De la gând la faptă

Adam Smith

Adam Smith (1723–1790) a fost un filosof scoțian. Între 1737 și 1740 a studiat filosofia la Glasgow și la Oxford. Și-a început activitatea didactică în 1748 mai întâi predând retorică la Edinburgh  apoi, din 1752, logică iar din 1773 morală la Glasgow.

Din 1778 până la moartea sa din 1790 a fost comisar al vămilor din Edinburgh.

În lucrarea sa, Teoria sentimentelor morale (1759), Smith, aflat sub influența conceptuală a naturii umane formulată de David Hume, vorbește despre nevoia de echitate și corectitudine a oamenilor și înfruntarea egoismului.

Smith a mai fost preocupat și de filosofia economică în afară de cea morală. 

Astfel, în lucrarea sa Avuția Națiunilor (1776), sub influența drepturilor naturale teoretizate de John Loke, a criticat sistemul mercantilist pentru că nu încuraja comerțul și considera că avuția unui stat constă doar în cantitatea de aur și argint pe care o deținea. Însă, în viziunea lui Smith avuția era dată de valoarea totală a schimburilor și a muncii. 

Prin doctrina sa utilitaristă, libertatea individuală trebuie să primeze în detrimentul celei colective, bunăstarea putea fi atinsă prin trei mijloace: urmarirea profitului personal și a proprietății, diviziunea muncii și specializarea, comerțul și concurența libere.

Prin urmărirea profitului personal fiecare muncitor și-ar fi făcut meseria mai bine acționând pentru atingerea binelui propriu care ajunge să producă binele comun.Diviziunea muncii ar fi trebuit să ducă la creșterea randamentului muncitorilor și scăderea timpului de manufacturare. Urmărirea comerțului liber ar fi dus la apariția un avantaj comparativ: maximizarea profitului prin specializarea pe un anumit segment al pieței.   

Prin metafora mâinii invizibile a explicat principiul laissez-faire, decurgerii naturale, prin care piața ar fi urmat să se autoregleze ca și cum ar fi fost manevrată de o mână invizibilă, iar statul nu trebuia să se implice în piață ci doar să  susțină infrastructura, educația și să garanteze siguranța publică și juridică.

Tot Smith a mai introdus și teoria valorii-muncă: care se referă la adăugarea costului muncii la cel al produsului finit ajungându-se un preț corect aplicat produsului intrat pe piață.

Plecând de la aceste idei economice am identificat următoarele politici publice inspirate de Adam Smith: 

Legea scăderii taxelor dată de guvernul francez în septembrie 2017 prin care s-a aplicat o scadere de la 33% la 28% putem considera că a fost inspirată de ideea urmăririi profitului personal în care statul se ocupă doar de infrastructura.

„Decretul de urgență” inițiat de Javier Milei prin care se dorește transformarea companiilor statului în societăți anonime pentru a fi privatizate ulterior, propunerea scăderii numărului de ministere la jumătate și desființarea Bancii Centrale a Argentinei sunt politici inspirate de tot de urmarirea profitului personal și existența unui stat neintervenționist în piață.

 Stoparea lucrărilor publice și reducerea subvenționărilor sunt de asemenea propuneri de politici publice ale lui Milei, atât prima propunere cât și a doua încalcă într-o oarecare masură doctrina lui Adam Smith: prin stoparea lucrarilor publice statul nu ar mai administra infrastructura necesara pieței, reducerea subvențiilor este și nu este conforma cu Smith- dacă ne am lua după „Avuția Națiunilor” ele nu ar trebui să existe, însă, „Teoriei sentimentelor molare” le ar vedea ca utile pentru diminuarea inechității.

Planul bugetar de eficientizare economică a grupului europarlamentar Renew Europe pentru 2019-2024 prin care se dorește creșterea valorii adăugate a pieței europene ar putea fi inspirat de urmarirea comerțului liber ce duce la aventaj comparativ.


Bibliografie:

https://www.britannica.com/biography/Adam-Smith/The-Theory-of-Moral-Sentiments, accesat 03.01.2024 ora 17.

Popescu Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, Editura Cartimpex, 2004, ediția a III-a, pp. 130-136, 139.

Vaut Simone, Economie și democrație socială, Cluj-Napoca, PLH Internațional, 2012, ediția a III-a, pp. 12-16.

Valier Jacques, Scurtă istorie a gândirii economice de la Aristotel pînă azi, București, Compania, 2009, pp. 42-58.

