relaţiile de bună-vecinătate. Mai recent , Liniile Directoare de la Ljubljana [8] privind integrarea societăţilor diverse s-au axat pe consolidarea integrării şi a coeziunii societăţilor diverse, multi-etnice . Recomandările şi Liniile Directoare au devenit tot mai relevante pe măsura sporirii tensiunilor politice în spaţiul OSCE, în special în urma crizei de refugiaţi şi migranţi din anii recenţi, precum şi ca efect al presiunilor pe care aceasta din urmă le-a exercitat asupra diferitor politici de integrare. [9] Pentru a exemplica și mai bine cum OSCE se ocupă de problema minorităților naționale, voi face trimitere la Misiunea OSCE din Moldova. De amintit faptul că misiunile OSCE sunt înfiinţate la invitaţia ţărilor gazdă cu acordul statelor participante. În conformitate cu ”Decizia celei de-a XIX-a Reuniuni a Comitetului Înalţilor Funcţionari (CIF) din 4 februarie 1993, a fost instituită Misiunea OSCE în RM, care şi-a început activitatea la 23 aprilie 1993. În prezent Misiunea este condusă de către ambasadorul Philip N. Remler (SUA)” [10] . Misiunea OSCE în Moldova vizează rezolvarea conflictului transnistrean sub toate aspectele sale. Misiunea desfășoară o serie de activități descrise în mandatul său: stabilirea unui cadru politic global pentru dialog și negocieri în vederea reglementrării politie definitive a conflictului; practica diplomației în vederea soluționării conflictului; oferirea de consultări juridice și experitize în domeniul drepturilor omului și minorităților,   repatrierea refugiaţilor, democratizarea societăţii şi definitivarea unui statut special pentru regiunea transnistreană; ș.a. [11] A se reține ideea că rezolvarea conflictului tansnistrean este cea mai importantă și ambițioasă sarcină pentru OSCE în Moldova. Promovarea unei identități civice incluzive și a unei societăți tolerante în Moldova este o precondiție importantă pentru a ajunge la etapa finală în procesul de reglementare transnistreană. În acest sens, Misiunea sprijină Guvernul Republicii Moldova în promovarea politicilor în domeniul drepturilor omului, care fac diversitatea Moldovei o forță tangibilă și creează un sentiment de „casă comună” pentru   întreaga populație a Moldovei, indiferent că sunt reprezentanți ai minorităților naționale sau ai grupurilor regionale. În acest context, în cooperare cu Biroul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale (ÎCMN), Misiunea sporește potențialul profesional al autorităților locale și de stat în vederea implementării Strategiei de consolidare a relațiilor interetnice în Republica Moldova pentru anii 2017-2027 , care promovează o societate incluzivă și deschisă în Moldova.   Pentru a facilita implementarea strategiei, Misiunea a sprijinit Agenția Relații Interetnice, Oficiul Avocatului Poporului și Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității. Începând cu 2018, acest suport a vizat consolidarea potențialului acestora și a cooperării durabile în protejarea și promovarea drepturilor minorităților naționale și consolidarea relațiilor interetnice în Republica Moldova. [12] Concluzionând, Misiunea OSCE în Moldova a întreprins cam toate măsurile de prevenire și escaladare a conflictului transnistrean în ceea ce privesc problemele interetnice. Însă, deciziile finale aparțin tot statelor și oficialilor lor, organizația neavând jurisdicție, singurul instrument disponibil fiind diplomația. [1] Dieter S. Lutz, „Strengthen the OSCE- The Strenghts of the OSCE”, în OSCE Yearbook 1998 , Baden-Baden, 1999, pp. 59-60. [2] Recomandările de la Graz privind Accesul la Justiţie şi Minorităţile Naţionale & Nota Explicativă , https://www.osce.org/files/f/documents/9/1/398189.pdf , disponibil la data de 20/12/2022, pp. 3-4. [3] Recomandarile de la Haga Privind Dreptul la Educatie al Minoritatilor Nationale, https://www.osce.org/ro/hcnm/32189 , disponibil la data de 22/12/2023. [4] Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale , https://www.osce.org/ro/hcnm/67540 , disponibil la data de 22/12/2023. [5] Recomandarile de la Lund cu privire la participarea efectiva a minorităților naționale la viața publică & Note explicative , https://www.osce.org/ro/hcnm/30336 , disponibil la data de 22/12/2023. [6] Liniile Directoare privind utilizarea limbilor minorităților în media audiovizuală , https://www.osce.org/files/f/documents/0/a/70123.pdf , disponibil la data de 22/12/2023. [7] Recomandările de la Bolzano/Bozen cu privire la minorităţile naţionale în cadrul relaţiilor interstatale , https://www.osce.org/files/f/documents/8/6/33633.pdf , disponibil la data de 22/12/2023. [8] Liniile Directoare de la Ljubljana privind integrarea societăţilor diverse s-au axat pe consolidarea integrării şi a coeziunii societăţilor diverse multi-etnice , https://www.osce.org/ro/hcnm/110494 , disponibil la data de 22/12/2023. [9] Recomandările de la Graz privind Accesul la Justiţie şi Minorităţile Naţionale & Nota Explicativă , https://www.osce.org/files/f/documents/9/1/398189.pdf , disponibil la data de 20/12/2022, pp.3-4. [10] https://mfa.gov.md/ro/content/misiunea-osce-republica-moldova , disponibil la data de 13/1/2024. Pentru mai multe detalii despre Misiunea OSCE în Moscova, vezi Pliant informațional, https://www.osce.org/files/f/documents/b/8/86213.pdf , disponibil la data de 13/1/2024. [11] Mandatul complet al Misiunii OSCE în Republica Moldova, https://www.osce.org/files/f/documents/6/0/41137.pdf , 4 februarie 1993, disponibil la data de 13/1/2024. [12] OSCE, Problemele minorităților naționale , https://www.osce.org/ro/mission-to-moldova/392474 , disponibil la data de 13/1/2024; OSCE, Măsuri de consolidare a încrederii , https://www.osce.org/ro/mission-to-moldova/392477 , disponibil la data de 13/1/2024. Organizații Internaționale Non-Guvernamentale Amnesty International Despre Amnesty International Istoric Pe 19 noiembrie 1960, avocatul britanic Peter Benenson a citit într-un articol din ziar că doi studenți portughezi din Coimbra au fost î nchi și doar pentru că au ținut un toast pentru libertate. În acea perioadă, Guvernul din Portugalia condus de Ant ónio Salazar era de natur ă autoritar ă și puternic anticomunist, suprimâ nd du șmanii statului, care erau consideraț i anti-portughezi. Întrucât Benenson era un activist pentru drepturile omului, în 1961 publică drept răspuns, articolul ,,The Forgotten Prisoners”, în ziarul The Observer, lansând astfel campania ,,Apel pentru Amnistie” care a provocat un răspuns semnificativ. ,,Retipărit în ziare din întreaga lume, apelul său la acțiune a stârnit ideea că oamenii de pretutindeni se pot uni în solidaritate pentru dreptate și libertate.” [1] În iulie 1961, Benenson, împreună cu prietenul său Eric Baker (un activist britanic, care, printre altele, a ocupat funcția de Președinte al organizației Quaker Peace and Social Witness, din Marea Britanie) au hotărât că ideea lansată prin intermediul articolului din The Observer va sta la baza unei organizații permanente, Amnesty, prima întâlnire având loc la Londra. Benenson s-a asigurat că toate cele trei partide politice majore sunt reprezentate, reunind membri ai Parlamentului din Partidul Laburist, Partidul Conservator și Partidul Liberal. Așadar, ceea ce a început ca un scurt apel a devenit curând o mișcare internațională permanentă care lucrează pentru a-i proteja pe cei î nchi și pentru exprimarea non-violentă a opiniilor lor și pentru a asigura recunoașterea la nivel mondial a articolelor 18 și 19 (referitoare la așa-numitele libertăț i constitu ț ionale ș i libert ăț i spirituale, publice și politice) din Declaraț ia Universal ă a Drepturilor Omului. Prezența globală a Amnesty International (AI) a crescut în mod constant, nu doar în ceea ce priveș te num ărul de membri, ci și în privința resurselor, care au permis extinderea programului organizației. Organizația a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace în 1977 pentru „apărarea demnității umane împotriva torturii ș i a violen ței.” [2] În domeniul organizațiilor internaționale pentru drepturile omului, Amnesty International are a treia cea mai lungă istorie, după Federa ț ia Interna țională pentru Drepturile Omului și Societatea Anti-Sclavie.   Structură Amnesty I nternational [1]   este o organiza ție bazată pe apartenen ț a voluntar ă la nivel mondial și este formată din filiale naț ionale (sec ții și structuri), rețele internaționale, grupuri afiliate ș i membri interna ționali. Structura globală a AI este după cum urmează: - Adunarea Globală este cel mai înalt organ de decizie, alcătuit din reprezentanţ i ai entit ăţilor membre și din partea membrilor internaționali. Printre atribuțiile acesteia se numără: ,,aprobarea strategiei globale care permite punerea în aplicare a Viziunii și Misiunii, inclusiv a Obiectivelor strategice; alege, supraveghează și are puterea de a demite Consiliul Internațional; aprobă modific ările aduse Statutului; primește rapoarte despre performanța organizației, inclusiv în ceea ce privește conformitatea cu cerințele globale.” [3] Adunarea Globală este formată din următorii reprezentanți cu drept de vot: o persoană din fiecare entitate membră și o persoană din fiecare membru internaţ ional. Adunarea Globală se întruneș te o dat ă pe an într-o întâlnire regulată. Întâlnirile de urgență pot fi convocate în orice moment de către Consiliul Internațional sau de către o majoritate simplă a reprezentanţilor permanenţi. ,,Adunarea Globală alege un președinte care servește pentru un termen de doi ani și poate avea maximum trei mandate consecutive.” [4] -Consiliul Internațional raportează ș i este responsabil în faț a Adun ării Globale. Acesta furnizează propuneri pentru a fi aprobate de către Adunarea Globală, inclusiv la nivelul sistemului de evaluare financiară internațională, al procedurilor de guvernanță globală, dar și în ceea ce privește standardele globale și Obiectivele Strategice. Totodată, Consiliul Internațional supraveghează finanțele, supraveghează munca ș i opera țiunile Secretariatului Internațional. Acesta are nouă membri (inclusiv Trezorierul) aleși de Adunarea Globală, putând fi numiț i p ână la doi membri suplimentari chiar de către Consiliu ca membri cooptați, însă aceștia nu au drept de vot. Reuniunile Consiliului Internațional pot avea loc doar dacă sunt prezenți cel puțin cinci membri aleși. Membrii sunt aleși pentru un termen de 3 ani, cu maximum două mandate consecutive, iar membrii cooptați sunt aleși pentru un termen de 2 ani, cu maximum două mandate consecutive. Membrii aleși ai Consiliului trebuie să fie din țări și teritorii diferite. - Secretariatul Internațional (SI) este supravegheat de către Consiliu și sprijină , permite și implementează activitatea și funcționarea Organizației prin: ,,reprezintă AI în mediul internațional prin Secretarul General; conduce și coordonează activitatea de cercetare a mișcării în domeniul drepturilor omului; dezvoltă strategii globale, politici și standarde și asigură coordonarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea acestora.” [5] Secretarul general este directorul executiv al Secretariatul Internațional și este numit ș i responsabil în fața Consiliului Internaț ional. Pe lângă aceste instituții, Amnesty International include ș i sec țiuni, grupuri, persoane și reț ele. - Secțiunile desfășoară activitatea organizației la nivel național și/sau regional. AI are secțiuni înființate în peste 70 de țări. Ele sunt responsabile pentru: ,,lobby la administraț ia local ă; organizarea de campanii, strângeri de fonduri, comunicații în țara/regiunea lor; dezvoltarea de strategii pentru munca în domeniul media; recrutarea de noi susținători pentru organizaț ie și efectuarea propriilor proiecte de cercetare (sub tutela Consiliului) care se concentrează pe abuzurile drepturilor omului în propria lor țară.” [6] - Mulți dintre membrii organizației fac parte dintr-un grup din comunitatea lor, indiferent dacă acesta este cartierul local, orașul sau locul de muncă, colegiul sau lăcașul de cult. Grupurile AI sunt unități oficiale ale organizației, iar unele dintre cele mai importante activități ale acesteia se desfășoară la nivel de grup. Grupurile desfășoară activități precum campanii, educație, angajarea contactelor mass-media locale, strângerea de fonduri și recrutarea de membri și activiști. Grupurile participă, de asemenea, la luarea deciziilor AI, contribuind la consultări naț ionale ș i interna ț ionale, particip ând la adunările generale anuale ș i particip ând la grupurile de lucru ale secțiunilor. - O persoană care contribuie și împărtășește Viziunea, Misiunea și valorile fundamentale ale Amnesty International poate deveni membru individual prin aderarea fie la o secțiune sau structură, fie prin plata unei taxe de membru către Secretariat. - ,,Structurile realizează munca mișcării într-o țară sau teritoriu în care nu există o sec țiune. Structurile sunt responsabile în fața membrilor locali și lucrează cu membrii, susținătorii și activiștii din țara sau teritoriul respectiv. Acestea funcţionează cu caracter temporar şi au obiectivul de a fi aprobate la statutul de secțiune.” [7]   Obiective ,,Viziunea Amnesty International este a unei lumi în care fiecare persoană se bucură de toate drepturile omului consacrate în Declaraț ia Universal ă a Drepturilor Omului și î n alte instrumente interna ționale privind drepturile omului. În urmărirea acestui obiectiv, misiunea Amnesty International este de a întreprinde cercetări ș i ac țiuni concentrate pe prevenirea și stoparea abuzurilor grave ale acestor drepturi.” [8] În mod concret, Amnesty International urmărește combaterea abuzurilor drepturilor omului în întreaga lume, aducerea celor care comit astfel de abuzuri în faț a justi ției, schimbarea legilor opresive și eliberarea oamenilor î nchi și doar pentru că și-au exprimat părerea. Finan țare Amnesty International este finanțată, în mare parte, din taxe și donații de la membrii săi din întreaga lume. ,,Aceste donații personale și neafiliate permit Amnesty International să își mențină independen ța deplină față de orice guvern, ideologie politică, interese economice sau religii. AI nu caută și nici nu acceptă fonduri pentru cercetarea în domeniul drepturilor omului de la guverne sau partide politice, acceptând sprijin doar din partea întreprinderilor care au fost verificate cu atenție.” [9] Prin intermediul unei strângeri etice de fonduri care duce la donații de la persoane, sunt capabili să rămână fermi ș i neclinti ți în apărarea drepturilor universale și indivizibile ale omului. Cu toate acestea, AI a primit granturi, în ultimii zece ani, de la Departamentul pentru Dezvoltare Internațională din Regatul Unit (DFID), Comisia Europeană, Departamentul de Stat al Statelor Unite și alte guverne. De exemplu, ,,organizația de caritate din cadrul Amnesty International a primit un grant de 842.000 de lire sterline (făcând parte dintr-un premiu de patru ani) de la DFID în 2011. Utilizarea acestui grant este însă restricț ionat ă, deoarece poate fi folosit doar de Caritate în sprijinul activității sale de educație pentru drepturile omului î n Africa. ” [10] Referințe 9. Amnesty International. (n.d.). Who we are . https://www.amnesty.org/en/who-we-are/ 10.   The Nobel Peace Prize. (1977, December 10). Award ceremony speech . https://www.nobelprize.org/prizes/peace/1977/ceremony-speech/ 11.   Amnesty International. (2019, September 1). Statute of Amnesty International .   https://www.amnesty.org/en/documents/pol20/1045/2019/en/ 12.   Amnesty International. (2019, September 1). Statute of Amnesty International .   https://www.amnesty.org/en/documents/pol20/1045/2019/en/ 13.   Amnesty International. (2019, September 1). Statute of Amnesty International .   https://www.amnesty.org/en/documents/pol20/1045/2019/en/ 14.   Amnesty International. (n.d.). Structure and People. https://www.amnesty.org/en/about-us/how-were-run/structure-and-people/ 15.   Amnesty International. (2019, September 1). Statute of Amnesty International . https://www.amnesty.org/en/documents/pol20/1045/2019/en/ 16.   Amnesty International. (n.d.). Amnesty International’s Statute . https://www.amnesty.org/en/about-us/how-were-run/amnesty-internationals-statute/ 17.   Amnesty International. (n.d.). Finances and pay . https://www.amnesty.org/en/about-us/how-were-run/finances-and-pay/ 18.     Amnesty International Charity Limited . (2011, November 1). Report and financial statements for the year   ended 31 March 2011 . https://www.amnesty.org/en/documents/fin40/007/2011/en/ 19.   Amnesty International. (n.d.). What we do: Armed Conflict . https://www.amnesty.org/en/what-we-do/armed-conflict/ 20.   Amnesty International. (2016, September 29). Sudan: Scorched earth, poisoned air: Sudanese government forces ravage Jebel Marra, Darfur . https://www.amnesty.org/en/documents/afr54/4877/2016/en/                       International Studiu de caz: Darfur Amnesty International lucrează pentru promovarea ș i ap ărarea drepturilor omului. Pentru a realiza aceste obiective, AI vizează în primul rând guvernele, dar raportează și despre organisme neguvernamentale și persoane private. În mod concret, există 6 domenii cheie de care se ocupă organizaț ia: - drepturile femeilor, copiilor, minorităților și indigenilor; - sfârșirea practicilor de tortură; - abolirea pedepsei cu moartea; - drepturile refugiaților; - drepturile prizonierilor de conștiință; - protecția demnității umane. Încă de la jumătatea anilor 1960, AI s-a implicat atât în diverse crize din mai multe state, cât și în episoade de tortură, de arestări din motive rasiale, politice și religioase. Așadar, în 2016, folosind o combinație de mărturii ale supraviețuitorilor și imagini din satelit, Amnesty International a furnizat ,,dovezi credibile că forțele guvernamentale sudaneze au comis crime de război ș i crime împotriva umanității – inclusiv utilizarea armelor chimice – în regiunea Jebel Marra din Darfur, Sudan.” [1] În ianuarie 2016, forțele guvernamentale sudaneze au lansat o campanie militară la scar ă larg ă în regiunea Jebel Marra, din Darfur, Sudan. Atacurile terestre și aeriene coordonate au vizat locații din Jebel Marra până în luna mai. După aceea, ploile sezoniere din Darfur s-au intensificat, făcând atacurile la sol nepractice; operațiunile aeriene au continuat până la jumătatea lunii septembrie. Guvernul a lansat campania militară pentru a ataca și a obține controlul asupra pozițiilor deținute de membrii Armatei de Eliberare a Sudanului și, la rândul său, pentru a pune capăt „rebeliunii” din Darfur. Impactul violenței asupra populației civile care locuiește în zona Jebel Marra a fost greu de cuantificat, întrucât, din cauza restricțiilor de acces impuse de către Guvern, informațiile despre conflict au fost foarte greu de obținut. Niciun jurnalist internațional sau național, anchetator pentru drepturile omului sau actor umanitar nu a avut permisiunea de a efectua o evaluare credibilă a drepturilor omului sau a situației umanitare î n zonele afectate de conflict. De asemenea, Guvernul a împiedicat Operațiunea hibridă UA/ONU în Darfur (UNAMID) să acceseze zonele afectate. ,,Din cauza restricțiilor de acces, Amnesty International a efectuat cercetările pentru acest raport de la distanță. Aceasta a intervievat 231 de persoane prin telefon sau prin internet, inclusiv 184 de supraviețuitori ai abuzurilor comise de forțele guvernamentale î n Jebel Marra între ianuarie și septembrie 2016. AI a coroborat mărturiile   acestor supraviețuitori cu imagini din satelit, fotografii statice, rapoarte ONU și mass-media.” [2] pentru a realiza un document care a contribuit, în mod semnificativ, la rezoluțiile Consiliului de Pace și Securitate al UA și ale Consiliului de Securitate al ONU, prin care forț a de men ținere a păcii din Darfur — UNAMID — trebuia să întărească protecț ia militar ă și ajutorul de urgență î n zona Jebel Marra.     Studiu de caz: „Tacticile ucrainene pun în pericol civilii”. Amnesty International, Raportul din Ucraina, 4 august 2022 Introducere Forțele Armate Ucrainene (FAU) au expus populația civilă la vătămări prin găzduirea bazelor militare și operarea armelor în zone rezidențiale populate, inclusiv în școli și spitale, odată ce au respins invazia rusă începută în februarie 2022. Astfel de tactici încalcă Legea Umanitară Internațională și pun în pericol civilii, transformând obiectivele civile în ținte militare. Atacurile ulterioare ale Forțelor Armate ale Federației Ruse (FAFR) asupra zonelor populate au ucis civili și au distrus infrastructura civilă. „ Am documentat o tendință al forțelor ucrainene de a pune civilii în pericol prin încălcarea legilor de război privitoare la operațiunile militare din zonele civile ”-a declarat Agnès Callamard, Secretarul General al Amnesty International. Trebuie menționat că, tendința sus-menționată nu se aplică fiecărui atac documentat de către Amnesty. În alte locații unde Amnesty a concis crime de război ale Rusiei, inclusiv în anumite zone ale orașului Harkov, organizația nu a găsit dovezi ale prezenței trupelor ucrainene în zonele civile lovite de către FAFR. În perioada aprilie-iulie 2022, cercetătorii Amnesty International au petrecut câteva săptămâni investigând zonele lovite de către FAFR în Harkov, Donbass și Nikolaev. Organizația a studiat zonele afectate, a intervievat victimele și rudele acestora, dispozitive specializate fiind de asemenea folosite pentru a investiga din punct de vedere balistic, loviturile FAFR. În timpul investigațiilor, cercetătorii au găsit dovezi ce arată cum FAU au lansat atacuri din zone rezidențiale civile, s-au adăpostit în clădiri civile, acțiuni observate în 19 orașe și localități din regiunile vizate. Laboratorul de Evidență al Crizelor, aflat în subordinea Amnesty International, a analizat și furnizat date din satelit ce confirmă și mai mult veridicitatea unora dintre aceste incidente. Majoritatea zonelor rezidențiale unde soldații s-au adăpostit erau localizate lă câțiva kilometri de linia frontului. Alternative fezabile erau disponibile în așa fel încât civilii să nu fie puși în pericol: baze militare sau zonele dens împădurite din zonă sau orice alt fel de structură aflată departe de zonele rezidențiale. În cazurile pe care le-a documentat, Amnesty International nu cunoaște dacă trupele ucrainene care s-au stabilit în clădiri și zone rezidențiale au solicitat/au gestionat civilii cu scopul de a  îi evacua zona. Putem vorbi despre un eșec în ceea ce privește luarea măsurilor fezabile pentru protecția civililor. Lansarea atacurilor din zone civile populate Supraviețuitorii și martorii atacurilor rusești din Donbass ,Harkov și Nikolaev au relatat celor de la Amnesty International că FAU operau în vecinătatea locuințelor, expunând astfel zona la tirul de răspuns al forțelor ruse. Inspectorii Amnesty au fost și ei martori la astfel de evenimente în numeroase locații. Legea Umanitară Internațională solicită tuturor părților unui conflict să evite localizarea, în cel mai fezabil mod posibil, a obiectivelor militare în vecinătatea zonelor dens populate. Alte obligații pentru a proteja civilii de efectele atacurilor includ îndepărtarea acestora din vecinătatea obiectivelor militare, dând în paralel avertizări civililor legate de atacurile ce ar putea afecta populația din zonă. Mama unui bărbat de 50 de ani ucis pe 10 iunie într-un atac cu rachete din sudul Nikolaev-ului a relatat pentru Amnesty: „ Armata stătea într-o casă aproape de casa noastră iar fiul meu le ducea adeseori de mâncare soldaților. L-am rugat de câteva ori să stea departe de zona aceea deoarece mă temeam pentru el. În acea după-amiază, când s-a petrecut atacul, fiul meu se afla în curtea casei noastre iar eu eram în casă. A fost ucis pe loc. Corpul lui a fost rupt în bucăți. Casa noastră a fost parțial distrusă ”. Inspectorii Amnesty au găsit echipament și uniforme militare în casa de vis-a-vis. Mykola, care locuiește într-un bloc turn din vecinătatea Lisichansk-ului(Donbass), clădire lovită repetat de către atacurile rusești (în urmă căruia un om în vârstă a decedat) a relatat pentru Amnesty International: „ Nu înțeleg de ce armata noastră trage din orașe și nu de pe câmp ”. Alt locuitor, un bărbat de 50 de ani, a spus: „ Este fără dubiu activitate militară în vecinătate”. Când de acolo se aud focuri, noi auzim focurile ce vin după ”. Cercetătorii Amnesty au văzut cum soldații folosesc o clădire rezidențială aflată la aproximativ 20 de metri de adăpostul folosit de către locuitori, în acel loc pierzându-și viața bărbatul sus-menționat. La 6 mai, într-un oraș din Donbass, FAFR au folosit controversatele muniții cu dispersie asupra unei zone cu case învecinate poziției de artilerie ucrainene. Fragmentele de obuz au avariat pereții casei unde Anna, 70 de ani, locuiește împreună cu fiul și mama ei de 95 de ani. Anna a relatat: „ Fragmentele au zburat prin uși, eram înăuntru. Artileria ucraineană se afla aproape de câmpul meu...Soldații erau în spatele câmpului, în spatele casei...i-am văzut ieșind și intrând...de când a început războiul...Mama mea este...paralizată, așadar nu am putut pleca ”. La începutul lui Iulie, un fermier a fost rănit după ce FAFR au lovit un depozit agricol în regiunea Nikolaev. La câteva ore după atac, cercetătorii Amnesty au văzut atât prezența personalului militar ucrainean cât și a vehiculelor de luptă în zona de depozitare a grâului, martorii locali confirmând că FAU utilizau depozitul, localizat peste drumul fermei unde lucrează și locuiesc civili. În Bahmut, câțiva locuitori au relatat pentru Amnesty International că FAU au utilizat o clădire la nici 20 de metri de strada unde se afla o clădire rezidențială înaltă. Pe 18 mai, o rachetă rusească a lovit fațada clădirii, afectând parțial 5 apartamente și alte clădiri învecinate. Kateryna, o locuitoare care a supraviețuit atacului a relatat: „ Nu am înțeles ce s-a întâmplat. Erau geamuri sparte și o grămadă de praf la mine în casă...Am rămas aici deoarece mama mea nu a vrut să plece. Are probleme de sănătate ”. Alți 3 locuitori au relatat pentru  Amnesty că, înainte de atac, FAU foloseau o clădire aflată vis-a-vis de blocul lovit, două camioane militare fiind parcate în fața altei case lovite de către rachetă. Cercetătorii Amnesty au găsit dovezi ale prezenței militare atât în afara cât și în exteriorul clădirii, inclusiv saci de nisip și folie neagră de plastic ce masca geamurile, truse americane de tip IFAK fiind, de asemenea, observate. „ Nu avem cuvinte pentru ceea ce face armata dar noi suferim ” a menționat un locuitor al zonei. Baze militare în spitale Cercetătorii Amnesty International au observat cum FAU utilizează , de facto , spitalele pe post de baze militare, acțiune observată în 5 locații. În două orașe, zeci de soldați se odihneau, plimbându-se și consumând rații militare în spitale. În alt oraș, soldații trăgeau de lângă spital. Un atac aerian rus din 28 aprilie a rănit doi angajați ai unui laborator medical din suburbia Harkov-ului, după ce FAU formaseră o bază militară în clădire. Utilizarea spitalelor pentru scopuri militare este o încălcare clară a Dreptului Umanitar Internațional. Baze militare în școli FAU au făcut o rutină din formarea bazelor militare în școlile din Donbass și Nikolaev. Școlile au fost temporar închise pentru elevi odată cu începerea conflictului dar, în cele mai multe cazuri, clădirile se aflau aproape de zonele civile. În 22 din cele 29 de școli vizitate de către Amnesty, cercetătorii au găsit fie soldați ce foloseau clădirile fie dovezi ale unei prezențe anterioare/prezente ale FAU (uniforme, muniție, rații alimentare și vehicule). FAFR au lovit multe dintre școlile folosite de către trupele ucrainene. În cel puțin trei orașe, după bombardamentul rusesc al zonei, soldații FAU s-au mutat în școlile din apropiere, punând vecinătatea civilă într-un mare pericol. Într-un oraș din sudul Odessei, Amnesty International a văzut obiceiul FAU de a folosi zonele civile pentru grupări și formări de baze, vehicule fiind camuflate sub copacii zonelor rezidențiale, folosind de asemenea alte două școli aflate în zone aglomerate. Atacurile rusești din vecinătatea școlilor au ucis și rănit câțiva civili în perioada aprilie-iunie 2022. În Bahmut, FAU foloseau o universitate drept bază când o rachetă rusească îi lovește incinta pe 21 mai, ucigând 7 soldați. Universitatea este adiacentă unei clădiri rezidențiale înalte, ea fiind avariată împreună cu alte case pe o rază de 50 metri. Cercetătorii Amnesty au găsit rămășițele unui vehicul militar în curtea universității bombardate. Legea Umanitară Internațională nu specifică o interdicție a părților combatante de a se grupa în clădirile școlilor care nu sunt funcționale. Totuși, armatele au obligația de a evita utilizarea școlilor din zonele civile pline cu oameni, atâta timp cât situația permite acest lucru. Într-o situație critică, trupele sunt obligate să anunțe civilii și, dacă este necesar, să le asigure evacuarea. Aceste demersuri nu au fost observate în cazurile examinate de către Amnesty International. Conflictele armate afectează grav dreptul copiilor la educație, utilizarea în scop militar a școlilor putând duce la distrugeri care privează și mai mult elevii de a-și exercita acest drept odată cu finalizarea războiului. Ucraina se numără printre cele 114 state care au susținut Declarația Școlilor Sigure , un acord menit să protejeze educația lovită de conflict, permițând părților să utilizeze infrastructura educațională doar atunci când nu există o alternativă viabilă. Concluzii Forțele Armate ale Federației Ruse au utilizat diferite tipuri de muniții, toate provocând daune extrem de mari. Practica Forțelor Armate Ucrainene de a se ascunde în zone civile nu legitimează în vreun fel atacurile rusești asupra acestor zone. Ambele tabere sunt obligate să gestioneze și să prevină orice fel de pericol care ar putea afecta populația civilă. Atacurile nediscriminatorii în urma cărora sunt uciși civili sau obiective civile constituie crime de război. „ Guvernul Ucrainean ar trebui să dea imediat asigurări că trupele sale vor fi relocate departe de zonele civile sau ar trebui să evacueze civilii din zonele unde trupele desfășoară operațiuni. Armatele nu ar trebui niciodată să utilizeze spitalele pentru a se angaja în luptă și ar trebui să folosească școlile sau casele civile doar ca o ultimă soluție atunci când nu mai există alternative fezabile ” a relatat Agnès Callamard. Amnesty International a contactat Ministerul Apărării Ucrainean legat de descoperirile din 29 iulie 2022. La momentul publicării raportului de față, acesta nu a dat încă un răspuns.   