Studiu de caz

Studiul de caz 

 

 Cazul privind   strâmtoarea Corfu 

   

 În   1946, în   timpul războiului civil din Grecia, au   avut loc   trei întâlniri   în strâmtoarea Corfu,   între Albania și Marea   Britanie. În data de   15   mai   1946, două iahturi   britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord   a Canalului 

 Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu   se află   în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile   de tunuri 

 ale   grănicerilor   albanezi   au   deschis focul împotriva celor două   vase, aflate   la aproximativ 200 metri   de escadrilă. Marea   Britanie a cerut Albaniei   să-și   ceară   scuze pentru incident.   Sub   motivația că   această   strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,   iar trecerea 

 se poate face 

 doar   cu acordul Albaniei,   Albania a refuzat   cererea   Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat   Albania că următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe   22 octombrie   1946, Marina Regală   Britanică,     compusă din iahturi   Mauritus și Leander, și   distrugătoarele 

 Saumarez și Volage,   au     intrat în strâmtoarea Corfu. 

 Navele erau pregătite de ripostă, în caz că   Albania avea să   atace.   Nu au   mai fost deschise   focuri din partea Albaniei, însă 

 nava britanică   Sauvarez   a lovit o mină,   la 02:53, suferind pagube uriașe 

 și     pierderea 

 a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La   două ore mai târziu, la 16:16, nava   britanică   Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube   materiale 

 a pierdut opt persoane de la bord.   Minele proveneau   din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare   în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.   La 12-13   noiembrie   1946   Royal   Navy ,   marina militară britanică, 

 a desfășurat   activitate   de deminare   a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine. 

 Guvernul albanez, motivat de   activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,   a făcut   reclamație   oficială   la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea   teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.   La 9   decembrie   1946 , Marea Britanie   a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,   și a motivat   că minele au fost puse de Grecia. Britanicii   s-au plâns Consiliului de Securitate   al ONU. Acesta a decis   anchetarea situației   de către o comisie   formată din   australieni, polonezi și columbieni. După   zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită   și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,   a Consiliului de Securitate în problema celor două state   implicate în incidentul din strâmtoarea Corfu,   care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții   să stabilească   următoarele   aspecte:   1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea   catastrofei din strâmtoare,   și dacă trebuie să   despăgubească     pe britanici;   2). Dacă operațiunile de deminare   susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Marea Britanie a continuat să susțină că   albanezii au pus minele, și autoritățile   albaneze știau.   Albania, pe de cealaltă parte   a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări   ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii Corfu.   Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina   britanică în apele teritoriale ale Albaniei,   considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu   a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de   a intimida   sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit   regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă   prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare   făcute de britanici în apele teritoriale   ale Albaniei,   Marea Britanie a invocat   autoapărarea,   și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității   Albaniei.   Decizia   a rămas în seama Curții Internaționale   de Justiție. Competența   Curții Internaționale de Justiție, în această problemă   a fost dată de articolul 36, alineatul 1   din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După   o serie de intervenții   atât din partea britanicilor, cât și     din partea albanezilor, în   25 martie 1948, prin prima   hotărâre,   Curtea   a   analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.   O a doua hotărâre   a fost pronunțată în 9 aprilie   1949, legată de   fondul   litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,   Corfu, în care s-au produs pagubele imense   asupra vaselor   britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,   pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15   decembrie 1949, a emis   o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie   nu   a primit-o   până în 1996, când   cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească cu aur.