 

Pentru politicile publice în ordinea lor următoarele resurse web:

Alfred Marshall

Stănilă Crina Andreea

Facultatea de Istorie

Anul III

Alfred Marshall

 

            Alfred Marshall a fost un economist britanic, născut pe 26 iulie 1842 în Londra, care a rămas cunoscut până în zilele noastre datorită contribuțiilor sale în ceea ce privește teoria economică. Spre deosebire de contemporanii săi, acesta a ales să observe economia dintr-o perspectivă mai largă, a pus accent pe „economia socială”, fiind de părere că cea „politică” este mult prea restrânsă față de realitatea existentă. Marshall a fost unul dintre principalii fondatori ai școlii de economie neoclasice engleze și primul director al Universității College, Bristol, iar ideile sale, unde sunt incluse cererea și oferta, utilitatea marginală, costul marginal și conceptul de concurență perfectă, au fost prezentate în cea mai cunoscută lucrarea a sa, publicată în 1890, ,,Principiile Economiei”.

            A fost un economist influent, care privea economia ca pe o știință a practicii omului, ceea ce l-a determinat să fie preocupat, de asemenea, și de clase și inegalități. Potrivit ideilor sale, omul nu trebuie privit ca pe un „atom izolat”[1], deoarece el este „în mare măsură o creatură a circumstanțelor și se schimbă odată cu ele”[2]. El a contribuit la dezvoltarea conceptului de cerere și ofertă, demonstrând și evidențiind influențele acestora asupra prețurilor și a cantităților de bunuri. Deoarece a sesizat sensibilitatea cererii și a ofertei la schimbări de prețuri, a venit cu o nouă noțiune, elasticitatea cererii și a ofertei. A introdus și ideea de „utilitate marginală”, dorind să sublinieze faptul că valoarea unui bun este determinată de satisfacerea unor nevoi suplimentare. Totodată, a analizat costul marginal și a observat că producătorii iau decizii și stabilesc prețul în funcție de beneficiile marginale ale unei acțiuni. Aceste două noțiuni au avut un rol esențial în analiza cost-beneficiu din secolele următoare, fiind folosite în diferite proiecte și politici publice. Merite i se acordă și în ceea ce privește conceptul de concurență imperfectă, deoarece a avut un rol esențial în mai buna înțelegerea a piețelor.

            Principiile sale au început să aibă, după cel de-al Doilea Război Mondial, o influență vizibilă asupra politicii economice și nu numai a diferitor țări. După terminarea conflictului, ideile sale au fost dezbătute de către mai multe guverne, pentru a putea lua decizii eficiente în ceea ce privește taxele, cheltuielile publice și reglementările. Teoria cererii și a ofertei a fost aplicată pentru a putea menține echilibru pe piață, iar politicile fiscale, respectiv cele monetare au fost modificate pentru a gestiona inflația și șomajul. Marshall a dezvoltat teoria avantajului comparativ, ceea ce a avut un impact semnificativ asupra comerțului internațional și relațiilor economice dintre țări. Astfel, statele au căutat să se specializeze în domeniile la care obțineau rezultatele cele mai bune din toate punctele de vedere. De exemplu, Elveția s-a consacrat domeniului farmaceutic și medical, în timp ce Germania este cunoscută pentru producțiile sale de automobile. Ideile lui Marshall referitoare la piețele deschise și la relații economice stabile, au avut un rol important în dezvoltarea cooperării economice în cadrul organizațiilor, precum Uniunea Europeană sau diferite acorduri comerciale regionale.

            Principiile lui Alfred Marshall au avut efecte și în domenii precum educația – multe programe academice și manuale de economie care se bazează pe lucrările sale – sau cel al drepturilor consumatorului. Economistul britanic considera că este esențială protecția consumatorilor și să fie asigurată o distribuție echitabilă a bunurilor și serviciilor, ceea ce a influențat politici care susțin transparența în relațiile comerciale.

            Așadar, Alfred Marshall este o figură influentă din domeniul economic, atât în Marea Britanie, cât și în restul lumii. Acesta a avut un impact semnificativ asupra evoluției politicii economice din secolul al XX-lea, fiind cel care a aplicat analiza marginală într-un context mult mai clar decât până în acel moment. De asemenea, Marshall a întemeiat obiceiul marginal, care astăzi domină știința microeconomică. Lucrarea sa, ,,Principiile Economiei”, a oferit un punct bun de plecare pentru a înțelege procesele economice și a introdus concepte cheie, precum cererea și oferta, utilitatea marginală și costul marginal.

 

Bibliografie

 

1Alfred Marshall, Principles of Economics, f.l., Ed. Promethean Press, 2012, 319 p..

2JSTOR, Two Early Articles by Alfred Marshall în https://www.jstor.org/stable/2228577, accesat pe data de 06.01.2024.

3ResearchGate, Alfred Marshall and the Concept of Class în https://www.researchgate.net/publication/229937690_Alfred_Marshall_and_the_Concept_of_Class, accesat pe data de 06.01.2024.

4Britanica, Alfred Marshall. British economist  în  https://www.britannica.com/biography/Alfred-Marshall, accesat pe data de 06.01.2024.

5JSTOR, The Economic Sociology of Alfred Marshall: An Overview în https://www.jstor.org/stable/3488001, accesat pe data de 06.01.2024.