SURSE:  https://www.amnesty.org/en/latest/news/2022/08/ukraine-ukrainian-fighting-tactics-endanger-civilians/ Human Rights Watch Despre Human Rights Watch Schimbări: Am păstrat tot, deoarece informațiile prezentate sunt corecte, iar aparatul critic este bun. În schimb, am adăugat un nou studiu de caz p entru a arăta modul în care Human Right Watch își desfășoară activitatea și acordă recomandări în domeniul drepturilor omului. Studiul de caz existent era destul de bun pentru a ilustra activitatea organizației pe scena internațională, doar că nu arăta dacă a existat o aplicativitate a recomandărilor propuse, fiind vorba despre un stat cu un regim închis, unde informațiile nu sunt ușor de obținut: China. Eu am propus un studiu de caz asupra recomandărilor organizației cu privire la efectele bombelor cu dispersie asupra populației. Recomandările au fost ascultate și urmate în mare parte.  Istoric Organizația își are rădăcinile în Actul Final de la Helsinki care a fost încheiat în 1975 în cadrul Conferinței pentru Securitate ș i Cooperare în Europa. Acest acord internațional semnat de un număr de 35 de state de pe continentul european (printre care Statele Unite și Canada) a avut rolul de a îmbunătăț i rela țiile dintre Est și Vest prin stabilirea unui număr de zece principii esențiale precum inviolabilitatea granițelor, neintervenția în afacerile interne, reglementarea pașnică a diferendelor. Principiul declanșator care a dus la crearea a ceea ce noi cunoaștem azi drept Human Rights Watch a fost respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin promovarea unui astfel de principiu, Actul Final a reprezentat o oportunitate pentru un grup de disidenți sovietici de a ț ine î n fr âu sau măcar de a atrage atenț ia interna țională asupra tendințelor oligarhice ale Uniunii Sovietice în ceea ce privește respectarea drepturilor propriilor cetățeni. Sub conducerea fizicianului pe nume Yuri Orlov, disidenții ruși au format grupul public pentru promovarea îndeplinirii acordurilor de la Helsinki în URSS care va fi cunoscut drept Grupul Helsinki din Moscova. Disidenții s-au angajat să facă cunoscute pe scena internațională cazurile de încălcare ale drepturilor omului de către URSS. Acțiunea disidenților sovietici a reprezentat un exemplu pentru state precum Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, Georgia, Armenia. Acțiunea a avut ecou inclusiv pe continentul american unde a fost înființată Comisia Helsinki din Statele Unite tot la un an de la semnarea Actului Final. [1] Venirea lui Jimmy Carter la putere a for benefică atât pe plan local cât și național pentru acest angajament al diferitelor state privind monitorizarea respectării drepturilor omului. În această perioadă, fostul judecător al Curții Supreme și de asemenea șeful delegației americane și ambasadorul Națiunilor Unite, Arthur Goldberg a propus în 1977 crearea unui grup de monitorizare a prevederilor de la Helsinki din cetățeni care aparțin sectorului privat. Organizația a luat ființă în 1978 iar în fruntea sa s-a aflat Robert Bernstein, CEO al unei edituri celebre. Comitetul de supraveghere SUA-Helsinki sau Helsinki Watch cum a fost denumită   a obișnuit sprijin din partea fundației Ford care la începutul anului 1979 s-a oferit să o finanțeze pe o durată de doi ani cu un grant în valoare de 400.000 de dolari. Rolul acesteia a fost monitorizarea URSS-ului privind respectarea drepturilor omului. [2] La sf ârșitul anilor ’ 70 se pune problema scopului Comitetului de supraveghere american față de cel moscovit. Deși Helsinki Watch a fost creat în urma apelului lansat de grupul de supraveghere moscovit, acestea două nu se pot alinia pe deplin deoarece Helsinki Watch era format din cetățeni care erau aliați cu statul american, dar era construită după un model moscovit menit să justifice adversitatea față de stat. Rolul său este neclar deoarece conform statutului, organizația este un comitet național de monitorizare, iar scopul său declarat este de a monitoriza respectarea Actului de la Helsinki în Europa de Est. Nu se putea găsi o justificare pentru monitorizarea Americii privind prevederile actului. Potrivit rapoartelor strâ nse p ână la început de ani ’ 80 de Helsinki Watch, Statele Unite se confruntau cu o serie de probleme precum libertatea de exprimare, libertatea religioasă , discriminare rasial ă , problema refugia ților, vize, imigranți și locurile de muncă. Prin intermediul acestor rapoarte, membrii organizației doresc să-și demonstreze superioritatea față de URSS prin sublinierea unui activism politic care este o tradiț ie în State, faptul că existen ța acestei organizații pe continentul american scoate î n eviden ță importan ța pe care SUA o acordă principiilor Actului Final. Monitorizarea internă capătă valoare simbolică. De asemenea, membrii Helsinki Watch pun accent pe obiectivul organizației care este acela de a apăra drepturile disidenților din alte țări aducând ca argument faptul că majoritatea fondatorilor acestei organizații au avut contact cu Uniunea Sovietică. De asemenea, într-un articol din New York Times din 1979, doi dintre fondatorii își se foloseau de această monitorizare internă pentru a-i justifica dreptul de a se implica î n alte țări, sugerând implicarea organizației la nivel global deoarece problema drepturilor omului este un lucru comun. [3] Perioada guvernării administrației Carter s-a dovedit a fi cadrul benefic pentru promovarea obiectivelor organizației Helsinki Watch. Președintele american a înțeles că promovarea drepturilor omului pe plan internaț ional era în interesul Statelor Unite în acest cadru al Războiului Rece. Venirea la putere a administrației Reagan a dus la încheierea colaborării dintre organizaț ie și guvernul american întrucât cheia politicii noului președinte era democrația și nu promovarea drepturilor omului la scală globală. În contextul implicării administrației Reagan în sensul susținerii regimurilor abuzatoare din America Latină, în 1981 a fost creată organizația American Watch . În acest fel se demonstrează caracterul echitabil al organizației mamă Helsinki Watch și se spulberă acuzațiile privind abuzul asupra URSS și a aliaților săi. Rolul American Watch era acela de a monitoriza respectarea drepturilor omului în țările aliate ale SUA , iar Helsinki Watch avea rolul de a monitoriza statele totalitare semnatare ale Helsinki Watch dar și din afara acestui acord.   În anii 80, American Watch și-a concentrat eforturile pe două fronturi – pe de o parte monitoriza r ăzboaiele civile din America Centrală, iar pe cealaltă parte se ocupa de contestarea politicii Reagan de susținere a unor guverne de dreapta și a unor grupuri rebele î n America central ă și de sud. [4] În 1982 a fost înființată Federa ț ia Interna țională Helsinki pentru Drepturile Omului. Această era compus ă din 8 comitete naționale ale Canadei, Franț ei, Austri a, Belgiei, Țărilor de Jos, Norvegia, Suedia, SUA. Federația a fost înființată la cererea unui fondator al Helsinki Watch pe nume Neier și avea rolul de a monitoriza respectarea Actului Final atât pe plan naț ional c ât ș i interna țional. Proiectul s-a dovedit a fi un insucces din cauza subfinanțărilor, a incapacității de a se autoadministra. Acesta a funcționat până în 2007. [5] După acest eșec au fost înființate o serie de comitete regionale de supraveghere ale SUA. În 1985 a luat naș tere Asian Watch , în 1988 avem African Watch și Middle East Watch în 1989. Toate acestea au dat na ștere a ceea ce noi cunoaștem azi drept Human Rights Watch. [6] Structură Organizația este formată dintr-un corp de experți care se ocupă cu cercetarea de teren și dintr-un personal care se află la conducere ș i c ăruia i se raportează datele obținute în urma cercetării de teren. Corpul de experți include juriști, avocați, cadre universitare, specialiști pe fiecare țară, jurnaliș ti de diverse na ț ionalit ăți. Acești experți investighează abuzurile în domeniul drepturilor omului după care transmit conducerii datele obținute. Munca cercetătorilor de teren este analizată și ghidată de un grup superior de conducere care are un staff, de un consiliu de administrație, de o conducere a consiliului și de comitetele consultative. [7] Comitetele consultative joacă un rol important în recrutarea de personal, precum și stabilirea unor legături între Human Rights Watch și comunitatea academică. Rolul principal al acestora este de a oferi consiliere politică diviziilor programatice ale organizației. De asemenea, aceste comitete pune în legătură corpul de experți cu diverși jurnaliști, oficiali guvernamentali și activiști pentru drepturile omului. Totodată, acestea fac cunoscute rapoartele și declarațiile către presă ș i universit ăți. Membrii comitetelor sunt persoane care au o experiență vastă în problema drepturilor omului, în chestiuni politice, economice și sociale. Astfel de comitete sunt: Divizia Africa, Divizia Americilor, Divizia Asia, Divizia Orientul Mijlociu și Africa de Nord, Diviza pentru drepturile copilului, Divizia pentru drepturile femeilor, Divizia pentru mediu și drepturile omului, Divizia Europa și Asia Centrală. [8] Finan țare Human Rights Watch este susținută din donații care provin de la persoane private și fundații din întreaga lume. Organizația nu solicită și nu acceptă în mod direct sau indirect donații din partea guvernelor, fundațiilor guvernamentale sau oficialilor guvernamentali deoarece dorește să-și mențină independen ț a. [9] Pe baza unei evaluări a practicilor de strângere de fonduri, a modului în care se cheltuiesc banii, precum și a modului de guvernare de către organizația non-profit BBB Wise Giving Alliance, Human Rights Watch a primit standardul de caritate acreditat de către Better Business Bureau. De asemenea, organizația a primit premiul la nivel de platină pentru gradul mare de transparență de care a dat dovadă din partea organizației GuideStar . [10] Totodată, conform unei evaluă ri a Charity Navigator asupra sănătății financiare, precum și asupra stabilității, eficienței, durabilității ș i transparen ței, Human Rights Watch a obținut un punctaj de încredere de 87,52%. [11] Obiective Obiectivele Human Rights Watch sunt acelea de a apăra drepturile fundamentale ale oamenilor din întreaga lume și de a încuraja respectarea acestora atât de către fiecare individ î n parte, c ât și de către guverne. [12] Pentru atingerea acestor obiective, organizația investighează în mod obiectiv ș i intens cazurile de abuz asupra drepturilor omului, le aduce î n aten ția opiniei publice internaționale pentru a pune presiune pe abuzator și pentru a-l convinge să remedieze situația și de asemenea face o serie de recomandări pentru a ajuta la îmbunătățirea situației celui abuzat. [13] Studiu de caz Un studiu de caz interesant este reprezentat de practicile guvernului chinez privind reabilitarea persoanelor dependente de droguri. Studiul a fost publicat sub forma unui raport cu titlul ,, Când întunericul nu cunoaș te limite: Î ncarcerare, tratament și muncă forțată ca modalit ăți de reabilitare a dependenților de droguri î n China ’’ în data de 7 ianuarie a anului 2010. Studiul de față este împărțit în capitole: primul capitol cuprinde recomandările organizației Human Rights Watch, în al doilea capitol se vorbește despre metodologia folosită în elaborarea acestui studiu, al treilea capitol cuprinde o scurtă istorie a consumului de droguri î n China ș i a r ăspunsului guvernului chinez privind această problemă, iar în ultimul capitol sunt expuse principalele probleme constatate de organizație. Raportul are î n vedere încă lc ările drepturilor dependenților de droguri din China favorizate o dată cu intrarea în vigoare a Legii antidrog a Republicii Populare Chineze în iunie 2008.   Conform oficialilor chinezi, această lege îmbunătățeș te via ța consumatorilor de droguri întrucât sunt stopate pedepsele prin muncă din cadrul centrelor de reeducare, iar consumatorii de droguri aflați în aceste centre au parte de o protecție sporită. Activiștii HRW au descoperit că în realitate, această lege a fost creată în beneficiul autorităților locale întrucât acestea aveau parte de puteri sporite asupra consumatorilor de droguri. De asemenea, experții HRW vorbesc despre condițiile grele din centrele de detenție din provincia Yunnan care sunt asemănătoare cu centrele din provincia Guangxi care au fost supuse unor investigații în anul 2007. Această compara ț ie indic ă faptul că nu s-a schimbat nimic pe parcursul celor trei ani de zile. Totodată, comparativ cu raportul din 2008, se constată o continuare a aceleași practici privind munca forțată din centrele de detenție, refuzul privind accesul deținuților la îngrijire medicală, precum și stigmatizarea continuă din partea societății după eliberarea din centre, ceea ce duce la reluarea consumului de droguri. [14] S-a constatat că legea din 2008 menită să aducă o îmbunătățire în ceea ce privește procesul de vindecare al consumatorilor, de fapt crește timpul de detenție de la șase luni sau un an la minim doi ani cu posibilitate de prelungire de încă un an, continuă munca forțată, abuzul fizic și refuzul la îngrijiri medicale. De asemenea, legea prevede o perioadă de tratament comunitar de până la trei ani, acest tratament însemnând în realitate o continuare a detenției. Totodată, se conferă puteri extinse cadrelor din poliție: acestea au dreptul de a percheziț iona și de supune orice individ la teste de urină doar pe baza suspectării și fără a avea nevoie de vreo dovadă. De asemenea, suspectul nu are dreptul la un proces legal. Cercetătorii care s-au ocupat de acest studiu vorbesc despre faptul că centrele de detenție pentru droguri se aflau în administrarea Biroului securității politice ș i a poli ției locale. Centrele nu se ocupau de tratarea dependenților ci de exploatarea fizică a acestora. În ciuda faptului că legea vorbește despre protejarea sănătății deținuților, în realitate, centrele erau adevărate focare de infecție cu HIV și tuberculoză deoarece infectații nu aveau acces la tratament și în majoritatea cazurilor nu li se comunica faptul că sunt confirmați pozitiv cu HIV sau TBC. Mai mult, cei aflați într-un stadiu avansat al bolii erau eliberați în societate, fără ca aceștia să aibă resursele financiare necesare pentru a se trata. [15] Cercetările efectuate pentru întocmirea acestui raport au fost desfășurate pe parcursul anului 2009 în provinciile Yunnam, Guangxi la care se adaugă capitala Beijing. Experții Human Rights Watch au ales cele două provincii deoarece acestea sunt recunoscute ca având cea mai bogată istorie de pe teritoriul chinez în ceea ce privește consumul de droguri precum și infectările cu HIV/SIDA. Cercetările au fost efectuate sub forma unor interviuri a 33 de persoane actuale și foste consumatoare de droguri ilicite. De asemenea, au fost purtate discuții cu 25 de persoane care activează în organizații neguvernamentale pe chestiuni legate de starea de sănătate a consumatorilor de droguri. La acestea se adaugă o serie de analize a legii antidrog din China, analize ale relatărilor din presa națională chineză ș i interna țională, precum și analize ale cercetărilor academice chineze. Cercetătorii Human Rights Watch nu au luat interviuri oficialilor chinezi din cauza riscului la care s-ar expune atât ei cât și pe cei pe care i-ar intervieva. [16] În ceea ce priveș te solu țiile la problemele identificate, organizația face o serie de recomandări ministerelor din cadrul Guvernului chinez (Ministerul Securității Publice, Justiției, Afacerilor Interne și Sănătății) privind centrele de detenție pentru droguri: închiderea centrelor de detenție obligatorie, acces la tratament în regim ambulatoriu pentru a trata dependenț a, compensa ții pentru deținuții a căror sănătate fizică sau mentală a fost periclitată în aceste centre, disciplinarea personalului, personal medical adecvat. De asemenea se recomandă informarea celor care au fost   confirmați pozitiv cu HIV/SIDA și consilierea acestora. Au fost făcute recomandări referitoare la legea antidrog și anume tragerea la răspundere a celor care au încălcat drepturile, eliminarea testării forțate ș i a informa ției afișate pe cartea de identitate care indică faptul că persoana în cauză este dependent ă de droguri. La acestea se adaugă crearea unor linii directoare mai clare în ceea ce privește tratarea celor dependenți, protejare confidenț ialit ății consumatorului în spațiile publice, dezvoltarea unor mecanisme pentru evitarea discriminării în societate. [17] De asemenea au fost făcute recomandări și Agențiilor Națiunilor Unite și donatorilor internaționali care oferă asisten ță sau desfășoară programe privind ajutorarea celor infectați cu HIV/SIDA din China. Acestora li se cere să militeze pentru închiderea centrelor de detenție obligatorie pentru consumatorii de droguri, să solicite anchete și să ceară pedepsirea abuzatorilor din centre, precum și despăgubiri pentru victime. La acestea se adaugă militarea pentru reforme în scopul îmbunătățirii statutului celor infectați cu HIV/SIDA, precum și susținerea programelor de consiliere și servicii juridice care vin în ajutorul celor infectaț i. [18] În ceea ce privește gradul de aplicabilitate al acestor recomandări, este greu de vorbit despre acest lucru dat fiind ,,caracterul închis ’’ al societ ății Republici Populare Chineze.   Referințe   Slezkine, P.(2014, december 16). From Helsinki to Human Rights Watch: How an American Cold War Monitoring Group Became an International Human Rights Institution. Humanity Journal. http://humanityjournal.org/issue-5-3/from-helsinki-to-human-rights-watch-how-an-american-cold-war-monitoring-group-became-an-international-human-rights-institution ***(2010, january 7). Where Darkness Knows No Limits: Incarceration, Ill-Treatment and Forced Labor as Drug Rehabilitation in China. Human Rights Watch. https://www.hrw.org/report/2010/01/07/where-darkness-knows-no-limits/incarceration-ill-treatment-and-forced-labor-drug   ***(2020, august 18). Human rights Watch(HRW). European Country of Origin Information Network. https://www.ecoi.net/en/source/11207.html ***(2015, september 10). Human Rights Watch. Human Rights and Democracy Network. https://hrdn.eu/human-rights-watch/ Human Rights Watch. https://www.hrw.org/ *** Rating for Human Rights Watch . Charity Navigator. https://www.charitynavigator.org/ein/132875808 *** Human Rights Watch. Guide Star. https://www.guidestar.org/profile/13-2875808 ***( 2021, march). Human Rights Watch. BBB Wise Giving Alliance. https://give.org/charity-reviews/national/Civil-Rights/Human-Rights-Watch-in-New-York-ny-3452 [1] Peter, Slezkine,   From Helsinki to Human Rights Watch: How an American Cold War Monitoring Group Became an International Human Rights Institution , publicat   în   Humanity: An International Journal of Human Rights, Humanitarianism, and Development, 2014 [2] Ibidem [3] Ibidem [4] Ibidem [5] Ibidem [6] Ibidem [7] https://www.hrw.org/about/people/senior-management [8] https://www.hrw.org/about/people/advisory-committees [9] https://www.hrw.org/financials [10] Ibidem [11] https://www.charitynavigator.org/ein/132875808 [12] https://hrdn.eu/human-rights-watch/ [13] https://www.ecoi.net/en/source/11207.html [14] *** Where Darkness Knows No Limits: Incarceration, Ill-Treatment and Forced Labor as Drug Rehabilitation in China, Human Rights Watch, SUA, 2010 [15] Ibidem [16] Ibidem [17] Ibidem [18] Ibidem Studiu de caz 2: Campania pentru interzicerea minelor terestre și Coaliția privind munițiile cu dispersie Alt studiu de caz interesant, care ar reflecta creșterea importanței Organizației Human Right Watch pe scena internațională a asigurării securității umane, cu trimitere în mod explicit la respectarea drepturilor omului, sunt cele referitoare la Campania Internațională pentru Interzicerea Minelor Terestre, în care Human Rights Watch a fost un actor cheie [1] , campanie care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1997 și a marcat o nouă eră a participării societății civile la diplomația internațională. De asemenea, o analiză a Coaliției privind munițiile cu dispersie (CMC), care a produs o convenție internațională pentru interzicerea munițiilor cu dispersie, ar arăta că Human Rights Watch a avut un cuvânt de spus [2] . În ambele cazuri, un expert în armament și fost militant de bază, pe nume Steve Goose, a condus delegațiile Human Rights Watch în calitate de director al Diviziei de armament. Munițiile cu dispersie sunt bombe sau muniții lansate de rachete și artilerie care se deschid în aer, trimițând zeci sau chiar sute de bombe care explodează pe o suprafață care poate fi la fel de mare ca un teren de fotbal. Până la semnarea convenției, în decembrie 2008, Human Rights Watch făcea cercetări, publicații și pledoarii privind munițiile cu dispersie de un deceniu. Atenția sa asupra acestei arme a început în 1999, când Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a lansat bombe cu dispersie împotriva unor ținte militare din zonele populate din Serbia, în efortul său de a-l determina pe președintele iugoslav Slobodan Milošević să-și retragă trupele din Kosovo. Au existat multe pierderi umane și materiale din cauza SUA, drept pentru care guvernul SUA putea fi acuzat de încălcarea dreptului umanitar international. Astfel, Human Rights Watch a angajat un consultant militar cu o vastă expertiză în evaluarea pagubelor provocate de bombe pentru a vizita fiecare loc din Serbia unde fuseseră lansate bombe cu dispersie, împreună cu cercetătorul organizației în Iugoslavia [3] . Aceștia au realizat primul studiu fiabil privind daunele provocate de bombele cu dispersie - și au concluzionat, de fapt, că utilizarea de către Pentagon a bombelor cu dispersie a cauzat moartea și suferința inutilă și inacceptabilă a civililor. Concluziile studiului au fost suficient de convingătoare (și suficient de valoroase pentru un Pentagon care nu putea face propriile evaluări ale armelor pe teren, după un conflict) pentru ca Human Rights Watch să obțină o audiență cu avocați de rang relativ înalt din cadrul Forțelor Aeriene. În loc să conteste concluziile raportului (ceea ce este cu siguranță cea mai frecventă experiență pe care Human Rights Watch o are în întâlnirile de advocacy cu oficiali guvernamentali), Forțele Aeriene au părut să ia în considerare recomandările Human Rights Watch. În Afganistan, în 2001 și 2002, și în Irak, în 2003, SUA au evitat, în general, să folosească bombe cu dispersie în zonele populate. [4] Concluzionând, este foarte interesant cum această organizație se ocupă cu cercetarea drepturilor omului și cum acestea sunt încălcate, ajungând chiar să influențeze unele decizii politice pe baza recomandărilor sale. Acest lucru, în termenii de specialitate, poarte numele de advocacy. Prin urmare, trebuie recunoscut rolul Human Right Watch la nivel global asupra apărării drepturilor omului. [1] Carroll Bogert, ” Human Rights Advocacy in Global Governance: A Case Study of Human Rights Watch”, in The new dynamics of multilateralism: diplomacy, international organizations, and global governance , by James P. Muldoon et. all., Published by Routledge, 2011, p.188. [2] Pentru detalii vezi Human Right Watch, Cluster Munitions , https://www.hrw.org/topic/arms/cluster-munitions , disponibil la data de 20/12/2023. [3] Human Right Watch, Report: NATO's Use of Cluster Munitions in Yugoslavia , https://www.hrw.org/report/1999/05/11/natos-use-cluster-munitions-yugoslavia , disponibil la data de 20/12/2023. [4] Carroll Bogert, op. cit ., in loc. cit., pp.196-197. Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC) Despre ICRC A fost păstrat capitolele: Structură, obiective și finanțe    Contributori: C. Nicolae Istoric Comitetul Internațional al Crucii Roșii (International Committee of the Red Cross) își ia începutul oficial încă din a doua jumătate a secolul al IX-lea, și mai precis din februarie 1863 (1) . Fondator al ICRC este considerat Henry Dunant, care a avut prilejul de a vedea în de aproape  Bătălia de la Solferino, ce avuse loc în 1859 (2) . Imaginele văzute au avut un efect destul de mare asupra lui H. Dunant, care și-a pus ca scopul principal oferirea unui ajutor medical pentru soldați în urma bătăliilor s-au chiar pe câmpul de luptă.  Cu toate acestea, organizația creată de H. Dunant, în zorile înființării sale, nu se poate compara cu organizația din zilele noastre, având și o altă denumire – Comitetul celor Cinci (Committee of Five) (3) , formată din: Henry Dunant, Théodore Maunoir, Gustave Moynier, Guillaume Henri Dufour și Louis Appia. O atenție ar trebui de atras și asupra cărții scrise de către H. Dunant, Amintiri din bătălia de la Solferino (A Memory of Solferino) (4) , care a stârnit o frenezie în societatea timpurilor date. Lucrarea povestește faptele de după Bătălia de la Solferino și dezastrul umanitar. În timpul oferirii ajutorul, cuvintele rostite de către H. Dunant vor deveni un viitor slogan al ICRC "Tutti Fratelli" (Suntem cu toții frați)   (5). Drept punctul de plecare pe arena internațională a comitetului, se poate considera conlucrarea asupra Convenției de la Geneva din 1864, unde conform efortului impus de către statul Elvețian, la întrunire au participat mai mulți reprezentanți al statelor europene, semnatoare ale actului final fiind doar 12 state (6) .  Structură Comitetul Internațional al Crucii Roșii numără șase organisme conducătoare. Acestea sunt ,,Adunarea” (The Assembly), acesta fiind organismul suprem de conducere, care de asemenea supraveghează toate activitățile Comitetului. Este cuprins dintr-o adunare între 15-25 de membrii de naționalitate elvețiană. Președintele ș i vice-pre ședintele acesteia sunt și președintele ș i vice-pre ședintele Comitetului. Adunarea are scopul de a afirma obiectivele și strategiile Comitetului, de a aproba bugetele, dar și de a numi oficialii în situațiile necesare. Cel de-al doilea organism este ,,Consiliul Adunării”(The Assembly Council), fiind o ramură subsidiar ă a Adun ării, al că rui scop este de a preg ăti activitățile acesteia, dar și de a lua decizii, mai ales în ceea ce priveș te strategia financiar ă și de organizare a resurselor umane. Al treilea organism este reprezentat de ,,Biroul Președintelui”(The Office of the President), ai cărui membrii sunt președintele ș i vice-pre ședintele. Aceștia reprezintă Comitetul atât pe plan intern, cât ș i interna țional. Un alt scop al acestora este cel de a propune către Adunarea strategia de natură institu țională. Directoratul(The Directorate) reprezintă cel de-al patrulea organism conducător. Acesta este corpul executiv al Comitetului, care se ocupă de implementarea și supravegherea strategiei internaționale, dar și de îndeplinirea obiectivelor definite de către Adunare. Tot responsabilitatea Directoratului este și cea de a organiza angajații și de a se asigura de buna funcționare a Comitetului ca întreg. ,,Unitatea de Audit Internațională”(The International Audit Unit), este un alt organism conducător al Comitetului Crucii Roșii. Acesta, în mod independent și obiectiv monitorizează   activitatea ș i eficien ța acestuia. Comisia de Protecție a Datelor ,,The Data Protection Comission”, este ultimul organism care se ocupă de conducerea Comitetului. Această comisie este responsabilă de a asigura faptul că toate acțiunile Comitetului respectă acordurile privind Protecția Datelor Personale și ale reguli similare aplicabile. Obiective "Mișcarea Internațională a Crucii Roșii și Semilunii Roșii este cea mai mare organizație umanitară din lume. Misiunea sa este de a alina suferința umană, de a proteja viața și sănătatea oamenilor și de a asigura respectul pentru persoana umană, în special în perioadele de conflict armat și în alte situații de urgență. Organizația este prezentă în toate țările și este susținută de milioane de voluntari." (8) Finan țare Comitetul Internațional al Crucii Roșii este finanțat de contribualbili voluntari din Statele membre ale Convențiilor de la Geneva; de că tre societ ățile naționale ale Crucii Roșii și ale Semilunii Roșii; de organizații supranaționale, precum Comisia Europeană, dar și din alte surse private și publice.   În fiecare an Comitetul trimite cereri și anunță costurile presupuse pentru anul respectiv. În situații necesare, determinate de creșterea teritoriilor care au nevoie de acțiuni umanitare va lansa cereri suplimentare. (9)   Bibliografie https://www.redcross.ru/about/international_movements/history/ (Accesat la data de 18.12.2023) Andrei, O. (1969). Istoria lumii în date. București: Editura Enciclopedică Română https://avarchives.icrc.org/Picture/3174#:~:text=Committee%20of%20Five%2C%20which%20founded,%2D%20ICRC%20Audiovisual%20archives (Accesat la data de 18.12.2023) https://www.icrc.org/en/doc/assets/files/publications/icrc-002-0361.pdf (Accesat la data de 18.12.2023) Henry, D. A Memory of Solferino. Geneva: ICRC Ibidem Eighth and ninth pages of the Geneva Convention of 22th of August 1864. https://avarchives.icrc.org/ (Accesat la data de 18.12.2023) https://www.icrc.org/sites/default/files/wysiwyg/icrc_org_chart_01.01.2023.jpg (Accesat la data de 30.12.2023) https://www.icrc.org/ru/who-we-are/movement (Accesat la data de 30.12.2023) https://www.icrc.org/en/who-we-are/finances (Accesat la data de 01.01.2023) International Comitee of The Red Cross, 2022 - https://www.icrc.org/en Crucea Roșie Română, 2017 - https://crucearosie.ro/cine-suntem/originea-si-istoria-miscarii-de-cruce-rosie-si-semiluna-rosie/ Studiu de caz: Kosovo - Anterior Studiu de caz Un exemplu al acțiunilor întreprinse de către ICRC poate fi identificat în Kosovo, în timpul conflictului de la finalul secolului XX. Astfel, în perioada respectivă, ICRC s-a implicat prin a vizita și a ajuta la tratarea a mii de oameni care au fost arestați și care au suferit în timpul și în urma conflictului, reușind chiar să găsească peste 1000 dintre cei declaraț i disp ăruț i. ICRC este singura organizație care are un astfel de acces la deținuții de război. Vizitele Comitetului au rolul de a interveni în fața autorităților, acolo unde este necesar pentru a îmbunătăț i situa ția și modul în care prizonierii sunt tratați. De asemenea, ICRC s-a ocupat și de transmiterea de mesaje între deținuți și familiile acestora, reușind chiar să reunească o parte dintre familii. ICRC s-a ocupat constant de protejarea a cât mai mulți civili, astfel, în momentul în care comunitatea și civilii au fost amenințați de terenul minat pe care ajunsese să îl reprezinte anumite teritorii din Kosovo, a instaurat Programul de Protecț ie Împotriva Minelor (Mine Awareness Programme), reuș ind s ă protejeze și să păstreze în siguranță sute de sate de amenințarea aceasta. De asemenea, ICRC a cerut ajutorul și a adus în Kosovo sprijin de la Organizațiile Crucii Roșii din mai multe țări precum: Finlanda, Norvegia, Japonia, Germania, Spania, Danemarca, Italia, Fran ța, Austria, Marea Britanie, Bel gia, Elve ția, Emiratele Arabe, care au contribui t at ât prin materiale medicale, tratarea bolnavilor, copiilor și bătrânilor, reabilitarea de spitale, construirea de școli pentru copiii traumatizați în urma evenimentelor, dar și cu materiale de construcție pentru refacerea locuințelor și satelor celor afectaț i. Despre ICRC 2022 Studiu de caz - ICRC Nou Convențiile de la Geneva: ordin sau regulament Unul din principalele eforturi efectuate de către Comitetul Internațional al Crucii Roșii constă în punerea în bază a anumitor convenții internaționale. La momentul actual există 4 Convenții de la Geneva, la care mă voi referi în continuare. Prin sine, convențiile date reprezintă o gamă largă de articole privind apărarea drepturilor omului și combatanților în timpul unui conflict armat, Convențiile date nu au nici o legătură cu reprofilierea armelor ș.a.m.d. Cum am apreciat anterior, Convențiile prin sine reprezintă un regulament, conform cărui statele se angajează să le respecte în timpul conflictelor. Însă, vorbind despre convenții în aspectul istoric, poate apărea o nelămurire în ceea ce privește cine respectă sau nu Convențiile date. Așadar, pornind de la prima Convenție de la Geneva din 1864, care a stat la baza altor trei convenții, fiecare dintre acestea fiind doar un document complementar și punând accentul pe alte aspecte ale războiului (conflicte de pe apă, populații civile, prizonieri de război). În plus, unele state participante la semnarea primei Convenții nici nu au ratificat-o o mare parte de timp, ceea ce demonstrează interesul statelor în ceea ce privește respectarea sau nu a anumitor regulamente internaționale. Problema cu Convențiile de la Geneva, în special pentru ICRC, este că trebuie să se demonstreze că acestea sunt încălcate. Drept urmare, nenumăratele conflicte de dimensiuni mici și mari, ce au avut loc și au loc în continuare pe întreaga planetă, nu pot fi în permanență supuse unei analize competente din partea ICRC sau a altor organizații internaționale. Cel mai mare exemplu de încălcarea convențiilor de la Geneva și tot odată de ineficacitatea ICRC este legat de cel de-al Doilea Război Mondial, și mai bine zis de Germania Nazistă, care la rândul său a trecut doar cu privirea asupra tuturor convențiilor internaționale și a demonstrat că îndeplinirea acestora nu este o regulă strictă. În condițiile date apare întrebarea cât de obligatorii sunt convențiile date și dacă ICRC își îndeplinește datoriile sale în permanență. Unul din răspunsurile cele mai corecte privind îndeplinirea obligațiunilor proprii date de către ICRC, se află destul de aprope și se concentrează asupra faptului că dacă aceasta are posibilitatea de a ajuta – Crucea Roșie ajută, în caz contrar nu. Însă despre respectarea Convențiilor de la Geneva, la baza cărei se află ICRC, apar multiple semne de întrebare. Lăsând la o parte regimul nazist din Germania, despre care se pot spune multe, și luând conflictele secolului XX în ansamblu, regimul nazist este o chestiune diferită. În secolul XXI, se pot vedea urme de încălcări ale convențiilor date în toate conflictele care au avut loc până acum. Conflictele din Iraq, Afganistan, Siria, Libia, Somali, Ucraina, Israel, etc. au demonstrat că pentru anumite state, precum SUA, respectarea anumitor convenții este de fapt o formalitate. Desigur, nu trebuie să uităm și despre Moscova cu pagubele sale aduse față de Ucraina, însă până aici ar trebui de verificat anumite întâmplări. Cu toate acestea, cel mai bine eximplificat caz posibil al încălcării anumitor regulamente a Convențiilor și altor tratate de genul dat, a fost impunerea sancțiunilor asupra Curții Penale Internaționale, privind posibilele încălcări ale drepturilor omului în Afghanistan. Așadar, încălcări ale convențiilor de la Geneva, cât și a altor convenții rămân la îndemâna fiecăruii stat în parte. ICRC la rândul său, în afară de a aduce anumite dovezi sau probe privind încălcările Convențiilor Sale, nu a fost și nu este în stare de a opri oricare din încălcările date. Nu trebuie de uitat și faptul că ICRC este o organizație de ajutor social și nu o organizație de urmărire penală. Cu toate acestea, nimic nu o împiedică în a coopera cu alte organizații internaționale, în ceea ce privește pedepsirea conform legii a celor care încalcă anumite legi. Salvați Copiii Despre Salvați Copiii Istoric Organizația nonguvernamentală Salvați Copiii (Save the Children) a luat naștere la Londra, în anul 1919, sub forma “Fondului Salvați Copiii”, lansat de către activista britanică Eglantyne Jebb, În primii ani, organizația a desfășurat diverse campanii de sponsorizare a copiilor nevoiași, iar Jebb a elaborat proiectul a ceea ce avea să devină Declarația Drepturilor Copilului, adoptată de Liga Națiunilor în 1924. [1] Pe site-ul internațional, organizația își prezintă activitățile principale, pe scurt, pentru fiecare deceniu. În anii 1930, de exemplu, notabilă este extinderea ei peste ocean, în SUA. În perioada Marii Crize Economice, copiii americani nevoiași au primit haine, încălțăminte, cărți sau jucării, dar și mese calde la școală. În Europa, la începutul deceniului 1940, a fost derulată o campanie prin care americanii au sponsorizat copiii britanici ai căror părinți au murit din cauze asociate celui de-al Doilea Război Mondial. [2] În deceniul următor, atenția a fost mutată pe educația și condițiile de trai ale copiilor din țările europene, mai ales cele vestice. În 1959, organizația se extinde în Asia și Orientul Mijlociu, cu programe de educație și agricultură, iar în anii 1960 apar primele birouri în America Latină. [3] În 1989, Adunarea Generală a ONU adoptă Convenția privind Drepturile Copilului, care a avut ca sursă de inspirație documentul elaborat de Eglantyne Jebb cu zeci de ani în urmă. Un an mai târziu, cu susținerea Salvați Copiii Suedia, se înființează filiala Salvați Copiii România, care, în zilele noastre, este prezentă în București și județele: Argeș, Brașov, București, Caraș-Severin, Cluj, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Hunedoara, Iași, Mureș, Neamț, Suceava, Timiș și Vaslui. [4] În 2003, organizația își îndreaptă atenția către copiii și familiile vulnerabile din Irak, după ce țara a fost invadată de Armata Americană. Un an mai târziu, sunt înființate școli și centre de îngrijire pentru copiii rămași orfani în urma tsunamiului format după cutremurul cu magnitudine peste 9 pe scara Richter, din Oceanul Indian. În 2005, programe similare sunt derulate pentru copiii americani strămutați din cauza uraganului Katrina. [5] Pe parcursul ultimilor ani, ONG-ul a acționat pentru creșterea nivelului de trai, a gradului de educație și a stării de sănătate a copiilor și a derulat programe punctuale în cazul minorilor afectați de dezastre naturale sau. Potrivit celor mai recente statistici, în 2022, Salvați Copiii a oferit diverse forme de ajutor pentru 118 milioane de copii din 116 țări. [6] Structură Salvați Copiii este o organizație globală, formată din entitatea internațională și alte 30 de entități naționale, cu activități în 116 țări. Toate entitățile au aderat la un cod comun de conduită și un protocol pentru protecția copiilor. [7] Conform strategiei pentru perioada 2022-2024, cele patru inițiative-cheie sunt: un început de viață sănătos pentru copii, revenirea la școală și desfășurarea actului educațional în siguranță, plase de siguranță și familii mai reziliente și, în cele din urmă, protecția copiilor în situații de criză. [8] Salvați Copii la nivel internațional este guvernată de o dunare și un Board Internațional cu 14 locuri, din care nouă sunt acordate în funcție de dimensiunea bugetului, trei sunt selectate de către Adunare, iar două sunt pentru membri externi ai Boardului. Obiective Obiectivele generale sunt: asigurarea de asistență medicală, hrană, adăpost și servicii de protecție și învățare pentru copiii nevoiași. Acțiunile Salvații Copiii pot fi împărțite în șapte paliere generale: supraviețuire, învățare, protecție, situații de criză, advocacy, crize climatice și foamete. [9] Finanțare Potrivit situațiilor financiare auditate în mod independent, 86% din toate cheltuielile pe anul 2022 au mers către programele organizației. În anul fiscal 2022, 47% din fonduri au fost asigurate de guvernul american, direct sau indirect, 22% de donatorii persoane fizice, 15% de ONU și alte instituții de finanțare multilaterală, 12% de corporații, 3% de fundații și restul de 1% din alte surse. [10] [1] https://www.savethechildren.org/us/about-us/why-save-the-children/history [2] ibidem [3] ibidem [4] https://www.salvaticopiii.ro/cine-suntem/unde-suntem-activi [5] https://www.savethechildren.org/us/about-us/why-save-the-children/history [6] https://www.savethechildren.org/us/about-us/why-save-the-children [7] https://www.savethechildren.net/ https://www.savethechildren.net/where-we-work# [8] https://www.savethechildren.org/content/dam/usa/reports/save-the-children-2022-2023-strategic-plan-document.pdf [9] https://www.savethechildren.net/what-we-do [10] https://www.savethechildren.org/us/about-us/financial-information Studiu de caz: Convenția pentru drepturile copiilor Convenția Națiunilor Unite pentru Drepturile Copiilor este un acord legal care se aplică fiecărui copil. A fost adoptată de către Națiunile Unite în Noiembrie 1989 și toate statele cu excepția SUA au ratificat această convenție, devenind cel mai răspândit drept. Astfel, se stabilește un standard minim și principii în baza cărora fiecare stat trebuie să își trateze fiecare copil în conformitate cu drepturile pe care copilul le are. Această convenție este inspirată din Declarația pentru Dreptul Copilului care a fost concepută de către fondatorul organizației Salvați Copii, Eglantyne Jebb în 1923. Printre drepturile amintite în Convenție se enumeră dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare, dreptul la protecție împotriva violenței, abuzului și neglijenței, dreptul la o educație care să faciliteze copilul să își atingă potențialul, dreptul de a fi crescut sau a avea o relație cu părinții acestora, dreptul de a se exprima și de a fi ascultați. Inițiativa fondatoarei organizației a căpătat astfel o amploare la nivel internațional, ducând la îmbunătățirea vieții copiilor de pretutindeni.   Referințe 1. Sherine Jayawickrama,The Hauser Center for Non Profit Organizations, Save The Children International : Advancing New Structures, Systems and Governance to Deliver Impact at Scale , Harvard University, April 2012, https://cpl.hks.harvard.edu/files/cpl/files/save_the_children_advancing_new_structures_systems_governance.pdf?m=1440180291 2. Save the Children, Trustees’ report, strategic and financial statements for 2020 , https://resourcecentre.savethechildren.net/pdf/savethechildren-international-trustees-report-2020.pdf/?_ga=2.43408109.913232940.1641291658-740417913.1641291658 3. Save the Children, 100 Years for children, https://www.savethechildren.net/about-us/100-years-children 4. Save the Children, The United Nations Convention on the Rights of the Child , https://www.savethechildren.net/united-nations-convention-rights-child Studiu de caz: "Fără prădători de copii pe buletinele de vot" Salvați Copiii Româna a elaborat un proiect de lege pentru interzicerea dreptului de a fi ales în funcții publice persoanelor condamnate definitiv pentru grave infracțiuni asupra minorilor, cunoscut în spațiul public ca " Fără prădători de copii pe buletinele de vot". În termeni juridici, Inițiativa a avut scopul de a completa legea nr. 115/2015, care vizează alegerea autorităților administrației publice locale, și legea nr. 208/2015, care privește alegerea senatorilor și deputaților. [1] Proiectul a fost elaborat pe baza unui raport adresat de organizație președintelui, guvernului și celor două camere ale Parlamentului, în luna mai 2021, raport prin care Salvați Copiii România a cerut o mai bună protecție a copiilor în faza abuzurilor și agresiunilor.  [2] Inițiativa a fost înregistrat în Parlament pe data de 19 octombrie 2021, și a fost asumată de un număr de 61 de deputați și senatori din patru partide: USR, PNL, PSD și AUR. În expunerea de motive, aceștia au invocat relatările de presă cu privire la cazurile a două persoane, alese primari de localități în 2020, deși erau condamnate penal sau se aflau în procedură judiciară, pentru fapte de pornografie infantilă sau relații sexuale cu minori sub 14 ani. [3] Unul dintre aceste cazuri a fost acoperit, pe larg, de publicația G4Media. [4] Până la momentul respectiv, legislația nu prevedea o interdicție expresă de a candida pentru persoanele găsite vinovate de grave infracțiuni asupra minorilor, și lăsa la latitudinea judecătorului să hotărască acest lucru, prin pedepse complementare. În expunerea de motiva, a fost semnalat faptul că aceasta nu este o practică curentă la nivelul instanțelor de judecată din țară, motiv pentru care este necesară modificarea legislativă. [5] Totodată, parlamentarii au subliniat că fenomenul abuzurilor sexuale este subraportat în România. Mai exact, în 2021, au fost identificate sub o mie de cazuri și doar 232 de inculpați au fost trimiși în judecată, iar numărul de mame cu vârste sub 15 ani a fost de 687. [6] Pe parcursul procesului legislativ, proiectul a primit avizele din partea consiliilor și a fost modificat în comisii, pentru armonizarea cu prevederile din Constituție și cele din Codul Penal, astfel că a ajuns să facă referire la toate categoriile de infracțiuni, nu doar cele asupra minorilor. A primit votul final din partea Camerei Deputaților pe 11 octombrie 2022 și a fost promulgat de președinte pe 4 noiembrie 2022, devenind legea nr. 294/2022. [7] Imediat după votul din octombrie, Salvați Copiii a salutat adoptarea proiectului de lege. Conform unui comunicat de presă, Gabriela Alexandrescu, președintele executiv al organizației, a declarat: “Inițial, proiectul de lege propus de Salvați Copiii făcea referire la protecția copiilor împotriva celor care au comis fapte penale, victime fiind copiii. Salutăm extinderea cercului de persoane cărora le va fi interzisă participarea la alegeri. Acum, nu doar copiii, ci noi toți vom fi protejați, astfel încât comunitățile să nu mai poată fi conduse de persoane condamnate penal. E o reparație nu doar morală, ci și constituțională” . [8] Momentan, este dificil de cuantificat efectul legii adoptate la inițiativa Salvați Copiii. Dacă în prima jumătate a anului 2021, an luat ca referință pentru inițiativa legislativă, au fost 7.600 de cazuri raportate de abuzuri asupra minorilor, în același interval din 2023, primul an după intrarea în vigoare a noii legi, au fost puțin peste 9.000 de cazuri. [9] [1] https://www.salvaticopiii.ro/sites/ro/files/migrated_files/documents/c3ac2ee5-2e28-4547-bcf1-3908572e4a5c.pdf [2] https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/Advocacy-campanii [3] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=19618 [4] https://www.g4media.ro/prefectul-judetului-prahova-a-emis-ordin-de-incetare-a-mandatului-primarului-din-sotrile-ales-dupa-ce-a-fost-condamnat-pentru-pornografie-infantila-mandatul-acestuia-a-fost-validat-de-instanta.html [5] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=19618 [6] https://romania.europalibera.org/a/fenomenul-copiilor-cu-copii/32119291.html [7] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2021/pr535_21.pdf   [8] https://www.salvaticopiii.ro/sites/ro/files/2023-11/abuzatorii-de-copii-nu-mai-pot-candida-la-functii-publice-statistica-abuzuri.pdf [9] https://copii.gov.ro/1/date-statistice-copii-si-adoptii/ SOS Satele Copiilor Despre SOS Satele Copiilor Istoric   Povestea organizației începe odată cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment soldat cu un număr considerabil de victime, fapt care a condus implicit la destrămarea multor familii. Astfel, în urma celei de-a doua conflagrații mondiale, numeroși copii au devenit orfani de război, rămânând, de asemenea, fără un adăpost. Acesta a fost momentul în care austriacul Hermann Gmeiner, fost soldat pe frontul din Rusia, a observat problemele cu care se confruntau tot mai mulți copii atunci când a început să profeseze în cadrul serviciilor pentru asistență socială după război. Toate acestea l-au motivat, urmând ca în anul 1949 să fondeze asociația SOS Satele Copiilor și în același an să înființeze prima așezare dedicată copiilor rămași fără adăpost, cu sediul în Imst, un sat austriac. Odată cu trecerea timpului asociația a reușit să se extindă, ajungând să își desfășoare activitatea în alte state din Europa și nu numai. Astfel, în 1955 au fost înființate filiale în Franța, Germania și Italia, urmând ca în anii '60 aceasta să ajungă în America Latină, Asia și Africa. Tot atunci, SOS Satele Copiilor capătă statutul de federație, fiind socotită ca organizație responsabilă pentru toate sediile înființate pe mapamond. [1] Grație activității sale continue, federația a reușit performanța de asigura un trai mai bun copiilor din zonele afectate, constituind adăposturi pentru aceștia.   SOS Satele Copiilor este o organizație non-guvernamentală cu o prezență globală dedicată îngrijirii și protejării copiilor fără sprijin parental. Fondată pe principiul fundamental al drepturilor copilului, organizația își propune să ofere un mediu familial stabil și iubitor pentru fiecare copil. Scopul principal al SOS Satele Copiilor este să asigure o copilărie sănătoasă și fericită fiecărui copil, cu accent pe cei lipsiți de sprijin familial. Copiii orfani sau abandonați trăiesc împreună cu o mamă SOS dedicată, organizația își propune să ofere o alternativă familială stabilă și să contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor. Principiile de bază 1. Respectarea drepturilor copilului: SOS Satele Copiilor se angajează să promoveze și să respecte drepturile fundamentale ale copiilor, așa cum sunt definite în Convenția cu privire la Drepturile Copilului a Națiunilor Unite. 2. Dezbateri privind incluzivitatea: Organizația acordă o atenție deosebită incluziunii și diversității, asigurându-se că toți copiii beneficiază de aceleași șanse, indiferent de originea lor etnică, religioasă sau socială. 