6Scribd, Alfred Marshall. Echilibrele Pe Piață în https://www.scribd.com/doc/85072420/Alfred-Marshall-Echilibrele-Pe-Piata, accesat pe data de 06.01.2024



[1]ResearchGate, Alfred Marshall and the Concept of Class în https://www.researchgate.net/publication/229937690_Alfred_Marshall_and_the_Concept_of_Class, accesat pe data de 06.01.2024.


[2] ResearchGate, Alfred Marshall and the Concept of Class în https://www.researchgate.net/publication/229937690_Alfred_Marshall_and_the_Concept_of_Class, accesat pe data de 06.01.2024.

Amartya Sen

 

Amartya Kumar Sen, economist indian și laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a avut un impact semnificativ în domeniul economic, social și politic, datorită ideilor sale privind sărăcia și foametea, dezvoltarea umană, educația și sănătatea, democrația și drepturile individuale, etc.

             Amartya s-a dedicat în special cercetării foametei și a sărăciei, pentru a crea o înțelegere mai profundă a motivelor economice care stau la baza sărăciei. Pentru Sen, sărăcia și foametea nu se datorează lipsei de alimente, ci modului nepotrivit în care aceste resurse alimentare sunt oferite oamenilor sau lipsei de acces pentru a ajunge la aceste alimente. Ideile lui Amartya din domeniul sărăciei și foametei au influențat politicile de asistență socială și de dezvoltare, deoarece plecând de la ideile lui Sen, oamenii politici, ONG-uri sau organizații umanitare încep să facă eforturi pentru a elimina cauzele sărăciei și foametei, ei au redus redistribuirea necorespunzătoare a alimentelor și a fost promovată o redistribuire mai justă. Ideea lui Sen a făcut ca lumea să conștientizeze cauzele sărăciei și să ia atitudine pentru a diminua acest fenomen, cum este cazul unor țări care au înființat programe de securitate care să se asigure că resursele alimentare ajung la oamenii vulnerabili, spre exemplu India, țara de origine a lui Sen, a fost puternic influențată de modul gândirii acestuia. Mai mult decât atât, guvernul din India a implementat Programul Național de Muncă Rurală care avea ca scop crearea locurilor de muncă pentru oamenii din zonele rurale, aceasta fiind o măsură pentru a combate sărăcia. În contextul în care sărăcia era cauzată de faptul că oamenii nu au dreptul la alimentele existente, și nu de lipsa acestor alimente, politicile de limitare a sărăciei pot avea mai multe forme. Astfel, ajutorul pentru săraci începe să se realizeze prin cantine sau adăposturi, doar că acest ajutor nu avea rolul de a elimina sărăcia, ci de a limita cauzele acesteia. De asemenea, Sen consideră că ajutoarele sociale au doar rolul de a ajuta oamenii care ajung în pragul sărăciei din cauza șomajului, a vârstei avansate etc, ele nu fac altceva decât să gestioneze efectele sărăciei, nicidecum să combată cauzele sărăciei.

            Un alt domeniu studiat de Sen a fost democrația care era văzută ca un mijloc pentru dezvoltarea umană și care oferă un mediu favorabil pentru ca problemele economice și sociale să fie abordate. Ideea lui Sen că democrația nu este doar o modalitate de guvernare, ci și o modalitate de dezvoltare umană a influențat politica mondială prin oferirea anumitor drepturi și participări la activități a cetățenilor care contribuie la dezvoltarea umană. Pornind de la modul în care Sen vede democrația, acesta a dezvoltat termenul de dezvoltare umană, lucru care a determinat guvernele să își îndrepte atenția spre îmbunătățirea educației, a sănătății și a condițiilor de viață a oamenilor. Sen redefinește dezvoltarea umană prin capabilități, iar prin capabilități înțelege ca un om să își trăiască viața așa cum își dorește și că dezvoltarea umană este reflectată prin libertățile umane. Plecând de la ideea lui Sen și a altor economiști, din anul 1990 și până în prezent se elaborează un raport anual de Dezvoltare Umană ale PNUD, prin care se ia în considerare capacitatea de a trăi o viață lungă și sănătoasă, de a participa la viața comunității. Dezvoltarea umană nu se limitează doar la indivizii considerați săraci, dar pot fi luați în considerare și indivizii analfabeți, discriminați sau cei care nu au acces la asistență medicală. Pentru dezvoltarea umană este folosit, printre altele, Indicele Dezvoltării Umane (IDU) care este folosit pentru a monitoriza trei aspecte fundamentale ale dezvoltării umane, precum: 1. Posibilitatea de a avea o viață lungă și sănătoasă; 2. Gradul de informare; 3. Un standard de viață decent.  În unele țări, prejudecățile împotriva femeilor afectează nivelul general al dezvoltării umane, astfel, PNUD a elaborat Indicele Dezvoltării de Gen (IDG) pentru a atrage atenția asupra acestei probleme. Astfel, cu cât sunt mai mari diferențele între bărbați și femei în dezvoltarea umană, cu atât este mai mic IDG în comparație cu IDU.

            În concluzie, ideile lui Sen au adus contribuții semnificative în dezvoltarea politicilor sociale și economice prin faptul că a determinat guvernele, asociațiile sau diverse organizații să contribuie la îmbunătățirea vieții sociale și să promoveze drepturile indivizilor pentru a duce o viață mai sănătoasă și pentru a se bucura de democrație nu doar prin forma propriu-zisă de guvernare, ci și prin libertățile și practicile pe care le implică această formă de guvernare.

 

 

Bibliografie

-Valentin Cojanu, Către un concept operațional al dezvoltării competitive în plan teritorial, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative.

-Friedrich Ebert Stiftung, Economie și democrație socială, disponibil on-line la https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/12411.pdf accesat la data de 06.01.2024.

-The Nobel Prize, Prize in Economic Sciences 1998, disponibil on-line la https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1998/sen/facts/ accesat la data de 06.01.2024.

-Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ,,Avizul Comitetului Economic și Social European pe tema „Dincolo de PIB – indicatori ai dezvoltării durabile”, disponibil on-line la https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2009:100:0053:0059:RO:PDF accesat la data de 07.01.2024.

-Sănătatea, Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel in domeniul economiei pe anul 1998, disponibil on-line la https://sanatatea.com/pub/personalitati/1823-amartya-sen-laureat-al-premiului-nobel-in-domeniul-economiei-pe-anul-1998.html accesat la data de 07.01.2024.

-Raportul Naţional de Dezvoltare Umană, Republica Moldova de la excluziune socială la o dezvoltare umană incluzivă, disponibil on-line la https://www.undp.org/sites/g/files/zskgke326/files/migration/md/2010_2011_romanian_all.pdf  

-Perspective politice, Operaționalizarea rețelelor de socializare, disponibil on-line la http://perspective.politice.ro/index.php/ppol/article/view/93/87 accesat la data de 07.01.2024.

-Uniunea Europeană, Diagnostic privind incluziunea socială și situația grupurilor vulnerabile în România 2019, disponibil on-line la https://mmuncii.ro/j33/images/Documente/MMJS/2019Analiza_diagnostic_privind_incluziunea_social.pdf accesat la data de 07.01.2024.

-Internațional Science Council, Dezvoltarea umană trebuie să dea seama de sentimentele morale, disponibil on-line la https://council.science/ro/current/blog/there-is-no-human-development-without-love/ accesat la data de 07.01.2024.

 

Arthur Laffer

În ultimele decenii, concepțiile economice și teoriile fiscale au avut un impact major în configurarea direcției politicii publice pe plan internațional. Arthur Laffer, economist american, cunoscut pentru formularea Curbei lui Laffer, a exercitat o influență semnificativă asupra formulării și implementării politicilor economice în diverse state ale lumii. Voi încerca să evidențiez modul în care ideile acestuia au influențat politici publice în diferite părți ale lumii, cu accent pe exemple din România și Uniunea Europeană.

Arthur Laffer s-a remarcat  prin contribuția exercitată în domeniul teoriei fiscale, exemplificate prin conceptul denumit Curba lui Laffer. Această curbă sugerează existența unui nivel optim de impozitare la care veniturile fiscale ating un maxim, iar o majorare ulterioară a impozitelor ar conduce la o reducere a veniturilor fiscale totale. Motivul constă în faptul că impozitele sporite ar descuraja activitatea economică și ar determina contribuabilii să caute modalități de eludare fiscală.

 În cadrul contextului național, ideile lui Arthur Laffer au fost integrate în procesul de formulare și ajustare a politicii fiscale. Guvernele au căutat să găsească un echilibru delicat între eficiența colectării veniturilor fiscale și susținerea creșterii economice. Un exemplu concret în acest sens este promovarea reducerii impozitelor pentru întreprinderi, percepută ca o strategie menită să stimuleze investițiile străine și să favorizeze dezvoltarea sectorului privat. Prin analiza evoluției economice a României, se poate constata că aceste inițiative au fost conforme cu ideile acestuia, având un impact pozitiv asupra veniturilor fiscale prin încurajarea activității economice.

Statele membre ale Uniunii Europene au fost influențate de ideile promovate de Arthur Laffer. Unele dintre aceste state au adoptat politici fiscale orientate către conceptul de impozitare moderată, care au ca obiectiv stimularea creșterii economice. Totuși, există și critici care sunt de părere că aplicarea excesivă a teoriei lui Arthur Laffer ar putea conduce la diminuarea resurselor disponibile pentru serviciile publice esențiale. În cadrul Uniunii Europene, există o dezbatere continuă cu privire la găsirea unui echilibru optim între nivelul de impozitare și asigurarea furnizării de servicii publice de calitate[1].