3. Dezvoltare durabilă: SOS Satele Copiilor își propune să creeze condiții pentru o dezvoltare durabilă atât pentru copii, cât și pentru comunitățile în care sunt integrate satele, abordând nevoile imediate și investind în viitorul lor. Misiunea SOS Satele Copiilor Misiunea fundamentală a organizației este de a oferi un cămin stabil și iubitor pentru copiii orfani sau abandonați, asigurându-le o copilărie într-un mediu familial sigur și propice dezvoltării lor armonioase. SOS Satele Copiilor se angajează să creeze oportunități echitabile pentru fiecare copil, respectând drepturile acestora și promovând valorile umane esențiale. Viziunea Organizației Viziunea pe termen lung a SOS Satele Copiilor este de a contribui la construirea unui viitor în care fiecare copil are șansa de a crește într-un mediu familial iubitor și stabil. Organizația își propune să devină un catalizator pentru schimbarea sistemelor de protecție a copilului la nivel global, influențând politicile și practicile pentru a asigura drepturile copiilor și a le oferi o voce în deciziile care îi privesc. Valori Cheie 1. Respect și iubire: SOS Satele Copiilor pune la bază relațiile cu copiii principii fundamentale precum respectul pentru demnitatea lor și oferirea unei iubiri materne stabile. 2. Dezvoltare personală: Organizația se angajează să sprijine dezvoltarea personală și educațională a fiecărui copil, contribuind la formarea adulților responsabili și independenți. 3. Inovație și colaborare: SOS Satele Copiilor încurajează inovația și colaborarea, căutând mereu modalități noi și eficiente de a îmbunătăți serviciile oferite și de a colabora cu alte organizații pentru a atinge obiectivele comune.   Structură și organizare Organizația SOS Satele Copiilor își desfășoară activitatea la nivel mondial prin intermediul celor 118 filiale înființate pe teritoriul diferitelor state ale lumii. De asemenea, asociația dispune de o structură organizațională care facilitează aplicarea statutelor și principiilor care stau la baza federației. [2] Astfel, aceasta este împărțită în mai multe structuri cu atribuții diverse, precum Adunarea Generală, care reprezintă principalul organ cu rol decizional. Aceasta se reunește odată la fiecare patru ani și este compusă din toate asociațiile membre ale federației, care colaborează în vederea deciziilor privitoare la statutele organizației. Totodată, Adunarea are rolul de a alege președintele și vicepreședinte precum și alți membri care fac parte din Senatul Internațional. [3] Componența Senatului Internațional este reprezentată de președintele organizației, împreună cu adjunctul acestuia și alți 20 de membri ai organizației, iar un mandat al acestora se întinde pe o perioadă de patru ani. Având în vedere numărul limitat de locuri rezervate asociațiilor înființate la nivel național, opt dintre acestea revin membrilor cu o contribuție financiară semnificativă la fondurile federației. În ceea ce privește misiunea Senstului Internațional, acesta are responsabilitatea de a formula modificările de politică și de a elabora liniile directoare procedurale. [4] Consiliului de Management este constituit din președinte, opt reprezentanți ai fiecărei filiale, dar și dintr-o echipă cu rol administrativ și deține rolul de organ consultativ în ceea ce privește deciziile pe care Senatul dorește să le adopte, planurile de lucru formulate de Echipa de Management și obiectivele federației. [5] Secretariatul General este prezidat de Echipa de Management și cuprinde Birourile Internaționale cu sediul în Austria, dar și cele de pe teritoriul celorlalte regiuni. Se poate spune că Secretariatul General are un rol executiv, întrucât acestuia îi revine responsabilitatea de a contribui la implementarea tuturor deciziilor strategice adoptate în cadrul Adunării Generale și Senatului Internațional. În același timp, Secretariatul General este desemnat să monitorizeze standardele de calitate ale federației și reprezentarea acesteia în comunicarea și forumurile internaționale. [6] Reprezentantul Special pentru Afaceri Externe și Resurse constituie entitatea cu rol reprezentativ în relația pe care federația o are cu alte organisme care își desfășoară activitatea la nivel mondial, precum Organizația Națiunilor Unite sau Uniunea Europeană. [7] În consecință, această funcție se concentrează pe dezvoltarea relațiilor durabile de cooperare dintre asociația pe care o reprezintă și potențialii parteneri ai săi.     SOS Satele Copiilor operează printr-o structură inovatoare de sate, unde grupuri mici de copii trăiesc împreună în case cu o mamă SOS dedicată. Aceste sate reprezintă un mediu familial stabil, în care copiii pot crește în condiții cât mai asemănătoare cu o familie tradițională. Fiecare Sat SOS este construit pe principii cheie precum respectul pentru drepturile copilului, promovarea relațiilor afectuoase și stimularea dezvoltării individuale. Filosofia organizației pune accent pe crearea unui mediu care să ofere copiilor siguranță, iubire și oportunități pentru a-și atinge potențialul maxim. Personalul organizației include profesioniști precum asistenți sociali, psihologi, educatori și personal medical, care lucrează împreună pentru a asigura îngrijirea integrală a copiilor. De asemenea, se pot implica și voluntari, contribuind cu timpul și abilitățile lor în diferite domenii. Voluntarii reprezintă un element esențial al echipei SOS Satele Copiilor, aducând o varietate de abilități și experiențe. Ei se implica în activități precum sprijinul educațional, organizarea de evenimente comunitare și oferirea de susținere emoțională copiilor. Organizația acordă o atenție deosebită formării continue a personalului său, asigurându-se că aceștia sunt echipați cu cunoștințele și abilitățile necesare pentru a oferi cea mai bună îngrijire posibilă copiilor. Programul de dezvoltare profesională sprijină angajații în evoluția lor în carieră. SOS Satele Copiilor adoptă practici de gestionare a resurselor umane orientate către valorile organizației. Se promovează un mediu de lucru bazat pe respect reciproc, comunicare deschisă și implicare în deciziile care afectează copiii și comunitatea.   Sursa: SOS Children's Villages, https://www.sos-childrensvillages.org/organisation   Programe și servicii oferite 1. Îngrijirea Copiilor Orfani sau Abandonați · Adopția și Reintegrarea Familială SOS Satele Copiilor promovează adopția și reintegrarea familială ca priorități în îngrijirea copiilor. Organizația lucrează îndeaproape cu autoritățile și familiile biologice pentru a crea un mediu sigur și susținător pentru copii, facilitând adopții responsabile și reintegrări reușite în familii biologice. · Asistența Medicală și Educațională Programul de îngrijire a copiilor include asigurarea accesului la servicii medicale de calitate și educație. Fiecare copil beneficiază de asistență medicală regulată, iar educația este considerată un pilon esențial în dezvoltarea fiecărui copil, oferindu-le șanse egale în formarea lor. 2. Proiecte de Dezvoltare Comunitară · Impactul Asupra Comunităților Locale SOS Satele Copiilor nu se limitează doar la îngrijirea copiilor, ci se angajează și în proiecte de dezvoltare comunitară. Aceste proiecte au ca scop să îmbunătățească calitatea vieții întregii comunități, inclusiv prin construirea și modernizarea infrastructurii, furnizarea de acces la servicii sociale și încurajarea autonomiei economice.   · Educația și Formarea pentru Adulți Organizația oferă programe de educație și formare pentru adulți din comunități, sprijinindu-i să își dezvolte abilități profesionale și să devină autosuficienți. Aceasta include instruire în agricultură, meserii și alte domenii care să contribuie la creșterea nivelului de trai al familiilor. 3. Proiecte de Sensibilizare și Advocacy · Sensibilizarea cu Privire la Drepturile Copilului SOS Satele Copiilor desfășoară programe de sensibilizare pentru comunitatea locală, abordând importanța respectării drepturilor copilului și promovând o cultură a responsabilității și sprijinului pentru copii defavorizați.   · Advocacy în Cadrul Comunității și la Nivel Global Organizația se implică în activități de advocacy pentru drepturile copiilor la nivel local și global. Lucrând cu partenerii și comunitatea, SOS Satele Copiilor își asumă rolul de voce pentru copii, militând pentru schimbări legislative și sociale care să protejeze și să promoveze drepturile acestora. Una dintre principalele provocări cu care se confruntă SOS Satele Copiilor este gestionarea aspectelor financiare și a resurselor limitate. În contextul nevoilor complexe ale copiilor și familiilor, organizația se confruntă adesea cu presiuni financiare care pot afecta extinderea și calitatea serviciilor oferite. Fiecare regiune în care SOS Satele Copiilor operează are propriile sale probleme sociale și culturale. Adaptarea programelor și serviciilor la aceste realități locale poate reprezenta o provocare, iar în unele cazuri, apar obstacole legate de convingeri culturale sau practici tradiționale. În contextul schimbărilor sociale și tehnologice continue, organizația se confruntă cu necesitatea de a rămâne la curent cu noile tendințe și de a inova în mod constant. Acest lucru poate implica ajustarea programelor și adoptarea unor abordări noi pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale copiilor și familiilor. SOS Satele Copiilor a avut un impact semnificativ asupra vieților copiilor, oferindu-le un mediu familial stabil, educație de calitate și acces la servicii medicale. Numeroase povești de succes demonstrează modul în care copiii din satele SOS au reușit să-și depășească obstacolele și să-și construiască un viitor promițător. Tinerii crescuți în satele SOS au obținut realizări notabile, absolvind universități, integrându-se cu succes în piața muncii și aducând contribuții semnificative comunităților lor. Acest lucru subliniază succesul programelor de educație și dezvoltare personală implementate de organizație. SOS Satele Copiilor și-a extins modelul de succes în numeroase țări și regiuni la nivel global. Această expansiune reflectă recunoașterea eficacității programelor organizației și adaptabilitatea sa la diferite contexte culturale și sociale. Organizația a dezvoltat parteneriate strategice cu guvernele, organizațiile non-guvernamentale și agenții internaționale, consolidând sprijinul și resursele pentru proiectele sale. Aceste colaborări au contribuit la creșterea impactului organizației și la realizarea unor schimbări pozitive la nivel comunitar și global. A primit deasemnea recunoaștere la nivel internațional prin obținerea unor premii și distincții pentru excelență în domeniul protecției copilului și dezvoltării comunitare. Această recunoaștere atestă angajamentul și impactul semnificativ al organizației. Obiective La fel ca în cazul celorlalte organizații non-guvernamentale, SOS Satele Copiilor își propune să contribuie în mod activ la dezvoltarea societății prin coordonarea, sprijinirea și monitorizarea continuă a demersurilor inițiate de organizațiile afiliate și prin derularea programelor SOS Satele Copiilor în nume propriu. [8]   Finanțare SOS Satele Copiilor colaborează cu diverse organizații internaționale care contribuie la sprijinirea tuturor acțiunilor demarate de aceasta prin donații, precum și cu autoritățile publice de la nivelul fiecărui stat în care este înființată una din filialele organizației pentru a putea îndeplini într-un mod facil obiectivele care stau la baza acesteia.   Referințe   1. SOS Children's Villages, History , https://www.sos-childrensvillages.org/who-we-are/history 2. SOS Children's Villages, Our organization , https://www.soschildrensvillages.org/organisation 3. SOS Children's Villages International (2016), „SOS Children's Villages International Statutes”, https://www.sos-childrensvillages.org/getmedia/eeffd731-d2eb-4458-8b70-d3a92eb276a2/Statutes-EN-2016.pdf  4. https://www.sos-satelecopiilor.ro/ 5. https://ro.linkedin.com/company/sos-satelecopiilor [1] SOS Children's Villages, „History”, https://www.sos-childrensvillages.org/who-we-are/history [2] SOS Children's Villages, „Our organization”, disponibil online: https://www.sos-childrensvillages.org/organisation [3] Ibidem [4] Ibidem [5] Ibidem [6] Ibidem . [7] Ibidem. [8] SOS Children's Villages International (2016), „SOS Children's Villages International Statutes”, disponibil online: https://www.sos-childrensvillages.org/getmedia/eeffd731-d2eb-4458-8b70-d3a92eb276a2/Statutes-EN-2016.pdf Studiu de caz: Grain of rice for Korea SOS Satele Copiilor demarează anual campanii în vederea atingerii obiectivelor pe care și le-a propus. Una dintre primele acțiuni de acest gen a fost desfășurată în 1963, în Coreea de Sud. Cu prilejul vizitei sale în Daegu, fondatorul SOS Satele Copiilor a putut observa condițiile precare în care trăiau copiii coreeni și a lansat inițiativa „Grain of Rice for Korea". Astfel, milioane de boabe de orez care au fost însoțite de mesajul „Un bob de orez pentru un dolar” au fost trimise cetățenilor din Europa și Statele Unite, încurajând oamenii să doneze pentru a contribui la construirea unei așezări în Daegu. În același an au fost puse bazele primului sat de acest gen din Asia. [1] În anii următori, asociația și-a extins considerabil aria de acțiune, accesând tot mai multe zone în care existau copii al căror trai nu era unul favorabil pentru o creștere armonioasă. În ciuda trecerii timpului, SOS Satele Copiilor și-a adaptat constant specificul astfel încât proiectele demarate să satisfacă nevoile actuale. În consecință, federația a contribuit activ la refacerea comunităților afectate de conflicte, catastrofe naturale, crize sanitare și altele. [1] SOS Children's Villages, „1963- Expansion into Asia”, disponibil online: https://www.soschildrensvillages.ca/1960s-asia Studiu de caz O șansă la viață Acest studiu de caz ilustrează diversitatea impactului pozitiv pe care SOS Satele Copiilor l-a avut asupra vieților copiilor și comunităților. Subliniază nu doar succesul individual al beneficiarilor organizației, ci și contribuția acesteia la dezvoltarea globală și arată cum potențialul fiecărui copil este explorat și încurajat. Alexandru a crescut într-un sat SOS și a beneficiat de sprijinul constant al mamei SOS și al echipei educative. Cu determinare și dedicare, Alexandru a reușit să urmeze un liceu de prestigiu si acum este student la Academia de Studii Economice din București, în anul I. Exemplul său demonstrează potențialul copiilor crescuți în satele SOS. Alexandru   este un tânar activ, inteligent, dornic să capete cât mai multă experiență și să își clădeasca un viitor frumos. Este pasionat de sport și merge cu regularitate la sala de fitness, are un stil de viață sănatos și vrea să își ia certificat ca trainer sport. Știe că a primit o șansă la viața pe care și-o dorește și pentru că a ajuns într-un mediu în care copiilor li se suflă în aripi.   REFERINȚĂ https://www.europafm.ro/cum-arata-viata-unui-copil-care-a-fost-crescut-de-sos-satele-copiilor-dupa-ce-a-implinit-18-ani-audio/ United Way Despre United Way Istoric În anul 1887 un grup de cinci persoane din Denver, format dintr-o femeie și cinci bărbați cu funcții clerice, a realizat nevoia imperioasa ca în comunitatea în care locuiau să existe o colaborare în ceea ce privea bunăstarea generală. Frances Wisebart Jacobs, Myron W. Reed, William J. O'Ryan, Dean H. Martyn Hart ș i William S. Friedman și-au unit forțele pentru a organiza o strângere de fonduri pentru 10 agenții de sănătate. The Charity Organization Society, așa cum a fost cunoscută organizaț ia la început a funcționat ca un agent de colectare de fonduri pentru organizațiile caritabile din zonă oferind în plus și servicii de coordonare și consiliere. În primul său an de activitate a reușit să strângă 21.700 USD din fonduri cu care au ajutat 22 de agenții. Începând din acel moment, fie că s-au numit „Community Chest”, „Red Feather Drive”, „United Fund”, iar din 1964, „United Way”, oamenii din comunitățile din întreaga lume și-au organizat eforturile în astfel de organizații pentru a promova un stil de viață bun. În anul 1918, la Chicago, a avut loc o întâlnire la care au participat directorii executivi a 12 federații de strângere de fonduri. În urma acesteia s-a înființat American Association for Community Organizations (AACO), predecesorul United Way . Alți ani care au marcat evoluția organizației au fost 1948 când au ajuns la un număr de 1000 de comunități United Way , 1971 când sediul central se mută din New York la Alexandria, unde se află și astăzi, dar și 1974 moment în care United Way , pentru prima dată în istorie, a reușit să strângă mai mult de 1 miliard de dolari dintr-o campanie anuală a unei singure organizații. Din acest moment se poate observa cu ușurință ascensiunea formidabilă pe care organizația a cunoscut-o, mai ales în anii ‘ 90 când a fost aleasă cea mai preferată organizație pentru etica de care a dat dovadă, precum și selecția ca furnizor principal de sprijin comunitar și servicii de voluntariat pentru ștafeta Torței Olimpice din 1996.   În zilele noastre United Way înseamnă mai mult decât o organizație care gestionează fonduri și care organizează diferite campanii, aceștia ajungând la un număr de 1800 de afiliați locali din 41 de țări. Aceștia, prin eforturile depuse de-a lungul anilor, reușesc să aducă împreuna oameni, organizații ș i comunit ăți și să promoveze o viziune comună bazată pe educa ție, sănătate și stabilitate financiară. Structură Organizația centrală, adică United Way Worldwide , este formată din mai multe organizații încorporate independent, ceea ce înseamnă că fiecare operațiune desfăș urat ă la nivel local este condusă în mod autonom, centrele locale având chiar consiliu de administrație complet separat de organizaț ia mam ă. Dacă organizațiile locale împreună cu voluntarii sunt responsabili de identificarea necesităților din comunitate si desfășurarea activităților necesare îmbunătățirii calității vieții, organizația centrală, United Way Worldwide , este responsabilă de întreținerea rețelei globale. Pe scurt organizația este formată din 5 divizii: echipa de conducere (formată din CEO, CTO, CFO etc.), Consiliul de administrație mondial (The Worldwide Board of Trustees), Consiliul de administrație al S.U.A. (The U.S.A. Board of Trustees), Women United Global Leadership Council și Consiliul de conducere mondial (Worldwide Leadership Council). Fiecare dintre cele 5 structuri enumerate mai sus au un rol foarte important, această structură ierarhică fiind responsabilă pentru buna funcț ionare a întregului organism. Obiective   United Way , încă de la începuturile sale, a fost un proiect care și-a propus să ofere ajutor cât mai multor oameni pentru îmbunătățirea calității vieții. Cei 3 piloni pe care organizația i-a urmărit de-a lungul activității sale au fost sănătate, educaț ie și stabilitate financiară. Mai mult, investind în oameni, organizația își propune să fructifice rezultatele pe termen lung. Cu alte cuvinte investind timp î n educa ția unui copil, tânăr sau adult contribui la crearea unei comunități mai sigure, mai sănătoasă, mai bună pentru toată lumea. Programele oferite de aceștia sunt diverse printre ele enumerându-se 2-1-1, Born Learning, MyFreeTaxes.com, MySmartMoney precum și altele. Printre altele aceștia se implică serios pentru a pune capăt sclaviei moderne și traficului de persoane, dar nu uită nici de categoria seniorilor, dorind ca aceștia să ducă o via ță cât mai ușoară cu putință. Finan țare United Way colaboreaz ă cu guverne, companii, organizații non-profit dar și cu alte tipuri de organizații. Acești parteneri contribuie nu numai cu bani ci și cu idei, programe, oameni și nu numai. Majoritatea fondurilor obținute sunt adunate prin programul centra l International Donor Advised Giving (IDAG) al United Way . Practic companiile identifica o anumită component ă către care dorește să direcționeze fonduri, iar United Way se ocup ă de facilitarea transmiterii subvenției către destinatar. De asemenea, există și granturi care se oferă diferiților afiliații care trebuie să depună proiecte ce sunt evaluate, iar în funcție de cât de rentabil este un proiect sau altul aceste granturi sunt alocate. Studiu de caz: COVID-19 Capacitatea de răspuns și de reorganizare a United Way la începutul pandemiei de COVID-19 a fost una remarcabilă. Având în vedere faptul că toate companiile si organizațiile au agende și planuri bine stabilite din timp pentru ca totul să func ționeze intr-un mod optim, imprevizibilul adus de pandemie a pus la testare capacitate de adaptare a acestei organizații.   În doar câteva luni United Way a reu șit să își utilizeze rețeaua pentru a distribui produse necesare familiilor aflate în nevoie. Totodata aceștia au creat un set de instrumente digitale care au ajutat la crearea a peste 700 de fonduri care au pus   la dispoziție oamenilor toate cele necesare de la medicamente și hrană, până la asisten ță medicală și consiliere în carieră. Mai mult, Fondul de răspuns ș i recuperare comunitar COVID-19 al United Way a reu șit sa direcționeze sume de peste un miliard de dolari și să ajute 27 de milioane de oameni din comunități din lumea întreagă. Mai mult, în această perioadă United Way a colaborat cu nume precum Tiltify, Porsche, DoorDash, BET, Kendall-Jackson, Harley-Davidson, TikTok, and PetSmart Charities. Au organizat în parteneriat cu Fundația Națiunilor Unite și Ziua Nasului Roșu #HopefromHome, un eveniment desfășurat pe 7 aprilie 2020. De asemena au fost organizate strângeri de fonduri online pe TikTok, Instagram, Facebook la care au participat mai mulți artiș ti și persoane publice din care s-au strâns fonduri în valoare de 1,9 milioane de dolari, dintre care o treime au fost direcționaț i c ătre United Way Worldwide. Nu în ultimul râ nd, BET, NAACP și United Way Worldwide au înființat BET United Way COVID Fund care a strâns aproximativ 18,4 milioane de dolari. Referințe 1. United Way. History of   United Way. https://www.uwrc.org/history.html . 2. Mile High United Way. The history of united way. https://unitedwaydenver.org/history-of-united-way/ . 3. Wright, K. (2020, August 1). Case Study: United Way Worldwide. https://portfolium.com/entry/case-study-united-way-worldwide . 4. United Way Worldwide. Our history . https://www.unitedway.org/about/history . 5. United Way ’ s Organizational Structure . https://www.organimi.com/organizational-structures/united-way/ . 6. United Way . https://en.wikipedia.org/wiki/United_Way . 7. United Way Worldwide. Our mission. https://www.unitedway.org/our-impact/mission . 8. United Way Worldwide. Featured programs. https://www.unitedway.org/our-impact/featured-programs . 9. Monson-Rosen, M. (2020, Iulie 1). United Way Grants for US Nonprofits: Who's Eligible, How to Apply. https://www.missionbox.com/article/38/united-way-grants-for-us-nonprofits-whos-eligible-how-to-apply . 10. Pepper, D. (2021, Martie 25).   M oving from Response to Recovery: A Case Study with United Way Worldwide Facing a World Reordering Moment. https://ccsfundraising.com/moving-from-response-to-recovery-a-case-study-with-united-way-worldwide/ . 11. United Way Worldwide. (2021, Martie 18). United Way Worldwide Releases Year One COVID-19 Impact Report. https://www.unitedway.org/the-latest/press/united-way-worldwide-releases-year-one-covid-19-impact-report . Green Peace Despre Green Peace Acest articol explorează valorile de bază, misiunea și structura organizațională a Greenpeace, așa cum sunt prezentate pe paginile sale oficiale, cu accent pe Greenpeace International și Greenpeace East Asia. În plus, studiul analizează cadru structural al organizației prezentat în documentul intitulat "Greenpeace: Un Cadru Organizațional Global". Analiza are ca scop oferirea unei înțelegeri cuprinzătoare a principiilor, obiectivelor și structurii interne ale Greenpeace, evidențiind modul în care aceste elemente contribuie la advocacy-ul său eficient pentru mediu. 1. Introducere Greenpeace, înființată în 1971, a jucat un rol central în activismul global pentru mediu. Acest articol examinează valorile de bază, misiunea și structura organizațională a Greenpeace pe baza informațiilor preluate de pe paginile sale oficiale și din documentul său de cadru organizațional. 2. Valori de bază și misiune 2.1. Supravegherea mediului: Greenpeace International subliniază supravegherea mediului prin promovarea practicilor durabile și apărarea ecosistemelor și biodiversității (Greenpeace International, Valori). 2.2. Acțiune directă non-violentă: Organizația subliniază utilizarea mijloacelor pașnice și a acțiunii directe non-violente ca instrumente puternice pentru a promova schimbările în domeniul mediului (Greenpeace International, Valori). 2.3. Independența: Greenpeace se angajează să mențină independența față de interesele politice și economice, asigurând că acțiunile sale sunt conduse exclusiv de preocupările privind mediul (Greenpeace International, Valori). 2.4. Obiective: Asigurarea capacității Pământului de a ”găzdui și nutri viața în toată diversitatea sa”. Greenpeace își concentrează eforturile de campanie împotriva unor probleme globale precum schimbările climatice, defrișările, pescuitul excesiv, ingineria genetică, poluarea nucleară. Misiunea include protejarea biodiversității în toate formele ei, prevenirea poluării și a abuzurilor asupra oceanelor, pământului, aerului și apei, eliminarea tuturor amenințărilor nucleare, promovarea păcii, a dezarmării globale și a non-violenței. Pentru a-și atinge scopurile, Greenpeace folosește metode precum acțiunile directe non-violente, documentarea și presiunea publică. 3. Structura organizațională Structura organizațională a Greenpeace este detaliată în documentul "Greenpeace: Un Cadru Organizațional Global". Organizația operează printr-un model descentralizat, cu birouri naționale/regionale autonome, care lucrează în mod colaborativ sub o viziune globală comună. Greenpeace este format din Greenpeace International (Fundația Consiliului Greenpeace), cu sediul în Amsterdam (Olanda), și din 26 de birouri regionale care operează în peste 55 de țări. Birourile regionale își desfășoară activitatea în cea mai mare parte autonom, sub patronajul Greenpeace International. Directorul executiv al Greenpeace este ales de membrii consiliului de administrație al Greenpeace International. Actuala directoare a Greenpeace International este Jennifer Morgan, iar actuala președintă a consiliului este Ayesha Imam. În 2020, Greenpeace avea o echipă de 3532 de angajați și zeci de mii de voluntari la nivel global. Fiecare birou regional este condus de un director executiv regional ales de membrii Consiliului de Administrație Regional. Consiliile Regionale de Administrație aleg, de asemenea, un delegat pentru Întâlnirea Generală Anuală a Greenpeace International, unde delegații votează alegerea sau înlăturarea actualului Consiliu de Administrație Greenpeace International. Rolul adunării generale anuale este, de asemenea, susținerea dialogului dintre administratorii birourilor regionale și administrația Greenpeace International, precum și luarea de decizii privind principiile de bază și problemele importante la nivel strategic ale Greenpeace. Structura organizațională facilitează campaniile eficiente, permițând Greenpeace să abordeze problemele de mediu la nivel global prin eforturi coordonate ale birourilor sale regionale. 