Pe plan internațional, politicienii și economiștii din diverse țări au integrat această teorie în procesul de elaborare a politicilor fiscale. În țările în curs de dezvoltare, au fost implementate reforme fiscale în vederea atragerii investiților străine și stimulării creșterii economice. În același timp, statele dezvoltate se confruntă cu problema de a menține un nivel de impozitare care să asigure furnizarea serviciilor publice esențiale, fără a descuraja inovația și investițiile.

În concluzie, ideile formulate de Arthur Laffer au avut un impact semnificativ asupra modelării politicii publice la nivel mondial. De la ajustările fiscale înregistrate în România până la deciziile luate în cadrul Uniunii Europene și reformele fiscale la nivel internațional. Teoria lui Arthur Laffer rămâne o sursă continuă de inspirație și dezbatere. Astfel, se impune găsirea unui echilibru adecvat între reducerea impozitelor pentru stimularea creșterii economice și menținerea resurselor necesare pentru furnizarea serviciilor publice esențiale.

             



[1] OECD,  Report for the G7 Finance Ministers and Central Bank Governors, Tax Co-operation for the 21st Century, Germania, 2022, p.9.

Arthur Pigou

Arthur Cecil Pigou a fost un renumit economist britanic, profesor de economie politică şi fondator al Şcolii de Economie a Universităţii Cambridge, unde a îndrumat şi inspirat mulţi alţi viitori economişti. 

Acesta s-a născut pe 18 noiembrie 1878, pe insula Wight şi a murit pe 7 martie 1958 în Cambridge, Anglia. A avut de-a lungul vieţii un adevărat parcurs academic, începându-şi studiile la Harrow, continuând apoi la King’s College, Universitatea Cambridge, unde şi-a obţinut o diplomă în Istorie şi Ştiinţe Morale. Mai târziu a primit un post de profesor în cadrul colegiului, unde şi-a petrecut tot restul vieţii academice, aproximativ 35 de ani. A fost de asemenea, cunoscut pentru lucrările sale, publicând de-a lungul carierei 12 cărţi şi peste 100 de articole. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt “Wealth and Welfare” publicată în 1912 şi “The Economics of Welfare” publicată în 1920.

Lucrările şi ideile sale au fost marcante pentru dezvoltatrea economiei, lăsând o amprentă semnificativă asupra ramurilor acesteia. Acesta a adus contribuţii semnificative în macroeconomie, unde a luat naştere conceptul de “efectul Pigou”, cunoscut şi sub numele de “efect de echilibru real” care afirmă faptul că atunci când există o deflaţie, soluţia ar trebui să fie reducerea preţurilor, care va stimula creşterea forţei de muncă şi va permite economiei să revină la normal.

A realizat studii bazate pe economia bunăstării, aducând în discuţie termenul de “externalitate”, prin care susţine că în cazul apariţiei acestuia, intervenţia guvernamentală ar putea ajuta într-un mod pozitiv economia bunăstării. De aici a apărut şi termenul de “taxă pigoviană”, concept folosit şi în zilele noastre atât în România, cât şi în afară. Acesta este menit să taxeze un producător care oferă servicii ce, ulterior pot fi dăunătoare pentru societate. Tot legat de acest subiect al bunăstării economice, Arthur Pigou, a creat “Legea lui Pigou”, care afirmă faptul că în cazul externalităţilor negative, guvernul ar trebui să intervină pentru a asimila aceste costuri.

De asemenea, a analizat subiectul finanţelor publice, studiind teorii precum cea a impozitării şi impactului impozitelor asupra comportamentului economic. 

Cu toate că lucrările sale au fost serios criticate de-a lungul timpului de diferiţi economişti, precum Ronald Coase, ideile sale au avut un impact notabil în politicile publice de astăzi, mai ales în ceea ce priveşte intervenţia guvernamentală pentru corectarea deficienţelor pieţei.

Câteva dintre politicile întâlnite în România, inspirate din ideile lui Pigou sunt:

Politici privind protejarea mediului, care conţin reglementări stricte legate de emisii, protejarea resurselor naturale şi promovarea energiilor regenerabile. În ceea ce priveşte energia regenerabilă, în România sunt acordate facilităţi fiscale pentru învestirea în panouri solare sau în parcuri eoliene.

Politicile Publice privind siguranţă şi securitate la locul de muncă, unde se reflectă grija pentru externalităţile negative în raport cu condiţiile nesigure de muncă.

Politicile de redistribuire a veniturilor, unde cu ani în urmă, Pigou a adus în discuţie creşterea veniturilor destinate persoanelor defavorizate, cu scopul de a îmbunăţăţi bunăstarea generală a societăţii. Astăzi, întâlnim un număr mare de programe sociale şi fiscale care caută să reducă inegalităţile economice. În România există Programul Naţional de Asistenţă Socială care furnizează diverse surse de sprijin financiar pentru persoanele care se află în situaţii delicate. Un bun exemplu reprezintă subvenţiile pentru încălzirea locuinţelor ce le sunt acordate famililor aflate în nevoie. De asemenea, există programele de asistenţă pentru copii şi tineri, care pe lângă alte demersuri,  acordă sprijin educaţiei şi dezvoltării copiilor din medii nefavorizate. Un alt exemplu concret în acest sens este Alocaţia de Stat pentru Copii, prin care fiecare persoană primeşte lunar în primii 18 ani de viaţă, o sumă de bani care are ca scop prevenirea sărăciei infantile.

Politicile de asistenţă medicală, care asigură servicii medicale gratuite sau subvenţionate pentru anumite categorii de persoane cu venituri mici ce nu dispun de asigurare medicală. De asemenea, sunt oferite programe de prevenţie şi tratamente pentru boli cronice, finanţate sau susţinute de stat.

Ideile sale au stat la baza unor politici publice bazate pe protejarea mediului, ale mai multor state din întreaga lume. De exemplu, în ţări precum Norvegia, Danemarca şi Suedia au fost introduse taxe de congestie în marile oraşe pentru a reduce traficul şi poluarea. Acestea au fost realizate pentru a internaliza costurile externe asociate cu congestionarea traficului. Canada a implementat un sistem de taxare a carbonului pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Aceasta este tot o practică de internalizare a costurilor şi de a încuraja industriile şi consumatorii să adopte metode mai durabile şi mai puţin dăunătoare. Germania, la rândul ei dispune de un sistem impresionant de reciclare şi depozitare a ambalajelor. Producătorii plătesc taxe pentru ambalajele lor, iar aceste taxe sunt folosite pentru a stimula reciclarea.

O altă politică politică care se întâlneşte în majoritatea statelor, inclusiv în România este cea pentru inovarea activităţilor tehnologice. Pigou a pledat pentru impactul pozitiv al inovaţiilor din domeniul tehnologiei, iar astăzi guverne din toată lumea investesc sume considerabile de bani în ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea, susţinându-le pentru a maximiza beneficiile sociale şi economice.    

Concluzionând, putem afirma fapul că, deşi adaptate în timp, ideile lui Arthur Pigou au avut un rol deosebit de important în dezvoltarea politicilor publice, atât de pe teritoriul României, cât şi în majoritatea ţărilor din întreaga lume.            

 

 

 

Bibliografie:

1.     https://invatatiafaceri.ro/dictionar-financiar/taxa-pigoviana/?expand_article=1, accesat pe 05.01.2024.

2. https://aede.osu.edu/sites/aede/files/publication_files/%20A%20Biography%20of%20Arthur%20C.%20Pigou.pdf, accesat pe 05.01.2024.

3.https://competitionandappropriation.econ.ucla.edu/wp-content/uploads/sites/95/2017/09/PigouNewPalgrave2008.pdf, accesat pe 05.01.2024

  

Carl Menger

Carl Menger (1840-1921), având pregătire academică în domeniul dreptului, a elaborat la o vârstă fragedă, principala sa lucrare intitulată “Principiile economiei”, publicată în anul 1871, dovedind şi o vastă cunoaştere a istoriei gândirii economice. Deşi la vremea apariției, lucrarea a fost întâmpinată cu critici serioase[1], Menger considerând fenomenele economice ca fiind de natură umană și folosind astfel psihologia pentru a le explica. Ulterior, cartea a avut un rol esenţial în dezvoltarea Școlii Austriece de economie şi a Neoclasicismului.[2] Principalele concepte mengeriene, cum ar fi teoria valorii subiective, rolul antreprenorului, accentul pe acțiunile individuale și limitarea intervenției statului[3], rămân extrem de relevante în contemporaneitate. 

Când Menger și-a început cariera academică, nu era interesat de chestiunile de politică economică sau de respingerea intervenționismului economiei clasice. El a considerat că era de datoria lui să ofere o bază solidă pentru teoria economică și, fără ezitare, s-a dedicat cu toată inima acestui scop. Menger era profund nemulțumit de politicile intervenționiste ale guvernului austriac și ale tuturor celorlalte guverne din acea vreme. Cu toate acestea, el credea că numai prin difuzarea unei bune teorii economice prin cărți, articole și scrieri academice ar putea contribui la renașterea politicii iluminate. 