4. Finanțare Greenpeace este o organizație independentă, non-profit, care se bazează mai ales pe donații individuale de la persoane fizice și fundații cu valori comune. Greenpeace verifică toate donațiile majore pentru a se asigura că nu primește finanțări nedorite. Pentru a-și păstra independența, Greenpeace nu acceptă bani de la guverne, organizații interguvernamentale, partide politice sau corporații. Donațiile de la fundații care își primesc majoritatea fondurilor de la guverne, partide politice sau corporații sunt respinse. Donațiile primite de la fundații sunt, de asemenea, respinse dacă donația ar putea compromite independența și scopurile Greenpeace sau dacă fundațiile impun condiții nerezonabile, restricții sau constrângeri în ceea ce privește activitatea Greenpeace. Întrucât la mijlocul anilor 1990 numărul susținătorilor a început să scadă, Greenpeace a implementat strângerea directă de fonduri, prin care membri interacționează cu potențiali susținători în locuri publice, oferindu-le posibilitatea de a deveni donatori recurenți. În 2008, mare parte din cele 202,5 ​​milioane euro primite de organizație au fost donate de aproximativ 2,6 milioane de susținători individuali, în mare parte din Europa. În 2017, 95,3% din fondurile Greenpeace au venit de la donatori individuali, circa 3,3% din granturi oferite de fundații independente și 1,4% din finanțări de la loterie. În 2018, bugetul global al Greenpeace a fost de aproximativ 340 milioane €. 5. Concluzie Acest articol oferă o prezentare cuprinzătoare a valorilor de bază, a misiunii și a structurii organizaționale a Greenpeace, pe baza informațiilor colectate de pe paginile sale oficiale și din documentul de cadru organizațional. Angajamentul organizației față de supravegherea mediului, acțiunea directă non-violentă și independența, împreună cu structura sa descentralizată, o plasează pe Greenpeace ca o forță dinamică și influentă în advocacy-ul global pentru mediu. În timp ce provocările evoluează, capacitatea Greenpeace de a-și adapta strategiile subliniază reziliența și angajamentul său în a aduce schimbări pozitive.   Referințe: Greenpeace International. (n.d.). Valori. Accesat de la https://www.greenpeace.org/international/about/values/   Greenpeace East Asia. (n.d.). Misiune și Valori. Accesat de la https://www.greenpeace.org/eastasia/mission-values/   Greenpeace International. (n.d.). Structură. Accesat de la https://www.greenpeace.org/international/about/structure/   Greenpeace. (2018). Un Cadru Organizațional Global [PDF]. Accesat de la https://www.greenpeace.org/static/planet4-international-stateless/2018/12/22cf06f9-framework-summary.pdf Green Peace România, site oficial al Green Peace. Accesat de la   https://www.greenpeace.org/romania/   Green Peace România, raport de activitate 2010. Accesat de la https://www.greenpeace.org/static/planet4-romania-stateless/2019/07/ea68e0f4-ea68e0f4-raport-de-activitate-greenpeace-2010.pdf   Enciclopedie online (17 ianuarie 2023). Accesat de la https://ro.wikipedia.org/wiki/Greenpeace Studiu de caz: Energy Revolution 1. Istoric Greenpeace a fost în fruntea promovării unei revoluții a energiei sustenabile. Acest studiu de caz compară două rapoarte esențiale ale organizației, analizând peisajul schimbător al energiei sustenabile așa cum este prezentat în "Energy Revolution: A Sustainable Path Forward" (2009) și "Energy Revolution 2015 Summary" (2015). Greenpeace este una dintre primele organizații care au formulat un scenariu de dezvoltare durabilă pentru atenuarea schimbărilor climatice, încă din 1993. Potrivit sociologilor Marc Mormont și Christine Dasnoy, Greenpeace a jucat un rol crucial în sensibilizarea publicului cu privire la efectele schimbărilor climatice încă din anii 90. Organizația s-a concentrat și asupra încălzirii globale, cât și a efectului acesteia asupra stratului de ozon. Greenpeace a fost una dintre principalele organizații care au susținut eliminarea de urgență a substanțelor care distrug stratul de ozon prin Protocolul de la Montreal. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a acordat Greenpeace un premiu pentru „contribuții remarcabile la protecția stratului de ozon al Pământului” în 1997.   În prezent, Greenpeace consideră că schimbările climatice sunt cea mai mare problemă de mediu cu care se confruntă Pământul. Greenpeace cere ca emisiile globale de gaze cu efect de seră să scadă până aproape de zero până în 2050. Pentru a atinge această țintă vitală, Greenpeace a cerut țărilor industrializate să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră și să acorde finanțări substanțiale țărilor în curs de dezvoltare pentru a-și construi o capacitate energetică durabilă, pentru a se adapta la consecințele inevitabile ale schimbărilor climatice și pentru a stopa defrișările. Împreună cu EREC, Greenpeace a formulat un scenariu energetic global, „Energy Revolution”, în care 80% din energia lumii este produsă din surse regenerabile, iar emisiile din sectorul energetic sunt reduse cu peste 80% de la nivelurile anilor 1990, până în 2050. Acest studiu de caz academic efectuează o analiză comparativă a două rapoarte semnificative ale Greenpeace privind energia sustenabilă: "Energy Revolution: A Sustainable Path Forward" (2009) și "Energy Revolution 2015 Summary" (2015). Studiul examinează evoluția perspectivelor Greenpeace asupra energiei sustenabile pe parcursul acestui interval de șase ani, evidențiind constatări cheie, recomandări și schimbări de accent. Prin această analiză, studiul își propune să evalueze impactul contextelor globale schimbătoare și avansurilor tehnologice asupra viziunii Greenpeace pentru un viitor energetic sustenabil.   2. Context Raportul din 2009 aborda nevoia urgentă a unei tranziții către sisteme energetice sustenabile, subliniind importanța surselor de energie regenerabilă și a măsurilor de eficiență energetică. Rezumatul din 2015 se bazează pe aceste idei, luând în considerare progresele tehnologice, schimbările de politică și evoluția peisajului energetic global.   3. Constatări și recomandări cheie (2009) 3.1. Integrarea energiei regenerabile: Raportul din 2009 susține integrarea surselor de energie regenerabilă, cum ar fi vântul, soarele și geotermalul, pentru a înlocui combustibilii fosili tradiționali. 3.2. Măsuri de eficiență energetică: Subliniază importanța măsurilor de eficiență energetică în diverse sectoare pentru a reduce consumul total de energie și impactul asupra mediului. 3.3. Renunțarea la combustibilii fosili: Pledează pentru renunțarea la combustibilii fosili, în special cărbunele și petrolul, pentru a combate schimbările climatice și a trece la un sistem energetic cu emisii reduse de carbon.   4. Constatări și recomandări cheie (2015) 4.1. Avansuri tehnologice: Rezumatul din 2015 recunoaște și integrează progresele în tehnologiile de energie regenerabilă, inclusiv importanța stocării energiei și a soluțiilor de rețea inteligentă. 4.2. Sisteme energetice decentralizate: Recunoaște beneficiile potențiale ale sistemelor energetice decentralizate și implicarea comunităților locale în generarea și gestionarea energiei regenerabile. 4.3. Acces și echitate energetică: Lărgește sfera pentru a aborda problemele de acces și echitate energetică, luând în considerare importanța furnizării de soluții energetice sustenabile comunităților neajutorate.   5. Analiză comparativă Studiul compară critic constatările și recomandările cheie ale celor două rapoarte, evidențiind schimbări de accent, noțiuni noi și integrarea progreselor tehnologice din rezumatul din 2015.   6. Impact și direcții viitoare Studiul explorează impactul eforturilor Greenpeace bazate pe aceste rapoarte, evaluând în ce măsură recomandările organizației au influențat politicile energetice globale. În plus, se iau în considerare posibile direcții viitoare pentru advocacy-ul în domeniul energiei sustenabile.   7. Concluzie Acest studiu de caz oferă o analiză succintă a rapoartelor Greenpeace privind energia sustenabilă, oferind perspective asupra evoluției perspectivelor organizației pe parcursul a șase ani. Prin evaluarea constatărilor cheie, recomandărilor și schimbărilor de accent, studiul contribuie la o înțelegere mai bună a naturii dinamice a advocacy-ului pentru energie sustenabilă în contextul schimbător al lumii.    Referințe: Greenpeace USA. (2009). Energy Revolution: A Sustainable Path Forward [PDF]. Accesat de la https://www.greenpeace.org/usa/wp-content/uploads/legacy/Global/usa/report/2009/4/energy-r-evolution-a-sustain.pdf Greenpeace. (2015). Energy Revolution 2015 Summary [PDF]. Accesat de la https://www.greenpeace.org/static/planet4-netherlands-stateless/2018/06/Energy-Revolution-2015-Summary.pdf Studiu de caz Junior Achievement Despre JA Istoric Junior Achievement, organizație numită inițial Biroul pentru băieți și fete al Ligii Statelor de Est , a fost înființată în 1919 în Springfield, Massachusetts, SUA de către Theodore Vail, președintele AT&T, Horace Moses, fondatorul companiei Strathmore Paper și senatorul Murray Crane din Massachusetts. Data oficială de început a Junior Achievement este considerată 1 decembrie 1919. Aceasta este data la care primul director al Junior Achievement, O.H. Benson, a început să lucreze pentru organizație după ce a lucrat anterior la Departamentul de Agricultură al SUA și la o altă organizație de ajutorare a tinerilor, 4-H. Chiar dacă Junior Achievement a început prin a se concentra pe participanții tineri, în scurt timp și-a schimbat programele pentru a servi elevilor de liceu care au înființat afaceri cu îndrumarea unor consilieri. Încă de la început, Junior Achievement a fost recunoscută de președintele american Calvin Coolidge pentru eforturile sale de a ajuta tinerii care s-au mutat de la ferme la oraș să se adapteze la economia industrială în plină expansiune. Junior Achievement nu a fost imună la Marea Criză Economic ă din 1929-1933. Organizaț ia a r ă mas concentrat ă în principal în nord-estul Statelor Unite în anii 1930, cu sprijinul întreprinderilor. Junior Achievement a început să se extind ă în vestul mijlociu chiar înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Înainte de război, conducerea Junior Achievement a luat decizia de a deveni o organizație națională. Aceste planuri au fost puse în așteptare la începutul războiului. În timpul acesta, companiile studențești JA au sprijinit efortul de război prin campanii de reciclare și prin aprovizionarea forțelor armate cu articole precum umerașe de haine. După cel de-al Doilea Război Mondial, Junior Achievement a început să se extind ă serios la nivel na țional. Primul birou internațional JA s-a deschis î n Canada în anii 1950. În anii 1960, prima organizație de peste mări afiliată la Junior Achievement, Young Enterprise (YE), s-a lansat în Regatul Unit. În 1969, Junior Achievement și-a marcat cea de-a 50-a aniversare prin furnizarea de programe în toate cele 50 de state americane. La mijlocul anilor 1970, a devenit evident că Junior Achievement trebuia să se extindă de la statutul de organizație cu program strict de tip after school pentru liceeni și să ofere programe în cadrul școlii și pentru alte clase. În curând, JA a lansat ,,Project Business”, conceput pentru a-i învăța pe elevii de gimnaziu concepte de afaceri în sesiuni ținute î n clas ă . La sf ârșitul anilor 1970, Junior Achievement a lansat ,,Business Basics”, un program pentru elevii din clasele primare, care a folosit ca voluntari elevi din cadrul JA Company Program. Mai târziu, JA a început să angajeze profesioniști din domeniul afacerilor ca voluntari pentru Business Basics. La începutul anilor 1980, Junior Achievement a început să ofere ,,Economie aplicată”, un program aprofundat de economie pentru elevii de liceu. ,,Applied Economics” a fost unul dintre primele programe care utiliza calculatoare (PC) în cadrul unei săli de clasă. În perioada sa de vârf, la începutul anilor 1970, programele JA Company erau urmate de aproape 300.000 de adolescenți pe an. Până în 1987, Junior Achievement, care combina atât programe after-school, cât și unele în cadrul școlii, a ajuns la 1 milion de elevi pe an. După 1989, a crescut interesul global pentru programele Junior Achievement. Anii 1990 au fost marcaț i de o cre ș tere brusc ă a ofertei de programe JA în întreaga lume, organizaț ia extinz ându-se în Europa, America Latină , Asia, Africa și Orientul Mijlociu. În această perioadă a fost înființată Junior Achievement International, care avea să devină în cele din urmă JA Worldwide. Până în anul 2000, Junior Achievement a implementat JA Finance Park, un program experiențial care le permitea elevilor de gimnaziu să ia decizii financiare pentru adulți în simulări asemănătoare cu cele din viața reală. Acest program a fost în curând urmat de lansarea programului JA BizTown, conceput pentru elevii de vârstă ș colar ă primar ă care puteau conduce simulat un oraș pentru o zi. În această perioadă, Junior Achievement a implementat și JA Job Shadow, un program care le permite elevilor de liceu să ,,urmărească” profesioni ști care lucrează în diverse domenii. În prezent, la nivel mondial, JA ajunge la 12 milioane de elevi în peste 100 de țări.     Structură Echipa de conducere JA Worldwide (senior leadership team) ghidează inițiativele globale ale JA, care deservesc peste 12 milioane de tineri din peste 100 de țări în fiecare an. Consiliul membrilor este un organism consultativ format din reprezentanț i a c âte doi membri din fiecare dintre cele șase regiuni în care este prezentă organizația. Scopul său este de a reprezenta punctele de vedere ale membrilor JA cu privire la aspectele care afectează rețeaua globală JA și de a ajuta JA Worldwide să comunice schimbările de politică și să faciliteze promovarea ș i protec ția mărcii Junior Achievement. Consiliul Guvernatorilor JA (consiliul de administrație) la nivel mondial modelează amprenta global ă a organizației, servește ca organism fiduciar pentru a supraveghea activitățile rețelei JA și în același timp ajută JA s ă fie pregătit pentru oportunitățile care apar. Consiliul Global JA Worldwide este un organism format din persoane care se dedică misiunii JA în întreaga lume. Membrii consiliului global participă și sprijină JA în funcție de programul lor, fie că intră în contact cu antreprenori în devenire, fie că participă la evenimente JA sau că sunt mentori pentru personalul global. Candidații ideali pentru consiliul global JA Worldwide sunt lideri corporativi, antreprenori, absolvenț i JA, fo ști membri ai consiliului de administrație JA ș i al ți susținători ai JA care au o credință constantă în misiunea JA, sunt interesați să se implice în evenimentele regionale și globale ale JA, au capacitatea și dorința de a sprijini în mod semnificativ JA Worldwide și sunt entuziaș ti în ceea ce privește atragerea de noi susținători pentru JA.   Obiective JA Worldwide este cea mai mare organizaț ie non-profit (ONG) dedicat ă abordării provocărilor sociale și economice fundamentale ale tinerilor. Junior Achievement inspiră și pregătește tinerii pentru a reuși î n economia global ă a secolului XXI. Elevii JA își activează poten țialul și își folosesc abilitățile pentru a contribui la dezvoltarea familiilor, comunităților, națiunilor și a economiei lor. Începând cu doar o mână de elevi în 1919 în Springfield, Massachusetts, S.U.A., JA se întinde acum pe tot globul cu o mare varietate de experiențe de învățare pentru tinerii cu vârste cuprinse între 5 și 25 de ani. JA operează în peste 100 de țări din întreaga lume, deservind 12 milioane de tineri cu sprijinul a aproape 400.000 de voluntari și asigurându-și venituri de peste 253 de milioane de dolari (în 2011-2012). Misiunea JA: Să inspirăm și să preg ătim tinerii pentru a reuși într-o economie globală.   Finan țare Junior Achievement nu ar putea pregăti tineri care să reu șească într-o economie globală fără investitori. Fiecare sumă face diferența și toate donațiile către JA ajută la continuarea ș i evolu ția programelor JA la nivel global, național și local. Donațiile pot fi făcute atât de că tre corpora ții ș i funda ții, cât și de către persoane fizice.   Referințe: 1. Junior Achievement. JA History Fact Sheet . https://www.juniorachievement.org/documents/6092387/0/centennial+fact+sheet/bbaa4f22-7d74-4b33-9434-8801e2fedc0a 2. Junior Achievement. Our People. https://www.jaworldwide.org/ourpeople 3. Junior Achievement. Junior Achievement Worldwide. https://www.devex.com/organizations/junior-achievement-worldwide-6469 4. Junior Achievement USA. 2019-2020 Junior Achievement USA Annual Report. https://jausa.ja.org/dA/19a7426ab5/pdfReportDocument/Annual%20Report%202019-20.pdf Studiu de caz: JA Finance Park Junior Achievement SUA a introdus tablete pentru a promova și îmbunătăți un program popular și eficient pentru învățarea finanțelor personale și bugetare pentru elevii din întreaga țară. JA Finance Park, lansat în 2003, îi învață pe elevi elementele de bază ale finan țelor personale și bugetare prin intermediul mai multor lecții î n clas ă și se încheie cu o ,,zi din viața unui antreprenor” simulată. Inițial, elevii care participau la simulare foloseau creionul și hârtia pentru a-și întocmi bugetele. Această abordare, deși eficientă, adesea îi lăsa pe elevi mai îngrijorați de calculele matematice în loc să se concentreze la activitățile desfășurate. Oficialii JA au decis să digitalizeze procesul de elaborare a bugetului prin crearea unei aplicații personalizate care să poată fi implementat ă pe tablete (din 2014). Programul a devenit rapid ,,cel mai stră lucitor b ănuț” al JA, datorit ă impactului asupra elevilor. Simularea le permite elevilor să pună în practică în lumea reală conceptele pe care le-au învățat în munca lor la clasă. Asistați de voluntari și de reprezentanț i ai autorit ăților locale, elevii fac cercetări și apoi merg printr-un mini-oraș simulat cu bănci, dealeri de mașini, birouri guvernamentale și puncte de vânzare cu amănuntul, unde ei aplică pentru împrumuturi, fac cumpărături și plătesc facturi.     Referințe: CDW. Junior Achievement Case Study. https://webobjects.cdw.com/webobjects/media/pdf/Solutions/Mobility/Junior-Achievement-Case-Study.pdf Studiu de caz World Council of Churches World Council of Churches CONSILIUL   MONDIAL AL BISERICILOR     a). Date generale. Istoric.   Sursa: ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor ;     https://www.scribd.com/document/432504025/Ce-Este-Consiliul-Mondial-Al-Bisericilor ;   https://basilica.ro/tag/consiliul-mondial-al-bisericilor/ ; )   Consiliul   Mondial al   Bisericilor   a   fost înființat la 23 august 1948, de către reprezentanții a 147 de biserici,   și este organul   principal al mișcării ecumenice.   Ideea unificării religioase s-a conturat mai pregnant începând cu 1893, la Chicago, și 1900, la Paris, când Loja Marelui Orient a adus în atenție propunerea   unui Congres al tuturor religiilor, pentru a promova ,,o religie universală, acceptată de popoare, de toate culturile și tradițiile.” Astfel, în Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, se înființau, în   cadrul curentului religios, nou apărut, o mulțime de asociații, fundații, organizații și comitete ce aveau rolul comun de a se implica în problemele sociale, etice, politice și de afaceri, aducându-le   o nuanță religioasă. Actul de naștere al Consiliul Mondial al Bisericilor, își are începutul   în 1937, când   cele două   mișcări ecumenice,   Mișcarea Viață și Muncă, ce își concentra activitatea pe activitățile practice ale bisericilor, și   Mișcarea   Credință și Ordine, cu activitate concentrată pe credințele și organizarea bisericilor și problemele implicate în eventuala lor reuniune, deci când cele două mișcări ecumenice, au început să lucreze pentru stabilirea unei singure organizații. În 1937, Conferința de Credință și Ordine de la   Edinburgh și Conferința Viață și Muncă, de la Oxford au acceptat planul   de a crea un singur consiliu.   În 1938, la Utrecht, în Olanda, a avut loc o Conferință ce avea pe ordinea de zi constituirea unei Constituții a noii grupări religioase, înființată de reprezentanții a 137 de biserici, înregistrată oficial zece ani mai târziu, în 1948.   Perioada   celui de-al doilea război mondial   nu a creat condițiile   pentru ca   acest consiliu să-și pună în aplicare   planurile. După încheierea   celui de-al război mondial, prima într-unire a Consiliului Mondial al Bisericilor   a avut loc în 1948 la Amsterdam, conferință care s-a desfășurat   sub direcția unei anumite idei centrale. Subiectul a fost ,,Voia lui   Dumnezeu și neorânduiala   omului”. Nu a fost prezentat subiect dogmatic. A fost   mai degrabă   premiza pentru   meditație   asupra obiectivelor de promovare a ecumenismului, promovat de Consiliului Mondial al Bisericilor. Au urmat apoi alte trei întruniri:   1). la Evaston, în 1953, cea de-a doua conferință   a avut loc sub deviza ,,Hristos este speranța lumii”.După părerea unor teologi ai Bisericii Ortodoxe,   ecumenismul   are fixat ca scop   unirea tuturor bisericilor   ce se găsesc în mișcarea ecumenică.   La această conferință   reprezentanții   ortodocși   au menționat că datorită   hotărârilor   luate, potrivnice învățăturilor   Bisericii Ortodoxe,   este imposibil ca ei să fie de acord   cu hotărârile conferinței. 2). la New Delhi, în 1961 Poziția Bisericii Ortodoxe   la a doua conferință   a Consiliului Mondial al Bisericilor, de la Evaston, nu a afectat planurile promotorilor ecumenismului.     La cea de-a treia întâlnire, patriarhia Moscovei a fost obligată de statul   comunist să ia și ea parte.   Aceasta s-a întâmplat ca urmare a unui șantaj din partea   promotorilor ecumenismului, și anume   faptul că Consiliul Mondial al Bisericilor   ar putea ridica întreaga lume împotriva prigoanei creștinilor din Rusia, șantaj la care Rusia a cedat. În acest fel au devenit membrii ai mișcării ecumenice, nu numai Patriarhia Moscovei, ci și cele ale României, Bulgariei și Poloniei. ;   3). la Upsala, în 1968. A patra conferință sau într-unire   a Consiliului Mondial al Bisericilor   a avut ca deviză cuvintele lui   Hristos: ,,Iată Eu pe toate le fac noi”. Au participat 140 de reprezentanți   de la toate Bisericile Ortodoxe locale.   Organizatorii și promotorii ecumenismului   cu toate că au lucrat cu tact, au reușit să irite spiritele în cadrul reprezentanților ortodocși, care reclamau faptul că stilul de lucru al ecumeniștilor reprezintă o blasfemie. Iritarea spiritelor   a fost motivată și de   ideea că masonii   sunt promotorii ecumenismului și nu vor decât să dezmembreze bisericile, lucru care nu poate fi acceptat de Bisericile Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Română   a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor în anul 1961, împreună cu Biserica Evanghelică Augustană din România. Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române, în Consiliul Mondial al Bisericilor, în anii 1970 ,și anii 1980, a   fost   mitropolitul   Antonie Plămădeală, care, spun sursele, avea gradul de colonel în securitate. Tot în acest an, 1961,   au aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor   mai multe Biserici Ortodoxe din spațiul comunist, în frunte cu Biserica Ortodoxă Rusă. Astăzi, Consiliul Mondial al Bisericilor   are 349   de biserici membre, care provin din peste 110 țări ale lumii, astfel aproape toate   bisericile ortodoxe din lume împreună cu   bisericile formate după Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, cum ar fi Biserica anglicană, baptistă, luterană, metodistă și reformată, la care se mai adaugă   biserici protestante unite și independente,   sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Constituirea Consiliului Mondial al Bisericilor a reprezentat   momentul în care   ecumenismul   sincretic, masonic, a căpătat formă instituțională.   Printre   obiectivele Consiliului Mondial al Bisericilor se află ,, promovarea creșterii conștiinței ecumenice în rândul tuturor bisericilor”. În 1972, în cadrul celei de-a 25-a sesiune   a comitetului Central al Conferinței Bisericilor Europene, care a avut loc la Utrecht, în Olanda, teologul reformat german J ürgen   Moltmann, a susținut teza masonică a unui guvern mondial unic. Tot el a susținut ca Biserica să se degajeze de particularitățile ei   confesionale și structurale.   După cele patru întâlniri ale Consiliului Mondial al Bisericilor, au mai urmat întâlniri la Nairobi, în 1975, Vancouver, în 1983, la Camberra, în 1991, la Porto Alegre, în 2006.   Un aspect deosebit de important este că, deși Biserica Catolică nu este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, pe 27 octombrie 1986, papa   Ioan Paul al II-lea, a primit la bazilica Sfântul Francisc din Assisi   pe reprezentanții marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Un an mai târziu, 1987, s-a repetat acest eveniment   în   biserica   catolică Santa Maria di Trastavere   din Roma. Activitate actuală a Consiliului Mondial al Bisericilor   poate fi urmărită pe   : https://oikoumene.org , site-ul oficial al Consiliului Mondial al Bisericilor. Aici se menționează faptul că   acest consiliu este ,,o comunitate de biserici care merg   spre o unitate nevăzută ce constă într-o singură credință și o singură comuniune euharistică”.   b). Organizarea   Consiliului Mondial al Bisericilor ( sursa: https://www.britannica.com/biography/Willem-Adolph-Visser-t-Hooft )   Organul de control al   Consiliului   Mondial al Bisericilor   este adunarea, care se întrunește la intervale   de aproximativ șase ani   în diferite locații din întreaga lume.   