Teoria valorii subiective este un fundament al gândirii lui Menger. Valoarea bunurilor individuale pentru o persoană este definită de economist ca valoare, deoarece persoana este conștientă de faptul că aceste bunuri sunt esențiale pentru satisfacerea nevoilor sale[4]. Valoarea este, prin urmare, o percepție pe care indivizii (subiecții economici)[5] o atribuie importanței bunurilor pe care le pot dispune pentru a-și menține viața și bunăstarea, fiind vorba mai degrabă doar de o proprietate inerentă a bunurilor.[6] După cum putem observa și în zilele noastre, utilitatea unui bun și valoarea acestuia dispar atunci când nevoia pe care o satisface acel bun nu mai există sau nu mai este vitală.  Cum individul se raportează la propriul sistem de nevoi, rezultă că nevoia individuală şi intensitatea acesteia determină utilitatea bunurilor, iar utilitatea determină valoarea acestora, indiferent dacă sunt sau nu sunt mărfuri.[7] 

În contextul economic actual, România se confruntă cu provocări economice specifice, incluzând tranziția post-comunistă și integrarea în Uniunea Europeană. În acest caz, înțelegerea modului în care indivizii percep și atribuie valoare bunurilor și serviciilor poate oferi o perspectivă utilă asupra dinamicii pieței locale. Într-o economie în continuă evoluție, preferințele consumatorilor români sunt influențate de schimbări sociale, tehnologice și culturale. Teoria valorii subiective susține că valoarea unui bun este determinată de percepțiile individuale, iar, prin urmare, în România secolului XXI, studierea și anticiparea schimbărilor în preferințele consumatorilor devin critice pentru succesul afacerilor.  

Din punctul meu de vedere, cele mai multe companii și firme care au succes în prezent, ascultă și folosesc preferințele și nevoile oamenilor, aflând foarte ușor care sunt noile necesități pe care trebuie să le îndeplinească prin intermediul rețelelor sociale, strategie care, așa cum se observă în viața de zi cu zi, are un succes garantat. De asemenea, cred că această teorie ar putea fi benefică în formularea politicilor economice, întrucât guvernele ar trebui să aibă în vedere teoria valorii subiective. Înțelegerea modului în care indivizii evaluează beneficiile și costurile diferitelor politici poate contribui la elaborarea unor măsuri mai eficiente și mai bine adaptate la nevoile societății românești. 

O altă teorie folosită și în zilele noastre, teoria bunurilor, formulată de Carl Menger reprezintă un aspect semnificativ al contribuției sale la școala austriacă de economie. Această teorie stă la baza înțelegerii modului în care oamenii evaluează și atribuie valoare bunurilor economice. Potrivit lui Carl Menger, bunurile există doar în raport cu nevoile umane: „lucrurile care se află în relaţie cauzală cu satisfacerea nevoilor umane sunt denumite lucruri utile. Dacă, însă, recunoaştem această relaţie cauzală, şi avem puterea reală de a direcționa lucrurile utile spre satisfacerea nevoilor noastre, le denumim bunuri” [8]. Acesta face distincţie între bunurile de rangul I (care satisfac direct o nevoie) şi bunurile de rang superior II, III, IV etc. (care servesc la producerea bunurilor directe)[9]. Pentru ca un lucru să devină un bun, trebuie îndeplinite simultan patru condiţii, şi anume: existența nevoii umane, lucrul care se află într-o relație de cauzalitate cu satisfacerea nevoii, conexiunea cauzală cunoscută, posibilitatea direcționării lucrului respectiv spre satisfacerea nevoii.[10] 

În consecință, paradigma de gândire a lui Menger este individualistă și pur subiectivă, deoarece susține că fiecare individ raportează „bunurile” la propriul sistem de nevoi (luând în considerare intensitatea, diversitatea și evoluția acestora), sistem care este diferit nu doar de la un individ la altul, ci chiar și pentru acelaşi individ, în diferite momente. Menger a observat că circumstanțele și gradul de satisfacere a nevoilor afectează valoarea bunurilor. De exemplu, deși apa este esențială pentru supraviețuire, poate fi mai puțin valoroasă atunci când este disponibilă în cantități suficiente. 

În contextul actual, România se confruntă cu o societate în continuă evoluție, iar înțelegerea caracteristicilor valorii bunurilor, care sunt subiective și influențate de nevoi și preferințe individuale, ajută la adaptarea ofertei la cerințele pieței. Astfel, teoria lui Menger respinge ideea determinismului obiectiv în determinarea valorii bunurilor, deci, valorile nu sunt dictate doar de costurile de producție, ci și de modul în care indivizii percep și utilizează bunurile. Într-o eră a schimbărilor rapide, teoria bunurilor lui Menger oferă un cadru conceptual adaptabil la inovație și la schimbările sociale. Sunt de părere că înțelegerea valorii subiective și a teoriei bunurilor permite antreprenorilor și producătorilor să răspundă rapid la schimbările din piață și să inoveze pentru a satisface noile nevoi ale consumatorilor, însă acest lucru necesită o pregătire economică, deci, o documentare potrivită pentru a putea pune în aplicare aceste idei specifice secolului al XIX-lea, dar mai ales pentru a face posibilă funcționarea lor într-un stat în care schimbarea este posibilă doar în pași mici. 