Adunarea numește un mare comitet central care, la rândul său, alege din componența sa un comitet executiv de 26   de membri, care, alături de comisii de specialitate și șase copreședinți, desfășoară activitatea între adunări. Sediul consiliului, la Geneva, are personal numeros sub un secretar general. Lucrarea Consiliului Mondial al Bisericilor este împărțită în trei diviziuni principale: -relațiile   bisericești; -studiul și promovarea ecumenică, -ajutorul și slujirea interbisericească   pentru refugiați. Sub aceste diviziuni   se află o serie de grupuri și comisii, cum ar fi   credința și ordinea, comisia pentru viața și lucrarea laicilor în biserică, și pentru cooperarea bărbaților și femeilor   în biserică și societate. c). Lucrările în Consiliul Mondial al Bisericilor ( Sursa: https://theodosie.ro/category/actualitate/religie/ecumenism/consiliul-mondial-al-bisericilor/ )   Adunarea Generală este organismul cel mai important de conducere al Consiliului Mondial al Bisericilor ( CMB). Aceasta stabilește regulamentele și este trasat drumul de urmat pentru viitor. Manifestările exterioare, mai ales rugăciunile în comun, toate acestea se bazează pe semnarea unor acorduri și documente programatice.   Tonul general al mișcării ecumenice, care trebuie să fie în centrul atenției, este dat de documentul numit : ,,Declarație de unitate”.     Această Declarație de unitate   abordează subiectul ecologiei, încă din primul paragraf, definind CMB ca   fiind o asociație care ,,trăiește și dă mărturie într-o lume care este în același   timp creația frumoasă a lui Dumnezeu, dar și sfâșiată   de criza ecologică, război, pandemie, sărăcia sistemică, rasism, violență. Doctrina unității   stabilită de adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor a fost   în atenția lucrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor. Astfel: -la Amsterdam, în 1948, și la Evanston, în 1954, ,, a fost afirmată unitatea   în loialitate față de Hristos,   a fost abordat păcatul diviziunilor bisericești persistente   și a fost exprimată speranța că bisericile ar putea ,, sta laolaltă” în asocierea lor imperfectă” ; -la New Delhi, în 1961, s-a spus că unitatea bisericii ar fi făcută vizibilă când toți vor găsi împăcarea în credința apostolică, în viața sacramentală și în misiune;   -la Uppsala, în 1969, catolicitatea/sobornicitatea a fost scoasă în evidență ca opusă egoismului și particularității și s-a făcut apel la crearea condițiilor pentru un Sinod universal autentic care să aibă rol conducător pentru viitor;   -la Nairobi, în 1975, a fost dusă mai departe viziunea sobornicească spre o asociație   sinodală a bisericilor locale; -la Vancouver, în 1983, a fost reamintit faptul că unitatea se realizează în trei puncte: credința apostolică, recunoașterea reciprocă a botezului, euharistiei   și preoției și luarea în comun a deciziilor; -la Canberra, 1991, unitatea bisericii va fi posibilă când toate bisericile vor recunoaște una în alta   Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească, în așa fel   încât diversitatea tradițiilor teologice, etnice și istorice   sunt integrate în comuniune; - Aniversarea a 50 de ani de existență a CMB, în 1998, la Harare, a însemnat un apel către biserici ,,să se întoarcă spre Dumnezeu și să se bucure cu nădejde”. - la   Porto   Alegre, în 2006, a fost adoptată doctrina baptismală,   accent pe unitatea bisericii în Hristos;     -la Busan, în 2013, s-a pus accentul pe unitatea Bisericii ca slujitoare a reconcilierii de la Dumnezeu a întregii lumi și a toată creația.         Bibliografie https://theodosie.ro/category/actualitate/religie/ecumenism/consiliul-mondial-al-bisericilor/ https://www.britannica.com/biography/Willem-Adolph-Visser-t-Hooft                                               https://oikoumene.org ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor ; https://www.scribd.com/document/432504025/Ce-Este-Consiliul-Mondial-Al-Bisericilor ;   https://basilica.ro/tag/consiliul-mondial-al-bisericilor/ ; Studiu de caz Studiul de caz Cazul privind   strâmtoarea Corfu   În   1946, în   timpul războiului civil din Grecia, au   avut loc   trei întâlniri   în strâmtoarea Corfu,   între Albania și Marea   Britanie. În data de   15   mai   1946, două iahturi   britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord   a Canalului Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu   se află   în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile   de tunuri ale   grănicerilor   albanezi   au   deschis focul împotriva celor două   vase, aflate   la aproximativ 200 metri   de escadrilă. Marea   Britanie a cerut Albaniei   să-și   ceară   scuze pentru incident.   Sub   motivația că   această   strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,   iar trecerea se poate face doar   cu acordul Albaniei,   Albania a refuzat   cererea   Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat   Albania că următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe   22 octombrie   1946, Marina Regală   Britanică,     compusă din iahturi   Mauritus și Leander, și   distrugătoarele Saumarez și Volage,   au     intrat în strâmtoarea Corfu. Navele erau pregătite de ripostă, în caz că   Albania avea să   atace.   Nu au   mai fost deschise   focuri din partea Albaniei, însă nava britanică   Sauvarez   a lovit o mină,   la 02:53, suferind pagube uriașe și     pierderea a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La   două ore mai târziu, la 16:16, nava   britanică   Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube   materiale a pierdut opt persoane de la bord.   Minele proveneau   din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare   în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.   La 12-13   noiembrie   1946   Royal   Navy ,   marina militară britanică, a desfășurat   activitate   de deminare   a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine. Guvernul albanez, motivat de   activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,   a făcut   reclamație   oficială   la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea   teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.   La 9   decembrie   1946 , Marea Britanie   a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,   și a motivat   că minele au fost puse de Grecia. Britanicii   s-au plâns Consiliului de Securitate   al ONU. Acesta a decis   anchetarea situației   de către o comisie   formată din   australieni, polonezi și columbieni. După   zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită   și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,   a Consiliului de Securitate în problema celor două state   implicate în incidentul din strâmtoarea Corfu,   care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții   să stabilească   următoarele   aspecte:   1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea   catastrofei din strâmtoare,   și dacă trebuie să   despăgubească     pe britanici;   2). Dacă operațiunile de deminare   susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Marea Britanie a continuat să susțină că   albanezii au pus minele, și autoritățile   albaneze știau.   Albania, pe de cealaltă parte   a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări   ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii Corfu.   Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina   britanică în apele teritoriale ale Albaniei,   considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu   a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de   a intimida   sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit   regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă   prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare   făcute de britanici în apele teritoriale   ale Albaniei,   Marea Britanie a invocat   autoapărarea,   și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Decizia   a rămas în seama Curții Internaționale   de Justiție. Competența   Curții Internaționale de Justiție, în această problemă   a fost dată de articolul 36, alineatul 1   din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După   o serie de intervenții   atât din partea britanicilor, cât și     din partea albanezilor, în   25 martie 1948, prin prima   hotărâre,   Curtea   a   analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.   O a doua hotărâre   a fost pronunțată în 9 aprilie   1949, legată de   fondul   litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,   Corfu, în care s-au produs pagubele imense   asupra vaselor   britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,   pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15   decembrie 1949, a emis   o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie   nu   a primit-o   până în 1996, când   cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească cu aur. Lions Lions Lions Club Internation este o organizație internațională, fondată în 1917 în Statele Unite ale Americii la inițiativa omului de afaceri Melvin Jones. Organizația a fost creată ca răspuns la problemele sociale create de Primul Război Mondial și industrializarea rapidă. Motto-ul organizației este „Noi servim”. Scopul organizației este de a susține cluburile, voluntarii și partenerii în îmbunătățirea sănătății și stării de bine, închegarea și creșterea comunităților și sprijinirea celor în nevoie prin acțiuni umanitare și granturi ce impactează viețile la nivel global, încurajarea păcii și a înțelegerii la nivel internațional. Printre programele de care se ocupă Lions se numără conștientizarea diabetului, conservarea vederii, auzului și vorbirii, relații internaționale, probleme de mediu etc. Este interzisă discutarea subiectelor de natură politicii partizane și a religiei sectare. Acronimul LIONS înseamnă și Libertate, Inteligență, Siguranța națiunilor noastre.   În prezent, Lions este prezent în peste 200 de state și are peste 1.4 milioane de membri. În 1920, organizația ajunge la nivel internațional prin   crearea unui nucleu în Canada. În 1945, Lions alături de reprezentanți din 46 de state se întâlnesc pentru a ajuta la înființarea secțiunii ONG-urilor din cadrul ONU accentuând angajamentul Lions pentru „o pace sigură și durabilă pentru lume”. În prezent ONU și Lions colaborează în cadrul Zilei Lions, organizată anual, dar și la evenimentele Națiunilor Unite. În 1957, programul LEU este dezvoltat cu scopul de a oferi tinerilor din întreaga lume oportunități de dezvoltare personală prin voluntariat. În anul 1968 se pun bazele Fundației Lions Club International având misiunea   „de a sprijini eforturile cluburilor Lions și ale partenerilor în slujba comunităților locale și globale, oferind speranță și influențând vieți prin proiecte de servicii umanitare și granturi”. Fundația a acordat granturi în valoare de peste 1,2 milioane de dolari până în prezent. În 1990, Lions a inițiat o campanie pentru a ajuta la redarea vederii și prevenirea orbirii la scară globală. În anul 2022, Lions a organizat Campania 100 prin care a reușit să strângă 325 de milioane de dolari americani, reprezentând cea mai ambițioașă inițiativă de fundraising de până atunci. În 2023, Lions Club și Lions Club International Foundation au devenit membri fondatori ai proiectului „Alege bunătatea”, coaliție a celor mai importante organizații non-profit din SUA ce au ca scop principal prevenirea bullying-ului, incluziunea intenționată și bunăstarea mentală a tinerilor. Calitatea de membru al organizației se acordă numai în baza unei invitații.   Toți cei care solicită calitatea de membru trebuie să aibă un sponsor care să fie membru activ și cu acte în regulă în   clubul în care intenționează să se înscrie. Sponsorizarea nu reprezintă o garanție a calității de membru, acceptarea fiind supusă majorității consiliului de administrație al clubului respectiv. Dată fiind natura ierarhică a Lions, membrii au posibilitatea de a avansa de la un club local la o funcție la nivel de zonă, district, district multiplu sau internațional. În 1987, constituția Clubului a fost modificată pentru a permite femeilor să devină membre. Multe cluburi au început să admită femei începând de atunci, însă în continuare există cluburi exclusiv formate din membrii de gen masculin. În 2008, 8 din cei 17 membri ai Clubului Lions din Worcester, Anglia, au ieșit atunci când o femeie s-a alăturat clubului. În fiecare an, în orașe din întreaga lume are loc o convenție la nivel internațional pentru ca membrii să cunoască alți membri ce aparțin altor cluburi, să aleagă ofițerii pentru anul următor și să participe la activități diverse. La convenție, membrii Lions pot participa la alegeri și parade, pot expune și discuta subiecte legate de strângerea de fonduri și proiecte sau pot face schimb de insigne și suveniruri. Ultima convenție a avut loc la Boston, în perioada 7-11 iulie 2023.   Surse: 1. https://www.lionsclubs.org/en 2.https://web.archive.org/web/20130923034415/http://www.ft.com/cms/s/2/e230ea0e-294c-11dc-a530-000b5df10621.html Studiu de caz Organizația Lions s-a preocupat și de problema cancerului în rândul copiilor. Lions Club International Foundation a pus bazele unui parteneriat cu Global HOPE, un program al Spitalului de Copii din Texas pentru a contribui la soluționarea discrepanțelor destul de mari în ceea ce privește rezultatele cancerului la copii în țările în curs de dezvoltare în comparație cu țările dezvoltate. Mai multe tipuri de subvenții ale fundațiilor sunt disponibile pentru a sprijini serviciile de combatere a canceruluu de copii din întreaga lume. Subsențiile primite din partea LCIF pentru cancerul de copii îi sprijină pe Lions să ajute în îmbunătățirea calității vieții copiilor care primesc tratament, dar și a familiilor acestora. Din iulie 2022 până în iunie 2023, LCIF a acordat 23 de granturi direcționate spre cancerul infantil, în valoare totală de 1.398.870 dolari americani. World Wildlife Fund (WWF) World Wildlife Fund (WWF) WWF este o organizație internațională ce lucrează pentru a ajuta comunitățile locale în a conserva resursele naturale de care depind, a transforma politicile și piețele lor spre o direcție sustenabilă și a proteja și reface speciile și habitatele acestora.   Implicarea organizației are ca țintă concretă procesul de luare a deciziilor, de la nivel local până la nivel global. WWF activează de 60 de ani și este prezentă în aproape 100 de țări. Istoric World Wide Fund a fost înființată în anul 1961 de către un grup de persoane ce au încercat să asigure finanțarea necesară în vederea protejării locurilor și speciilor amenințate de către dezvoltarea umană. Victor Stolan, om de afaceri cehoslovac, influențat de o serie de articole scrise de Sir Julian Huxley despre distrugerea habitatelor și a vieții sălbatice din Africa de Est, a accentuat nevoia urgentă a unei organizații internaționale care să strângă fonduri în vederea conservării. Max Nicholson, directorul general al agenției guvernamente britanice Nature Conservancy, a susținut ideea. Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) se confrunta cu dificultăți financiare, iar Nicholson a considerat că o nouă inițiativă strângere de fonduri ar putea ajuta IUCN și alte grupuri de conservare să își îndeplinească misiunea. Acesta a realizat un plan ce a reprezentat baza pentru înființarea WWF în aprilie 1961, aprobat în cele din urmă de către consiliul executiv al IUCN într-un document ce poartă numele de Manifestul de la Morges. În următoarea perioadă vor avea loc întâlniri pentru a pune la punct detaliile noii organizații. În cadrul acestora se va alege numele de World Wildlife Fund și se va adopta și logo-ul panda. Primele trei organizații la nivel național au fost înființate tot în anul 1961 în Regatul Unit, Elveția și Statele Unite.   În 1973 încep negocierile pentru Convenția privind comerțul internațional cu specii ale faunei și florei sălbatice pe cale de dispariție (CITES). Până în prezent, acordul este semnat de către 170 de țări care și-au luat angajamentul de a colabora pentru a se asigura că speciile de plante și animale sălbatice nu sunt amenințate de dispariție prin comerțul și exploatarea necontrolată. Trei ani mai târziu, în 1976, WWF și IUCN creează TRAFFIC, o rețea de monitorizare a comerțului cu plante și animale sălbatice cu scopul de a preveni ca acesta să devină o amenințare pentru conversarea naturii. În 1980, IUCN public „Strategia mondială de conservare” având sprijinul WWF și al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Bazându-se pe acest program, WWF lansează în 1985 Wildlands & Human Needs, program ce surprinde circumstanțele economice ale oamenilor din mediul rural care impart pământul pe care îl dețin cu animalele sălbatice pot îmbunătăți fără a degrabada habitatele naturale. ??? În 2005, Consiliul de administrație al organizației setează ca obiectiv pe 10 ani conservarea măsurabilă a 15-20 dintre cele mai importante ecoregiuni din lume, iar, de-a lungul acestui process, piețele, politicile și instituțiile ar fi transformate pentru a reduce amenințările la adresa acestor zone și pentru protejarea diversității vieții pe Pământ. Pe 31 martie 2007 a fost organizată pentru prima dată Ora Pământului, când peste 2,2 milioane de oameni și 2000 de sedii de companii din Sydney au stins luminile timp de o oră ca semn al conștientizării problemei schimbărilor climatic. În decembrie 2016, 198 de națiuni se întâlnesc la Paris și pun bazele unui acord global ce are drept scop combaterea schimbărilor climatic, acord unde se iau în calcul numeroase solicitări din partea WWF. Statele cad de acord să acționeze pentru a limita încălzirea global la un nivel cu mult sub 2 grade C și 1,5 grade C față de nivelul preindustrial.   Politici Politicile WWF sunt elaborate de către membrii consiliului de administrație ce sunt aleși pe 3 ani . O echipă cu rol executiv ghidează și dezvoltă strategia organizației. Pe lângă aceste două organisme, există și un Consiliu Național ce are rol consultativ pentru consiliul de administrație, dar și o echipă de oameni de știință și experți în domeniul conservării ce efectuează cercetări pentru organizație. Legislația națională și internațională au un rol important în determinarea modului în care sunt gestionate habitatele și resursele naturale. WWF ajută guvernele și alte organisme politice să adopte, aplice, consolideze și/sau modifice politicile, legile etc. care afectează biodoversitatea și utilizarea resurselor naturale specifice fiecărei țări. De asemenea, organizația asigură consimțământul guvernelor și față de instrumentele internaționale referitoare la protecția biodiversității și a resurselor naturale. WWF colaborează cu numeroase grupuri în vederea atingerii obiectivelor, de la alte ONG-uri, la bănci, întreprinderi, guverne, oameni de știință, comunități locale.   Organizația desfășoară și campanii publice pentru a influența factorii de decizie și încearcă să educe oamenii cu privire la mediul înconjurător și la modalități de îngrijire a acestuia. Studiu de caz WWF s-a opus extracției de petrol din nisipurile bituminoase canadiene și a organizat campanii în acest sens. În perioada 2008-2010, organizația a colaborat cu The Co-operative Group, cea mai mare cooperativă de consum din Marea Britanie cu scopul de a publica rapoarte ce au concluzionat că: -        - Exploarea nisipurilor bituminoase canadiene la potențialul lor maxim ar fi suficientă pentru a provoca ceea ce a fost descris drept „schimbări climatic galopante” -         - Tehnologia de captare și stocare a carbonului nu poate fi utilizată pentru a reduce eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă la un nivel comparabil cu cel al altor metode de extracție a petrolului; -         - Suma de 379 de miliarde de dolari care se preconizează a fi cheltuite pentru extragerea petrolului din nisipurile bituminoase ar putea fi redirecționate către cercetare și dezvoltare în domeniul tehnologiei energiei regenerabile; -         - Extinderea extracției nisipurilor bituminoase reprezintă o amenințare serioasă pentru speciile de caribou din Alberta. North Atlantic Free Trade Agreement (NAFTA) Despre NAFTA Acordul de liber schimb din America de Nord (NAFTA e un acord semnat de Canada, Mexic, și Statele Unite care au format un bloc comercial trilateral în America de Nord. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 și a înlocuit Acordul de Liber Schimb Canada-Statele Unite din 1988 [1] . Blocul comercial NAFTA a format unul dintre cele mai mari blocuri comerciale din lume   judecând după produsul intern brut. Ideea pentru o zonă de liber schimb nord-americană a început din timpul campaniei electorale a președintele Ronald Reagan, din anul 1980. După semnarea Acordului de Liber Schimb Canada-Statele Unite ale Americii în 1988, administrațiile președintelui american George W. Bush, ale celui mexican Carlos Salinas de Gortari și ale prim-ministrului canadian Brian Mulroney au fost de acord să negocieze ceea ce a devenit NAFTA. Adoptarea NAFTA a dus la eliminarea sau reducerea barierelor în calea comerțului și investițiilor între Statele Unite, Mexic și Canada. Efectele acordului cu privire la aspecte precum ocuparea forței de muncă, mediul și creșterea economică au făcut obiectul unor dispute politice.  Majoritatea analizelor economice au indicat că NAFTA a fost benefic pentru economiile nord-americane și pentru oamenii de rând [2] , dar a afectat o mică minoritate de lucrători din industriile expuse concurenței comerciale. [3] Economiștii au susținut că retragerea din NAFTA ar fi afectat negativ economia SUA și ar fi pierdut locuri de muncă. [4] Cu toate acestea, Mexicul ar fi fost mult mai grav afectat de pierderea locurilor de muncă și de reducerea creșterii economice atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. [5] După ce președintele american Donald Trump a preluat mandatul în ianuarie 2017, el a căutat să înlocuiască NAFTA cu un nou acord, începând negocierile cu Canada și Mexic. În septembrie 2018, Statele Unite ale Americii, Mexic și Canada au ajuns la un acord de înlocuire a NAFTA cu Acordul SUA-Mexic-Canada (USMCA), iar toate cele trei țări l-au ratificat până în martie 2020. NAFTA a rămas în vigoare până la implementarea USMCA. [6] În aprilie 2020, Canada și Mexic au notificat SUA că sunt gata să pună în aplicare acordul. [7] USMCA a intrat în vigoare la 1 iulie 2020, înlocuind NAFTA. Noua lege a implicat doar mici modificări.   Semnare   În urma negocierilor diplomatice care datează din 1990, liderii celor trei națiuni au semnat acordul în capitalele lor la 17 decembrie 1992 [8] . Acordul semnat trebuia apoi ratificat de ramura legislativă sau parlamentară a fiecărei națiuni. Scopul NAFTA a fost eliminarea barierelor în calea comerțului și investițiilor dintre Statele Unite, Canada și Mexic. Implementarea NAFTA la 1 ianuarie 1994 a adus eliminarea imediată a tarifelor la mai mult de jumătate din exporturile Mexicului către SUA și mai mult de o treime din exporturile SUA către Mexic. În 10 ani de la punerea în aplicare a acordului, toate tarifele SUA-Mexic urmau să fie eliminate, cu excepția unor exporturi agricole din SUA către Mexic, care urmau să fie eliminate treptat în 15 ani. Majoritatea schimburilor comerciale dintre SUA și Canada erau deja scutite de taxe vamale.  NAFTA a urmărit, de asemenea, să elimine barierele comerciale netarifare și să protejeze drepturile de proprietate intelectuală asupra produselor comercializate. NAFTA este, parțial, implementat de grupurile tehnice de lucru compuse din oficiali guvernamentali din fiecare dintre cele trei țări partenere.   NAFTA are mai multe domenii vizate cum ar fi: a) Comerțul cu bunuri materiale: -înlăturarea   taxelor vamale aplicabile produselor considerate ca „nord-americane”,   si formarea unei piețe libere b) Comerțul cu servicii: -serviciile dețin un loc important în comerțul din zonă - supus tratamentului național. c) Investițiile directe de capital - liberalizare. d) Alte dispoziții cum ar fi:  regulile de  concurență ,  proprietatea intelectuală , sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecția  mediului . Proprietate intelectuală Actul de implementare a Acordului de Liber Schimb din America de Nord a adus unele modificări în legea drepturilor de autor din Statele Unite, prefigurând Legea privind acordurile Rundei Uruguay din 1994 prin restaurarea drepturilor de autor (în cadrul națiunilor NAFTA) asupra anumitor filme care au intrat în domeniul public.   Mediu inconjurator Administrația Clinton a negociat un acord secundar privind mediul cu Canada și Mexic, Acordul Nord-American de Cooperare pentru Mediu (NAAEC), care a dus la crearea Comisiei pentru Cooperare pentru Mediu (CEC) în 1994. Pentru a atenua preocupările legate de NAFTA, primul acord comercial regional între o țară în curs de dezvoltare și două țări dezvoltate, ar avea un impact negativ asupra mediului. NAFTA ar face presiuni asupra guvernelor să crească protecția mediului lor. CEC a organizat   patru simpozioane pentru a evalua impactul NAFTA asupra mediului și a comandat 47 de lucrări pe acest subiect de la experți independenți de top. [9]   Fortă de muncă Susținătorii NAFTA din Statele Unite au subliniat că pactul a fost un acord de liber schimb, nu un acord economic-comunitar. Libertatea de circulație pe care o instituie pentru mărfuri, servicii și capital nu s-a extins și la muncă. Propunând ceea ce nici-un alt acord comparabil nu încercase – să deschidă țările industrializate către „o țară importantă din Lumea a Treia” – NAFTA a evitat crearea unor politici sociale și de ocupare a forței de muncă comune. Reglementarea pieței muncii și/sau a locului de muncă a rămas în sarcina exclusivă a guvernelor naționale. Un „acord secundar” privind aplicarea legislației interne existente a muncii, încheiat în august 1993, Acordul Nord-American de Cooperare în Muncă (NAALC), a fost foarte limitat. Axată pe standardele de sănătate și siguranță și pe legislația muncii copiilor, a exclus aspectele negocierilor colective. Angajamentele de aplicare a legislației muncii existente au ridicat, de asemenea, probleme de practică democratică.   Agricultură Încă de la primele negocieri, agricultura a fost un subiect controversat în cadrul NAFTA, așa cum a fost cu aproape toate acordurile de liber schimb semnate în cadrul OMC. Agricultura a fost singura secțiune care nu a fost negociată trilateral; în schimb, au fost semnate trei acorduri separate între fiecare pereche de părți. Canada-SUA Acordul conținea restricții semnificative și contingente tarifare pentru produsele agricole (în principal zahăr, lactate și produse de pasăre), în timp ce Mexic-SUA. pactul a permis o liberalizare mai amplă într-un cadru de perioade de eliminare treptată (a fost primul ALS Nord-Sud privind agricultură care a fost semnat). Infrastructura de transport NAFTA a înființat Coridorul CANAMEX pentru transportul rutier între Canada și Mexic, propus, de asemenea, pentru utilizare în infrastructura de telecomunicații feroviară, conducte și fibră optică. Acesta a devenit un coridor cu prioritate înaltă conform Legii SUA privind eficiența transportului de suprafață intermodal din 1991.   Constatări: NAFTA este un acord de liber schimb de mare amploare.  E un model de cooperare   interguvernamental, fără să aibă organisme supranaționale. Nu o organizație politică. NAFTA este o formă modernă de colaborare intre state încă din perioada postbelică a două organizații celebre: Autopact  și  FTA   Bibliografie : North American Free Trade Agreement (NAFTA) North American Free Trade Agreement (NAFTA) | Definition, Purpose, Members, Replacement, & Provisions | Britannica NAFTA Secretariat [usurped]   "Archived copy" . Archived from the original on April 12, 2013. Retrieved October 29, 2012. . Nafta-sec-alena.org (June 9, 2010). Retrieved on July 12, 2013.   https://www.cfr.org/backgrounder/naftas-economic-impact   https://www.latimes.com/business/hiltzik/la-fi-hiltzik-nafta-politics-20170130-story.html   https://www.economist.com/graphic-detail/2017/02/06/which-american-producers-would-suffer-from-ending-nafta   https://ghostarchive.org/archive/W5C9T   https://ustr.gov/trade-agreements/free-trade-agreements/united-states-mexico-canada-agreement   https://www.cbc.ca/news/politics/saturday-nafta-notification-1.5522007   https://archive.org/details/naftafinaltextsu00holb   [1]   NAFTA Secretariat [usurped]   "Archived copy" . Archived from the original on April 12, 2013. Retrieved October 29, 2012. . Nafta-sec-alena.org (June 9, 2010). Retrieved on July 12, 2013. [2] https://www.cfr.org/backgrounder/naftas-economic-impact [3] https://www.latimes.com/business/hiltzik/la-fi-hiltzik-nafta-politics-20170130-story.html [4] https://www.economist.com/graphic-detail/2017/02/06/which-american-producers-would-suffer-from-ending-nafta [5] https://ghostarchive.org/archive/W5C9T [6] https://ustr.gov/trade-agreements/free-trade-agreements/united-states-mexico-canada-agreement [7] https://www.cbc.ca/news/politics/saturday-nafta-notification-1.5522007 [8] https://archive.org/details/naftafinaltextsu00holb [9] https://web.archive.org/web/20141207131504/http://www.cec.org/symposium/ Studiu de caz   Precursorii NAFTA NAFTA este o formă modernă de colaborare între state încă din perioada postbelică a două organizații celebre: Autopact  și  FTA   Autopact a fost semnat în  1965 între SUA și Canada   de prim-ministrul Lester B. Pearson și de președintele Lyndon B. Johnson în ianuarie 1965  și,astfel   s-au eliminat taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două țări și exportate în cealaltă   și a permis producătorilor de autoturisme din ambele țări să-și programeze mai bine producția. Astfel granița dintre SUA și Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu autovehicule și componente auto de circa 70 mld. USD. Fabricile   canadiene au avut șansa   de a se specializa în câteva modele de autoturisme, cea mai mare parte a producției lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se produceau în Canada. Prin semnarea acordului în anul 1965 s-au eliminat taxele dintre cele două țări și cei   marii producători de mașini (General Motors, Ford și Chrysler) și   au convenit ca producția de automobile din Canada sa nu scadă sub nivelul anului 1964.Obiective declarate au fost reducerea costurilor de producție în Canada   și reducerea prețurilor vehiculelor pentru consumatori.După ce s-a semnat pactul, în Canada s-au produs   mai puține modele de mașini,dar au fost construite fabrici   care produc un singur model pentru toată America de Nord.În 1964, doar șapte la sută din vehiculele fabricate în Canada au fost trimise la sud de graniță, dar până în 1968, cifra era de șaizeci la sută. Până la aceeași dată, patruzeci la sută din mașinile achiziționate în Canada au fost fabricate în Statele Unite. Producția de automobile și piese de schimb a depășit curând celuloza și hârtie, devenind cea mai mare industrie din Canada. Din 1965 până în 1982, deficitul comercial total al Canadei cu SUA a fost de 12,1 miliarde de dolari; aceasta a combinat un excedent de aproximativ 28 de miliarde de dolari de vehicule asamblate și un deficit de aproximativ 40,5 miliarde de dolari în piese auto.După semnarea acordului au   scăzut prețurile și a crescut   producția   de autoturisme în Canada, creând foarte multe   locuri de muncă și creșterea salariilor daradministrația, cercetarea și dezvoltarea au rămas în Statele Unite. Acest transfer al controlului operațiunilor de producție auto din Canada către corporațiile lor-mamă din SUA a redus în mod substanțial autonomia operațiunilor din Canada în ceea ce privește specificațiile vehiculului și componentelor, proiectarea și aprovizionarea; producție și producție, branding și marketing și politica corporativă.Acordul a împiedicat, Canada să urmărească comerțul liber cu automobile în alte părți la nivel internațional, Până în ianuarie 1994, noul acord NAFTA a intrat în vigoare, care includea acum comerțul liber cu diverse alte bunuri și produse, nu doar la automobile, și avea ca membru și Mexicul. În ianuarie 1995, aceste trei țări și multe altele din întreaga lume s-au alăturat noii Organizații Mondiale a ComerțuluiAlți producători de automobile din întreaga lume s-au plâns Organizației Mondiale a Comerțului că acordul de eliminare a tarifelor doar pentru companiile Trei Mari le-a oferit acestor companii un avantaj nedrept în vânzări în Canada.Prin aderarea la noua OMC cu câțiva ani mai devreme, Canada și SUA ar fi supuse hotărârilor sale și s-ar confrunta cu o potențială expulzare din grup dacă nu s-ar conforma prin închiderea Pactului Auto.Pactul Auto a fost abolit în 2001, după ce o hotărâre a OMC l-a declarat ilegal, deși până atunci Acordul de Liber Schimb din America de Nord îl înlocuise efectiv. Mai mult, fuziunea Chrysler-Daimler din 1998 a fost un semn care a arătat că blocul auto nord-american era deja mai puțin izolat decât înainte și deschis către piața globală. Tranziția de la Auto Pact la NAFTA a decurs fără probleme, Pactul Auto și-a îndeplinit deja scopul prin îmbunătățirea și integrarea industriei auto din America de Nord. Până astăzi industria din regiune continuă să producă aproximativ 13 milioane de mașini în fiecare an.     FTA (Canada-United States Free Trade agreement)  a fost un acord   comercial de liber schimb între SUA și Canada care a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile reciproce, un acord  bilateral încheiat la 4 octombrie 1987 și semnat de liderii ambelor țări la 2 ianuarie 1988. Acordul a eliminat treptat o gamă largă de restricții comerciale în etape, pe o perioadă de zece ani perioada și a dus la o creștere substanțială a comerțului transfrontalier ca o îmbunătățire a ultimului acord comercial înlocuit. Odată cu adăugarea Mexicului în 1994, a fost înlocuită de Acordul de Liber Schimb din America de Nord (NAFTA)   Principalele scopuri ale Acordului de liber schimb dintre Canadia și Statele Unite ale Americii au fost: Eliminarea barierelelor în calea comerțului cu bunuri și servicii între cele două țări. Condiții de concurență loială în zona de liber schimb. Liberalizarea   condițiilor pentru investiții zona de liber schimb. Proceduri eficiente pentru administrarea comună a Acordului și soluționarea litigiilor. Continuarea cooperării bilaterale și multilaterale pentru a extinde și a spori beneficiile acordului În  1996, taxele vamale au dispărut în comerțul reciproc cu mașini și utilaje, mobilă, calculatoare, hârtie, țiței iar   în anul 1998 să fie eliminate și restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate mai sensibile ca, de exemplu, confecții, medicamente, produse alimentare. Acordul a inclus și alte prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piața SUA, ameliorarea tratamentului investițiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de energie. Astfel, Canada a primit asigurarea că industria americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se proteja de mărfurile canadiene care au prețuri mai scăzute. O serie de restricții asupra investițiilor americane în Canada au fost înlăturate, investitorii americani nemaiavând obligația procurării de inputuri din Canada sau a efectuării unor anumite activități de cercetare utilizând capacitățile din Canada. În comerțul cu  energie , SUA a primit asigurări că livrările canadiene de țiței nu vor fi diminuate și că prețul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de energie, în timp ce SUA s-a angajat să nu impună taxe la importul de țiței,  gaze  și  energie electrică  importate din Canada.     Comisia de la Venetia Despre Comisia de la Venetia Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, fiind mai cunoscută sub numele de Comisia de la Veneția, este un organ consultativ și independent al Consiliului Europei, ce are rolul de a ajuta statele care îi solicită expertiză să își îmbunătățească legislația în domeniul drepturilor omului, bunei guvernări, jusției, procesului electoral, a domniei legii și, în special, al ordinii constituționale [1] . Așadar, această instituție de drept nu cooperează doar cu statele membre ale Consiliului Europei, ci și cu state terțe, sau organizații internaționale. Aceasta a fost fondată la data de 10 mai 1990 de către 18 dintre statele participante în cadrul Consiliului Europei. În prezent, în comisie se află 61 de participanți, dintre care 15 sunt din afara Consiliului Europei. Mai mult chiar, în cadrul acesteia sunt și 4 state cu rol de observator, Argentina, Japonia, Statul Papal și Uruguai, dar există și o relație de cooperare cu Africa de Sud și Palestina. Așadar, reformele constituționale rămân punctul principal de interes pentru activitatea comisiei, iar oferirea de asistență statelor privind astfel de modificări ale legii fundamentale este una dintre funcțiile sale cele mai importante. Potrivit statutului său [2] , Comisia de la Veneția nu poate da dispoziții obligatorii statelor membre, ci poate face doar recomandări, atunci când îi sunt solicitate opinii privitoare la diferite probleme de drept. Prin urmare, s-ar putea interpreta că acest organism nu poate soluționa efectiv, prin propriile forțe, chestiunile juridice ce apar în viața constituțională a unui actor statal. Însă, prin însăși scopul existenței sale, comisia are rolul de a oferi soluții diferitelor complicații care se ivesc în funcționarea fiecărui stat. Conform aceluiași act normativ anterior amintit, Comisia de la Veneția are o serie de prerogative care, consider eu, se însumează trăsăturilor pe care trebuie să le exprime un organism interstatal, cooperarea, neintervenția, dar, cel mai important, caracterul de recomandare al actelor emise ca urmare a dezbaterilor. Astfel, fără să aducă atingere competenței organelor Consiliului Europei, comisia poate să întreprindă cercetări din proprie inițiativă, iar atunci când consideră oportun poate pregăti studii, puncte de vedere, proiecte de îndrumări, legi etc., care ulterior pot fi discutate și adoptate de organismele Consiliului Europei. În activitatea sa, comisia cooperează cu diferitele instanțe din țările solicitante, mai ales cele care se pronunță asupra constituționalității legilor. Prin urmare, având în vedere modul de funcționare al acestui organism, nu se găsesc situații în care, printr-o decizie unilaterală a membrilor săi, să se poată modifica starea de drept într-un stat. În schimb, sunt numeroase circumstanțele în care comisia oferă recomandări statelor solicitante, pe care, mai ales statele europene, ce doresc aderarea la Uniunea Europeană, le respectă [3] . [1] Comisia are trei sfere de competență: instituțiile democratice și drepturile fundamentale; constituția și justiția; alegerile, referendumurile și partidele politice. [2] Adoptat prin Rezoluția RES (2002) 3 prin care s-a revizuit statutul Comisiei Europene pentru democrație prin drept, la Strasburg, în data de 27 februarie 2002. [3] I nformațiile privind formarea, organizarea și rolul Comisiei de la Veneția au fost preluate de pe pagina web oficială a acesteia, respectiv https://www.venice.coe.int/WebForms/pages/?p=01_Presentation&lang=EN, accesat la 14.01.2024, ora 12:30.   Studiu de caz Pe site-ul web al Comisiei de la Veneția sunt afișate rapoarte anuale pe care aceasta le prezintă Consiliului Europei, în baza statutului său, alături de alte opinii și puncte de vedere pe care le adoptă în desfășurarea activității. Actele sunt adoptate în funcție de problemele interne ale solicitanților ce le sunt înaintate și pot varia de la întrebări privind instituții democratice și drepturile omului (bio-etica, avocatul poporului, drepturi sociale și economice) până la alegeri, referendum și partide politice (campanii electorale, mass-media și alegeri). Astfel, trebuie să avem în vedere că majoritatea țărilor care fac parte din Consiliul Europei, Uniunea Europeană sau, pur și simplu, continentul European, și-a desăvârșit în cea mai mare parte instituțiile democratice, asigurând cetățenilor un cadru legislativ în care să își poată desfășura activitățile zilnice fără frica de a ajunge dintr-o dată să trăiască într-un regim politic nedemocratic. Așadar, în afara de o parte dintre țările est europene și câteva state din aria geografică a Peninsulei Balcanice, Comisia de la Veneția își desfășoară cu preeminență activitatea în relație cu statele din afara cadrului european: țări din America de Sud ori din Asia Centrală, acolo unde instituțiile democratice nu sunt pe deplin consolidate, iar drepturile omului au de suferit. Pentru a reveni mai aproape de România, voi avea în vedere o situație care a afectat și interesele acestui stat și care reprezintă   unul dintre principalele puncte de interes din ultimii doi ani, Ucraina, în contextul războiului purtat pe teritoriul ei. Această țară poate fi caracterizată ca una unde problemele privind instituțiile democratice, drepturile fundamentale ale cetățenilor și domnia legii aveau de suferit și înainte de izbucnirea conflictului cu Federația Rusă, acest moment părând a fi un nou punct zero pentru multiplele problemele ivite odată cu noua stare de fapt. Prin urmare, voi încerca să prezint activitatea Comisiei de la Veneția privind una dintre numeroasele dificultăți din Ucraina, situația minorităților. În luna ianuarie a anului 2023, Piero Fassino, membru al A dunării Parlamentare a Consiliului Europei, cere Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept o opinie privitoare la legislaţia privind minorităţile naționale din Ucraina. Astfel, la data de 31 martie a aceluiaşi an are loc o conferinţă la care participă delegaţi ai diferitelor organizații internaționale (ONU, UE), ONG-uri, precum și ai guvernului ucrainean. Problemele formulate aici vor fi dezbătute în decursul anului și vor fi concretizate în punctele de vedere ale Comisiei de la Veneția, precum și în proiectele de lege ale guvernului ucrainean.   În urma sesiunii Comisiei de la Veneția din data de 9-10 iunie 2023, a fost adoptat un punct de vedere în legătură cu legislația privind minoritățile naționale din Ucraina. Comisia a constatat în această situație faptul că  drepturile minorităților naționale sunt recunoscute de către statul ucrainean, atât prin constituție, cât și prin semnarea unor tratate internaționale, ratificate în parlamentul ucrainean. Totuși, comisia evidențiază că a mai fost nevoită să emită puncte de vedere privind drepturile minorităților naționale în anii 2017 și 2019, în legătură cu legea privind limba ucraineană ca limbă oficială a statului, precum și alte opinii privind utilizarea limbii naționale în domeniul educației.   Totodată, comisia subliniază că, începând cu septembire 2023, vor fi în aplicare dispozițiile legale [1] care vor reduce dreptul la educație în limbile minorităților naționale, ceea ce va implica, în opinia acesteia, o reducere substanțială a oportunităților pentru persoanele aparținând minorităților naționale de a fi educate în limba lor, ceea ce ar duce la o atingere a drepturilor acestor persoane. Practic, prin noile legi ale educației, copiii ce provin din familii aparținând minorităților naționale nu vor mai putea să învețe în limbile comunităților în care au crescut, ci doar în limba oficială a statului ucrainean. Mai mult chiar, utilizarea limbilor aparținând minorităților naționale va fi îngreunată, prin această legislație, în toate domeniile vieții sociale: cinematografie, publicații, servicii, mass-media. În final, Comisia a făcut anumite recomandări în privința acestei legi foarte restrictive, care avea rolul de a oferi o mai mare libertate utilizării propriilor limbi de către minoritățile naționale, în conformitate cu legislația internațională privind drepturile omului. Printre acestea pot fi amintite dreptul de a organiza evenimente în limbile minorităților naționale, ori cele privind obligativitatea publicării de cărți în aceste limbi [2] .   În urma acestor îndrumări, Ucraina a emis un proiect de lege [3] în care a amendat dispozițiile legale care reglementează drepturile și libertățile persoanelor ce aparțin minorităților naționale [4] . Astfel, sunt prezentate modificările legislative pe care Ucraina le-a făcut actelor normative ce implică minoritățile naționale, în acord cu opinia Comisiei de la Veneția din iunie 2023. La numai câteva zile după publicarea acestui proiect legislativ, parlamentul ucrainean adoptă legea privind minoritățile naționale, cu modificările antemenționate, în legătură cu anumite probleme ce țin de exercitarea drepturilor și libertăților acestora.   În cele din urmă, Comisia de la Veneția a emis, în cadrul sesiunii plenare din 6-7 octombrie 2023, opinia sa privitoare la modificările legislative adoptate de parlamentul ucrainean [5] . Aceasta a luat act de modificările aduse [6] , dintre care doar unele, parțial sau total, conform recomandărilor, existând și recomandări complet ignorate. Se creează astfel cadrul legal pentru ca persoanele aparținând minorităților naționale să își exercite drepturile și libertățile cetățenești. Totodată, comisia a statuat că adoptarea unei legislații privind minoritățile naționale în acord cu standardele internaționale este un pas important pentru Ucraina în drumul său de accedere la Uniunea Europeană, astfel cum i-a fost solicitat și de către Comisia Europeană. Totuși, Comisia de la Veneția a adus în vedere și lipsurile legii, printre care: absența măsurilor care să garanteze libertatea de exprimare, dreptul minorităților de a se bucura de propria cultură și utilizarea propriei limbi în mass-media, sau alte probleme privind educația. În final, comisia a apreciat ca și recomandările ce nu au fost luate în seamă sau au fost urmate parțial să fie introduse într-o nouă lege.   În concluzie, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept este un organism care nu acționează decât atunci când este solicitat și ale cărui decizii, indiferent de forma juridică pe care le iau acestea, nu sunt obligatorii pentru statele cu privire la care sunt făcute recomandările. Totuși, astfel cum am mai menționat deja, cei care apelează la Comisia de la Veneția respectă sfaturile primite, acestea ajutând la îmbunătățirea cadrului legislativ național [7] . [1] Punctul de vedere al comisiei este limitat la prevederile Legii privind minoritățile naționale din Ucraina, adoptată în parlament pe 13 decembrie 2022 și care va intra în vigoare pe 1 iulie 2023, înlocuind legea vechea din 1992. [2] European Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Ukraine, Opinion On The Law On National Minorities (Communities) Adopted By The Venice Commission At Its 135 Th Plenary Session (Venice, 9-10 June 2023); https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2023)021-e. [3] Pe 21 septembrie 2023 Parlamentul a adoptat o versiune modificată a draftului ce amenda Legea minorităților naționale.    [4] European Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Ukraine, Draft Law On Amendments To The Law "On National Minorities (Communities)" On Certain Issues Of Exercising Rights And Freedoms Of Persons Belonging To National Minorities (Communities);   https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-REF(2023)043-e.   [5] European Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Ukraine, Follow-Up Opinion To The Opinion On The Law On National Minorities (Communities) (Draft Law #9610) Adopted By The Venice Commission At Its 136th Plenary Session (Venice, 6-7 October 2023); https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2023)028-e [6] Comisia de la Veneția apreciază eforturile autorităților ucrainiene de a implementa recomandările din punctul de vedere al comisiei aducând astfel legea minorităților naționale în acord cu standardele internaționale.  [7] Informațiile privind raporturile dintre Comisia de la Veneția și Ucraina au fost preluate din actele adoptate de către Comisie, ce se regăsesc pe pagina de internet a acesteia și care constituie bibliografia prezentului articol.   Bibliografie: I. Site-uri web: 1. https://www.venice.coe.int/WebForms/pages/?p=01_Presentation&lang=EN 2. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2023)028-e 3. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2023)021-e 4. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-REF(2023)047-e 5. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-REF(2023)043-e Liga Araba Despre Liga Araba Liga Arabă este o organizație interguvernamentală care s-a format la Cairo, în 22 martie 1945, fiind expresia pan-arabismului. Primele state semnatare ale tratatului au fost Egipt, Siria, Irak, Transiordania, Yemen, Liban și Arabia Saudită. Ulterior, au aderat Libia, Sudan, Tunisia, Maroc, Kuweit, Algeria, Bahrein, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Organizația pentru Eliberarea Palestinei, Djibouti, precum și alte țări din nordul Africii și Orientul Mijlociu, organizația fiind într-o continuă creștere a numărului de membri [1] . Sediul Ligii Arabe era Palatul Bustan din Cairo.   Organizația este condusă de către un Consiliu, care își desfășoară activitatea în comisii specializate în diferite probleme: drept, sănătate, politice, economice, comunicații, cultură, sociale. Consiliul este format dintr-un reprezentant (șef de stat, șef de guvern, ministru de externe) al fiecărui stat membru [2] . Fiecărui stat îi este acordat un singur vot în cadrul Consiliului, iar deciziile acestuia sunt obligatorii doar pentru statele care și le-au asumat. Potrivit Cartei Ligii Arabe, alături de Consiliu, mai există și un Secretariat General, având printre atribuții pregătirea planului pentru bugetul annual, ce va fi înaintat Consiliului [3] . Primii ani de existen ță ai organizației sunt marcați de programele economice, sociale, culturale desfășurate între membri. Astfel, în 1959 are loc primul congres arab privitor la petrol, iar în 1964 se înființează Organizația Ligii Arabe privitoare la Educație, Cultură și Știință. Tot în același an, în ciuda opoziției Iordaniei, liga acordă statut de observator Organizației pentru Eliberarea Palestinei, pentru ca în 1976 să primească statut de membru. Pe de altă parte, începând cu anii ’70, crește și implicarea în problemele politice [4] . Însă, din cauza disensiunilor și intereselor naționale, statele membre reușesc în foarte puține cazuri să vină cu soluții viabile la problemele regionale cu care se confruntă.       Bibliografie: [1] https://www.britannica.com/topic/Arab-League, accesat la data de 12.01.2024, ora 11:00. [2] https://en.wikipedia.org/wiki/Council_of_the_Arab_League#Organisation, accesat la data de 12.01.2024, ora 11:10. [3] https://ncusar.org/modelarableague/charter.html, accesat la data de 12.01.2024, ora 11:20. [4] https://www.britannica.com/topic/Arab-League, accesat la data de 12.01.2024, ora 11:00. Studiu de caz La momentul semnării tratatului de aderare la organizație, scopurile participanților erau să întărească și să coordoneze programele sociale, politice, culturale și economice, precum și să medieze disputele dintre membri, ori dintre aceștia și state terțe. Mai mult de atât, printr-o înțelegere privind apărarea comună și cooperarea economică, semna tă la 13 aprilie 1950, părțile se obligau să își coordoneze măsurile defensive militare. [1] În ciuda eforturilor de unificare a politicilor statale, membrii nu au fost scutiți de disensiuni în relațiile dintre ei, ajungându-se până la suspendarea din organizație a celor care au încălcat flagrant normele privind asigurarea păcii și respectarea drepturilor oamenilor, cum ar fi Egipt, Liban, sau Siria. [2] Anii recenți au cunoscut o implicare activă a membrilor Ligii Arabe în problemele regionale și mondiale. Astfel, în perioada septembrie 2011 – ianuarie 2012 organizația a încercat să intervină (medieze) în războiul civil din Siria. La data de 6 septembrie 2011 este făcută o serie de propuneri pentru readucerea statului sirian într-o stare de normalitate, anume: organizarea de alegeri prezidențiale în anul 2014, la mo mentul încheierii mandatului președintelui în exercițiu; încetarea actelor de violență exercitate de către guvern asupra civililor și retragerea unităților militare din orașe; acordarea de compensații materiale pentru cei care au avut de suferit de pe urma acțiunilor guvernului, dar și eliberarea civililor care nu au participat la violențe; dar și începerea discuțiilor între președinte și forțele de opoziție siriene pentru ajungerea la o soluție de pace. [3] Ca urmare a intervenției Ligii Arabe, la 2 noiembrie 2011, guvernul sirian își asumă majoritatea clauzelor pretinse, încetarea reprimării manifestațiilor pașnice prin intervenția violentă a armatei, retragerea tancurilor din orașe, eliberarea prizonierilor politici, precum și începerea unui dialog cu opoziția, tuturor acestor măsuri adăugându-se supravegherea de către monitori ai Ligii Arabe. Totuși, în nu mai puțin de o săptămână, la 6 noiembrie 2011, o primă încălcare a angajamentului luat de către Bashar Al-Assad, a constat în uciderea a 23 de manifestanți. În acest context, la data de 12/13 noimebrie, opoziția siriană aprecia că începând cu data de 2 noiembrie au fost uciși aproximativ 300 de manifestanți de către guvern. Prin urmare, la 16 noiembrie, întrucât guvernul nu a pus în aplicare planul de menținere a păcii, Liga Arabă a suspendat Siria din organizație, aplicând totodată sancțiuni economice. Mai mult chiar, cu excepția Irakului și a Libanului, statele arabe au blocat activele și au impus restricții de călătorie oficialilor guvernului. Siria nu mai putea solicita bani arabi pentru proiectele de dezvoltare, iar băncii centrale i-au fost restricționate drepturile de tranzacționare. [4] La 19 decembrie 2011, Liga Arabă și Siria hotărăsc un nou plan de pace ce presupunea retragerea armatei și a forțelor rebelilor de pe străzi, eliberarea prizonierilor politici și acceptarea de monitori din partea organizației pe teritoriul sirian, alături de începerea negocierilor cu oponenții regimului. Astfel, în 26 decembrie deja primii 50 de monitori ajungeau pe teritoriul Siriei. Totuși, în ciuda acestor eforturi, din nou guvernul de la Damasc nu își respectă promisiunile. Având în vedere că situația nu se îmbunătățea, în 20-22 ianuarie 2012, Liga Arabă decide să își extindă mandatul privind Siria, care expirase cu câteva zile înainte, pe 19 ianuarie. Pe de altă parte, Arabia Saudită își retrage monitorii și solicită Rusiei, Chinei, statelor europene, SUA și altor țări arabe să pună presiune prin orice mijloace pentru ca Siria să accepte planul de încetare a ostilităților. La 23/24 ianuarie, președintele Bashar Al-Assad refuză un nou plan pentru încetarea luptelor, astfel încât toate țările realizează că baia de sânge nu se va opri curând, iar monitorii ligii erau inutili. La 28 ianuarie 2012, organizația își încheie misiunea de monitorizare întrucât violențele au sporit. Prin urmare, Liga Arabă nu reușește să intervină cu succes în războiul civil din Siria și să pună capăt ostilităților. În anii ce vor urma, vor fi uciși zeci de mii de civili, iar câteva milioane de cetățeni vor fugi din calea războiului, refugiindu-se fie în țările arabe vecine, fie în Europa.   Totuși, dacă în urmă cu 11 ani nu se știa cum vor evolua lucrurile, astăzi președintele Bashar Al-Assad și-a consolidat puterea în Siria. Prin urmare, chiar dacă în decursul anilor a condus statul într-un mod brutal, prin uciderea a zeci de mii de civili și prin folosirea diferitelor arme chimice [5] , Liga Arabă a hotărât în primăvara anului 2023, în cadrul summit-ului ținut la Cairo, reinvestirea Siriei în organizație, cu drepturi depline, idee avansată încă din 2021 [6] . De asemenea, în cadrul întâlnirii regionale ținute anul acesta la Amman, unde s-au întâlnit trimiși din Arabia Saudită, Irak, Egipt și Siria, a fost discutată inițiativa iordaniană pentru readucerea Siriei în cadrul Ligii Arabe [7] . Această decizie este considerată începutul unei „căi arabe” pentru soluționarea crizei din Siria [8] . Gestul a fost justificat de către statele membre prin reducerea proporțiilor conflictului sirian, dar și prin problemele cu care se confruntă Orientul Mijlociu în ultimii ani: drogurile produse în Siria și vândute în zona Golfului, refugiații numeroși, cutremurul din februarie, etc. Astfel, ei consideră că printr-o colaborare mai strânsă cu Siria, în cadrul organizației, pot găsi o soluționare arabă a problemei. În contextul aproprierii amintite, ministrul de externe al Arabiei Saudite a vizitat Damasc după mai bine de un deceniu, fiind, totodată, redeschise și ambasadele dintre cele două state. De asemenea, președintele Iranului a vizitat capitala Siriei, cele două țări încheind și un acord comercial privind schimburile de produse, inclusiv petrol [9] . Totuși, în ciuda inițiativei organizației, nu există un consens arab unanim privind raporturile cu Damasc. Un exemplu notabil în acest sens este Qatar, care continuă să susțină grupurile de opoziție ce luptă împotriva lui Bashar Al-Assad, nedorind o normalizare a relațiilor cu Siria. Pe de altă parte, Iordania a permis Siriei să aibă un ambasador la Amman, în timp ce și-a menținut deschisă ambasada din Damasc [10] . Decizia reprimirii Siriei în Liga Arabă presupune și un angajament privind dialogul continuu între cele două părți în scopul soluționării definitive a crizelor umanitare, de securitate și politice care au afectat regiunea din cauza conflictului (refugiați, comerțul cu droguri și terorismul) [11] , în acord cu Rezoluția 2254 din 18 decembrie 2015 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Iordania este în mod special interesată de reluarea legăturilor comerciale cu Siria, care ar fi doar un prim pas către negocierile politice. În acest sens, regele Abdullah II a afirmat, într-un interviu pentru postul de televiziune CNN, că regimul lui Bashar Al-Assad va mai rezista încă foarte mult timp. Printre resursele căutate în mod special în Siria de Amman se află apa potabilă, în schimbul căreia statul iordanian este pregătit să ofere electricitate și materiale pentru reconstrucție. Totodată, liderul iordanian a afirmat că implicarea activă a țării sale în criza umanitară din Siria a costat mai mult de 13 miliarde de dolari. [12] În concluzie, Liga Arabă este o alianță interguvernamentală în care fiecare stat acționează potrivit propriilor interese. Chiar dacă se încearcă soluționarea diverselor probleme împreună, prin propriile mijloace și „printr-o cale arabă”, mai este mult până ca statele să acționeze unitar. Drept dovadă poate fi observată atitudinea unor state precum Qatar, Kuwait sau Maroc în privința reintegrării Siriei în alianță [13] , ca o contraponderă la încercarea de normalizare a relațiilor propusă de Egipt, Iordania, Emiratele Arabe Unite, Oman și Bahrein [14] . Bibliografie: I. Site-uri web: [1] https://www.britannica.com/topic/Arab-League, accesat la data de 12.01.2024, ora 09 :40. [2] https://en.wikipedia.org/wiki/Arab_League#:~:text=In%202021%2C%20the%20Arab%20League,agreed%20to%20reinstate%20Syria's%20membership , accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . Egipt a fost suspendat din organizație între 1979-1989, iar Libia între februarie-august 2011. [3] https://en.wikipedia.org/wiki/Arab_League_peace_plans_for_Syria , accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [4] https://en.wikipedia.org/wiki/Arab_League_peace_plans_for_Syria , accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [5] https://www.wilsoncenter.org/blog-post/syria-and-arab-league#:~:text=Even%20in%20a%20region%20that,imposed%20sanctions%20on%20the%20regime , accesat la 17.12.2023, ora 14 00 . [6] https://www.middleeastmonitor.com/20230308-saudi-arabia-talks-underway-on-syrias-return-to-arab-league/, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [7] https://www.aljazeera.com/news/2023/5/1/syria-agrees-to-curb-drug-trade-in-arab-ministers-meeting, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [8] https://www.aljazeera.com/news/2023/5/7/arab-league-agrees-to-bring-syria-back-into-its-fold, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [9] https://www.aljazeera.com/news/2023/5/7/arab-league-agrees-to-bring-syria-back-into-its-fold, accesat la 17.12.2023, ora 14 00 . [10] https://www.pbs.org/newshour/world/arab-league-votes-to-reinstate-syrias-membership-after-12-year-suspension, accesat la 17.12.2023, ora 14 00 . [11] https://apnews.com/article/syria-arab-league-cairo-saudi-arabia-qatar-7de1b30587560531dad1df4eb29f4ef3, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [12] https://www.newarab.com/analysis/why-jordan-pushing-normalise-ties-syrias-assad, accesat la 17.12.2023, ora 14 00 . [13] https://www.aljazeera.com/news/2023/5/19/analysis-how-important-is-syrias-return-to-the-arab-league, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . [14] https://www.middleeastmonitor.com/20230308-saudi-arabia-talks-underway-on-syrias-return-to-arab-league/, accesat la 01.01.2023, ora 16 30 . UNICEF Despre UNICEF UNICEF, acronimul pentru "Fondul Națiunilor Unite pentru Copii", reprezintă o organizație internațională care face parte din sistemul Națiunilor Unite și este dedicată promovării și protejării drepturilor copiilor la nivel global. Fondat în 1946, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a oferi asistență de urgență și ajutor umanitar copiilor afectați de conflictul armat, UNICEF și-a extins ulterior misiunea pentru a aborda o gamă largă de probleme legate de copii, cum ar fi sănătatea, educația, egalitatea de gen și protecția împotriva exploatării și violenței. UNICEF funcționează în peste 190 de țări și teritorii și lucrează în strânsă colaborare cu guvernele naționale, organizații non-guvernamentale și alte entități pentru a îmbunătăți viața copiilor și a asigura respectarea drepturilor acestora. Este finanțat în principal din donații voluntare ale guvernelor, companiilor, fundațiilor și persoanelor fizice din întreaga lume. Scopul UNICEF constă în îmbunătățirea vieții copiilor și a familiilor acestora, concentrându-se pe asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor. UNICEF se străduiește să creeze un mediu în care fiecare copil să aibă acces la o copilărie sigură, sănătoasă și educativă. Misiunea organizației UNICEF este să asigure supraviețuirea, protecția și dezvoltarea fiecărui copil. Aceasta implică atât furnizarea de asistență de urgență în situații de criză, cât și implementarea programelor pe termen lung pentru a adresa probleme structurale care afectează copiii, precum sărăcia, lipsa accesului la educație sau impactul bolilor. Prin intermediul parteneriatelor cu guvernele naționale, organizații non-guvernamentale și comunitățile locale, UNICEF își propune să promoveze drepturile copiilor în întreaga lume, cu un accent deosebit pe grupurile vulnerabile și marginalizate. Misiunea UNICEF include, de asemenea, sensibilizarea și mobilizarea comunităților pentru a participa activ la îmbunătățirea vieții copiilor și pentru a contribui la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Națiunilor Unite. Obiectivele UNICEF: 1. Asigurarea Supraviețuirii Copiilor: · Reducerea mortalității infantile și a mortalității copiilor sub 5 ani. · Combaterea malnutriției și asigurarea accesului la servicii medicale esențiale. 2. Promovarea Educației de Calitate: · Asigurarea accesului echitabil la educație pentru toți copiii, indiferent de gen, etnie sau statut socio-economic. · Îmbunătățirea calității și relevanței sistemelor educaționale. 3. Protecția Copiilor împotriva Exploatării și Violentei: · Prevenirea și combaterea violenței, abuzului și exploatării copiilor. · Sprijinirea reintegrării copiilor afectați de conflicte sau de alte situații de urgență. 4. Promovarea Igienăi și Sănătății Reproductive: · Asigurarea accesului la apă potabilă și servicii sanitare adecvate. · Promovarea sănătății reproductive și a planificării familiale. 5. Combatarea Sărăciei și Inegalităților: · Reducerea sărăciei și a inegalităților care afectează copiii și familiile lor. · Susținerea programelor și politicii sociale pentru a sprijini comunitățile vulnerabile. 6. Răspuns la Situații de Urgență: · Furnizarea de ajutor umanitar rapid și eficient în situații de criză sau de catastrofe naturale. · Protejarea copiilor și asigurarea accesului la servicii esențiale în perioade de dificultate. Structura Organizațională 1. Consiliul Director · Format din 36 de state membre ale Națiunilor Unite. · Furnizează orientare politică și supervizează activitățile generale ale UNICEF. Se întâlnește periodic pentru a lua decizii cheie. 2. Birourile Regionale și de Țară · UNICEF operează în cinci regiuni globale, fiecare având un birou regional responsabil pentru coordonarea acțiunilor la nivelul regiunii. · În fiecare țară în care UNICEF este prezent, există un birou de țară responsabil pentru implementarea programelor și proiectelor la nivel local. 3. Sediu Central · Situat în New York, este centrul decizional și de coordonare globală al UNICEF · Include departamentele și birourile principale care gestionează strategia și operațiunile organizației. 4. Diviziile Funcționale · Divizia pentru Copil și Dezvoltare se ocupă de strategiile și programele de dezvoltare a copiilor. · Divizia pentru Urgențe și Acțiuni Umanitare gestionează operațiunile de ajutor umanitar și răspunsul la situații de urgență. · Divizia pentru Finanțe și Administrare se ocupă de gestionarea resurselor financiare și administrative ale organizației. 5. Parteneriate și Colaborări · Colaborări cu Organizații Non-Guvernamentale (ONG-uri) și Societatea Civilă - UNICEF lucrează strâns cu diverse organizații partenere pentru a implementa programele și pentru a extinde impactul acțiunilor sale. · Parteneriate cu Sectorul Privat - Implicarea companiilor și a sectorului privat în sprijinirea proiectelor și inițiativelor UNICEF. 6. Resurse Umane · Personalul Organizațional include experți în domenii precum sănătate, educație, protecție a copilului, logistică, comunicare și afaceri juridice. Programe și Inițiative 1. Sănătate și Nutriție · Imunizare Universală: UNICEF lucrează pentru a asigura accesul la vaccinuri esențiale și pentru a promova imunizarea universală împotriva bolilor contagioase · Combaterea Malnutriției: Programe pentru îmbunătățirea nutriției copiilor, inclusiv furnizarea de alimente suplimentare și educație alimentară 2. Educație și Dezvoltare Intelectuală · Acces la Educație: UNICEF promovează accesul echitabil la educație de calitate pentru toți copiii, inclusiv pentru fete și copiii din comunitățile marginalizate. · Sprijin pentru Învățarea la Distanță: În contextul pandemiei COVID-19, UNICEF a dezvoltat programe pentru susținerea învățării online și la distanță. 3. Protecția împotriva Exploatării și a Violentei · Prevenirea Abuzului și Exploatării: UNICEF desfășoară proiecte pentru prevenirea abuzului, a exploatației sexuale și a traficului de copii. · Reintegrarea Copiilor Afectați de Conflict: Programe pentru sprijinirea copiilor afectați de conflicte armate și pentru reintegrarea lor în comunitate. 4. Apă și Igienă · Acces la Apă Curată: UNICEF se implică în proiecte de furnizare a apei potabile sigure și a facilităților de igienă în comunități defavorizate. · Promovarea Igienei: Educație și programe de promovare a igienei pentru prevenirea bolilor. 5. Ajutor Umanitar și Răspuns la Urgențe · Răspuns la Situații de Urgență: UNICEF furnizează ajutor umanitar în timp real în situații de urgență, cum ar fi conflictele armate, dezastre nat 6. Egalitatea de Gen și Drepturile Copilului · Promovarea Egalității de Gen: UNICEF susține programe care promovează egalitatea de gen și eliminarea discriminării. · Drepturile Copilului: Inițiative pentru consolidarea și promovarea drepturilor fundamentale ale copiilor, așa cum sunt definite în Convenția cu privire la Drepturile Copilului. 7. Parteneriate și Colaborări · Parteneriate cu Organizații Non-Guvernamentale (ONG-uri) și Sectorul Privat: UNICEF colaborează cu diverse entități pentru a amplifica impactul acțiunilor sale și pentru a îmbunătăți eficiența proiectelor. Finanțare și Resurse 1. Surse de Finanțare · Surse de Finanțare - Statele membre ale Națiunilor Unite contribuie cu finanțări substanțiale la UNICEF, fie prin contribuții generale, fie prin finanțări specifice destinate unor programe sau regiuni. · Finanțări de la Parteneri Privati - UNICEF primește sprijin financiar și sub formă de resurse de la fundații private, companii, organizații non-guvernamentale și persoane fizice. · Resurse Internaționale și Fonduri Specifice - UNICEF poate accesa resurse din fonduri specifice ale Națiunilor Unite și ale altor organizații internaționale. 2. Buget și Distribuirea Resurselor · UNICEF elaborează bugete anuale și pe termen lung pentru a determina resursele necesare implementării programelor și inițiativelor sale. · Resursele sunt distribuite strategic pentru a acoperi diverse domenii de intervenție, în funcție de nevoile specifice și impactul așteptat. 3. Rolul Voluntarilor și al Donatorilor · NICEF beneficiază de sprijinul a numeroși voluntari care contribuie la implementarea proiectelor și la conștientizarea publicului. · Organizația depinde în mare măsură de donațiile și contribuțiile financiare ale oamenilor și ale organizațiilor care împărtășesc misiunea și valorile UNICEF. 4. Monitorizarea și Raportare · UNICEF monitorizează și evaluează eficienta utilizării resurselor pentru a asigura transparența și responsabilitatea în fața donatorilor și partenerilor. · Organizația furnizează rapoarte periodice care detaliază modul în care fondurile au fost cheltuite și impactul realizat în cadrul proiectelor. 5. Eficiența Operațională și Tehnologie · UNICEF utilizează tehnologia pentru a îmbunătăți gestionarea resurselor, monitorizarea proiectelor și comunicarea cu donatorii și beneficiarii. · Accentul se pune pe gestionarea eficientă a resurselor, reducerea costurilor administrative și maximizarea impactului programelor. În ciuda angajamentului puternic și a eforturilor continue ale UNICEF în promovarea drepturilor copiilor și îmbunătățirea condițiilor de viață, organizația se confruntă cu diverse obstacole și provocări în realizarea obiectivelor sale. Conflictul armat și dezastrele naturale pot perturba accesul la educație și pot genera migrație forțată, afectând grav dezvoltarea copiilor. Situațiile de urgență pot crea dificultăți în furnizarea serviciilor medicale esențiale și în asigurarea resurselor necesare sănătății copiilor. Copiii din comunitățile sărace și marginalizate întâmpină adesea dificultăți în accesul la educație, sănătate și alte resurse esențiale. Sărăcia poate contribui la malnutriție și la răspândirea bolilor în rândul copiilor. În anumite regiuni, discriminarea de gen poate limita accesul fetelor la educație și poate contribui la perpetuarea inegalităților. Copiii și fetele pot fi expuși la riscuri crescute de violență și abuz într-un mediu care perpetuează stereotipurile de gen. Evenimente precum pandemia de COVID-19 pot crea provocări semnificative în furnizarea de servicii de sănătate și educație pentru copii. În unele regiuni, accesul la vaccinuri esențiale poate fi limitat, contribuind la răspândirea bolilor infecțioase. Adaptarea la schimbările globale reprezintă o provocare continuă pentru UNICEF, deoarece mediul global evoluează rapid. Organizația își ajustează strategiile și abordările pentru a răspunde noilor provocări și oportunități. UNICEF integrează tehnologia în programele sale pentru a sprijini educația la distanță și pentru a facilita accesul copiilor la resurse educaționale. Organizația utilizează platforme digitale pentru colectarea datelor, monitorizarea și evaluarea programelor, precum și pentru comunicare și mobilizare socială. UNICEF are planuri și resurse pregătite pentru a răspunde rapid la dezastre naturale, conflicte și alte situații de urgență. Experiențele din cadrul pandemiei COVID-19 au dus la consolidarea capacității organizației de a răspunde la amenințări la nivel de sănătate publică. Organizația își ajustează bugetele pentru a se asigura că resursele sunt distribuite eficient și pentru a face față schimbărilor în finanțare. Proiectele UNICEF sunt adaptate la contextul local, având în vedere specificitățile și provocările fiecărei regiuni. Adaptarea la schimbările globale necesită un efort continuu, iar UNICEF adoptă o abordare flexibilă, inovatoare și orientată către rezultate pentru a face față provocărilor din ce în ce mai complexe ale lumii moderne.   REFERINȚE https://www.unicef.org/ https://www.unicef.org/romania/ https://www.mae.ro/node/16910 Studiu de caz Educa ția pentru fete - Afganistan   În Afganistan, fetele s-au confruntat cu numeroase obstacole în accesul la educație, în principal din cauza constrângerilor culturale, a instabilității politice și a lipsei infrastructurii școlare adecvate. Timp îndelungat, a fost percepută o valoare mai mică în educația femeilor, iar multe comunități au împiedicat fetele să meargă la școală, preferând să le impună roluri tradiționale. Pentru a aborda această problemă, UNICEF a implementat programe menite să promoveze educația pentru fete în Afganistan. Aceste programe au inclus: construirea școlilor sigure pentru fete, formarea cadrelor didactice și a personalului școlar, sensibilizarea comunității, sprijin financiar. UNICEF a contribuit la construirea și renovarea școlilor care să ofere un mediu sigur și prietenos pentru fetele din comunități. Infrastructura nouă a inclus facilități sanitare adecvate și spații sigure pentru educație. A investit în formarea cadrelor didactice și a personalului școlar pentru a asigura că aceștia înțeleg importanța egalității de gen și sunt pregătiți să susțină fetele în procesul educațional. Formarea a inclus abordarea stereotipurilor de gen și promovarea unui mediu educațional incluziv. A desfășurat campanii de sensibilizare la nivel comunitar pentru a schimba percepțiile și atitudinile cu privire la educația fetelor. Activitățile au inclus întâlniri cu părinții, liderii comunitari și alți membri importanți ai societății pentru a promova importanța educației pentru fete. Pentru a depăși barierele financiare care împiedicau accesul la educație, UNICEF a furnizat sprijin financiar sub formă de burse și alte facilități. Aceste inițiative au contribuit la încurajarea familiilor să își trimită fetele la școală. Ca urmare a intervenției UNICEF, s-au observat rezultate semnificative. S-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de fete înrolate în școli, reflectând succesul campaniilor de sensibilizare și a eforturilor de construire a infrastructurii școlare adecvate. Comunitățile au început să schimbe percepțiile cu privire la educația femeilor, recunoscând valoarea contribuției lor la societate. Prin implicarea activă și continuă în comunități, UNICEF a asigurat sprijinul și angajamentul comunităților în promovarea egalității de gen în educație. Prin aceste programe și intervenții, UNICEF a avut un impact semnificativ asupra vieții fetelelor din Afganistan, oferindu-le șansa la educație și contribuind la schimbarea percepțiilor și a practicilor culturale în ceea ce privește educația femeilor.   REFERINȚĂ Education - Providing quality education for all   https://www.unicef.org/afghanistan/education   United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) Despre United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) Studiu de caz UNESCO Despre UNESCO UNESCO - Organizația pentru Educație, Știință și Cultură UNESCO - prescurtarea pentru Organizația pentru Educație, Știință și Cultură, este o agenție specializată a Națiunilor Unite înființată în 1945. Scopul său principal este promovarea colaborării internaționale în domeniile educației, științei și culturii pentru a construi un climat de pace și înțelegere între națiuni. UNESCO se angajează să asigure accesul la o educație de calitate pentru toți, promovând alfabetizarea și educația pe tot parcursul vieții. Organizația are rolul de a proteja și conserva patrimoniul mondial, inclusiv situri culturale și naturale de importanță deosebită. Aceasta sprijină cercetarea științifică și inovarea pentru a aborda provocările globale precum schimbările climatice, sărăcia și bolile. Instituția are ca structură organizațională: 1. Conferința generală: reuniune bienală a statelor membre pentru stabilirea direcțiilor strategice și politicii organizației. 2. Consiliul executiv: responsabil cu implementarea deciziilor Conferinței Generale. 3. Secretariatul: condus de un Director General, acesta coordonează activitățile de zi cu zi ale Organizației pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Patrimoniul Mondial UNESCO : Include situri precum: Machu Picchu, Piramidele din Egipt și Marea Barieră de Corali, protejându-le pentru generațiile viitoare. Organizația sprijină zonele geologice remarcabile, promovând educația geologică și turismul durabil, și contribuie la consolidarea instituțiilor media în țările în curs de dezvoltare pentru a promova libertatea de exprimare și pluralismul media. UNESCO colaborează cu ONG-uri pentru a implementa proiecte și programe în domeniile sale de competență și se implică adesea în sectorului privat, în proiecte educaționale și culturale, pentru a asigura finanțare și expertiză. Cu toate acestea, UNESCO s-a confruntat la un moment dat și cu dificultăți financiare, afectând în unele cazuri implementarea de proiecte-cheie, iar deciziile UNESCO au fost criticate în contextul unor dispute politice între statele membre. Organizația joacă un rol esențial în atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă stabilite în cadrul Agendei 2030. Pentru a-și atinge toate obiectivele fixate până la momentul menționat, instituția trebuie să se adapteze la evoluțiile tehnologice și sociale pentru a-și menține relevanța și eficiența. Bibliografie: Colin Brock , UNESCO and Global Education: An In-Depth Analysis of Current Issues, Comparative Education, 2018.   Studiu de caz UNESCO - Organizația pentru Educație, Știință și Cultură Studiu de caz: Conservarea și restaurarea orașului Veliko Târnovo, Bulgaria UNESCO a desfășurat o misiune specializată în orașul Veliko Târnovo din Bulgaria în anul 2018 pentru a evalua și sprijini eforturile locale de conservare și restaurare a patrimoniului cultural și istoric. Ca și context istoric, Veliko Târnovo, reprezintă fosta capitală a celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Acest oraș posedă un bogat patrimoniu cultural, inclusiv monumente istorice, biserici medievale și arhitectură tradițională. Presiunile urbanizării și lipsa de fonduri au pus în pericol integritatea acestui patrimoniu, amenințând să diminueze autenticitatea și valoarea istorică a zonei. Echipa UNESCO a evaluat starea de la momentul respectiv a monumentelor istorice, identificând zonele cu risc și prioritățile de intervenție. Organizația menționată a facilitat discuții și consultări cu comunitatea locală pentru a integra perspectivele lor în planurile de conservare. UNESCO a colaborat cu experți locali pentru a dezvolta planuri detaliate de conservare și restaurare, abordând restaurarea structurilor vulnerabile și stabilizarea zonelor afectate. UNESCO s-a implicat foarte mult și în ceea ce înseamnă informarea și educarea oamenilor în acest sens. A fost fondat un program de formare pentru localnici privind tehnicile tradiționale de construcție și metode de conservare, pentru a încuraja participarea activă a comunității în procesul de restaurare. Prin restaurare, Veliko Târnovo a păstrat autenticitatea sa istorică, conservând identitatea culturală și atracția turistică. Proiectul a contribuit la dezvoltarea economică a comunității prin promovarea turismului cultural responsabil și crearea de locuri de muncă în sectorul conservării. Misiunea UNESCO în Veliko Târnovo reprezintă un exemplu de succes în conservarea și restabilirea patrimoniului cultural, evidențiind eficacitatea colaborării internaționale în protejarea valorilor istorice. Acest studiu de caz ilustrează modul în care UNESCO, prin misiuni specializate și colaborare cu comunitățile locale, poate juca un rol crucial în conservarea și restaurarea patrimoniului cultural și istoric, contribuind la dezvoltarea durabilă și protejarea identității culturale a unei comunități. Bibliografie: Colin Brock, UNESCO and Global Education: An In-Depth Analysis of Current Issues, Comparative Education, 2018.