După căderea regimului comunist, România a adoptat reforme economice orientate spre piață. Privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea piețelor și reducerea intervenției guvernamentale au fost aspecte cheie ale reformelor, reflectând într-o oarecare măsură influența ideilor școlii austriece, inclusiv a lui Menger. 

Ideile lui Carl Menger au avut un impact global asupra gândirii economice și a politicilor implementate în diverse țări. Deși nu există o replicare directă a politicilor lui Menger, influența sa asupra principiilor economice fundamentale, cum ar fi economia de piață și limitarea intervenției statului, rămâne evidențiată în implementarea politicilor economice din întreaga lume.  

Bibliografie: 

  1. Surse primare: - 

  1. Surse secundare: 

[1]Viorel Crăciuneanu, Teorii și doctrine economice de la Aristotel la Samuelson, București, Ed. Universitară, 2013, p. 142.  

[2]Ibidem, p. 143.   

[3]Bruce Caldwell, Carl Menger and His Legacy in Economics, Durham, North Carolina, Duke University Press, 1990, p. 22. 

[4]Carl Menger, Principles of Ecomomics, Auburn, Ed. Ludwig von Mises Institute, 1976, p. 115.  

[5]Viorel Crăciuneanu, Teorii și doctrine economice de la Aristotel la Samuelson, București, Ed. Universitară, 2013, p. 143.  

[6]Carl Menger, Principles of Ecomomics, Auburn, Ed. Ludwig von Mises Institute, 1976, p. 115. 

[7]Bruce Caldwell, Carl Menger and His Legacy in Economics, Durham, North Carolina, Duke University Press, 1990, p. 45. 

[8]Ibidem, p. 52. 

[9]Ibidem. 

[10]Ibidem. 

[11]Viorel Crăciuneanu, Teorii și doctrine economice de la Aristotel la Samuelson, București, Ed. Universitară, 2013, p. 146. 

 

David Card

  

            David Card este un economist distins, cunoscut în special pentru cercetările sale inovatoare în economia muncii. Acesta a studiat efectele salariului minim, imigrația și impactul educației asupra pieței muncii. Lucrările sale au provocat și reformulat înțelegerea tradițională în domeniul economiei muncii, aducând noi perspective și metode de cercetare. Card a reușit să demonstreze că realitățile economice sunt adesea mai complexe decât modelele teoretice simplificate, influențând semnificativ politicile publice în multe țări. Abordarea sa pragmatică și bazată pe date a oferit o bază solidă pentru discuții și decizii politice informate în domeniul economiei muncii

Născut în Canada, David Card a obținut doctoratul în economie de la Universitatea Princeton. Cariera sa academică a inclus poziții la Universitatea din Chicago și la Universitatea Berkeley din California. Card a colaborat cu mulți alți economiști de renume, inclusiv cu Alan Krueger, cu care a realizat unele dintre cele mai influente studii ale sale. În anul 1992, statul New Jersey a crescut salariul minim cu 18,8%, in timp ce statul Pennsylvania nu a crescut. Card impreună cu colegul sau, Krueger, au analizat datele privind ocuparea forte de munca din industria fast-food a celor două state, comparând rezultatele pentru a evalua impactul salariului minim. În ciuda asteptărilor tradiționale, ce ar sugera că o creștere a salariului minim ar duce la o scadere a forței de muncă. Studiul celor doi economiști a aratat cca nu există o sccadere semnificatică în ocuparea forței de muncă în New Jersey comparativ cu Pennsylvania. Acest rezultata a alimentat si mai mult discuțiile și controversele legate de marirea salariului minim.

Card a analizat de asemenea impactul imigranților asupra pieței muncii locale. Într-un studiu de referință, el a examinat efectele valului de refugiați cubanezi (cunoscut ca Boatlift-ul din Mariel) asupra pieței muncii din Miami. Contrar temerilor că imigranții vor reduce salariile și vor crește șomajul, Card a găsit puține dovezi ale unor astfel de efecte negative. Lucrarea sa a oferit o bază importantă pentru argumentarea că imigrația poate avea efecte neutre sau chiar pozitive asupra economiilor locale.

În ceea ce privește educația, Card a investigat modul în care nivelul de educație influențează câștigurile și mobilitatea pe piața muncii. El a demonstrat că investițiile în educație sunt cruciale pentru îmbunătățirea oportunităților economice individuale. Studiile sale au arătat că educația superioară conduce la salarii mai mari și la o mai mare stabilitate pe piața muncii. Aceste descoperiri subliniază importanța politicilor educaționale care promovează accesul și calitatea educației ca mijloc de creștere economică și reducere a inegalităților. Un bun exemplu, pentru această idee, este existanta multor burse educationale oferite de mari companii(mai ales in zona de IT) ex: Google, Microsoft etc, companii care doresc sa investească în studiile angajitlor lor pentru a avea un randament mai pun si pentru a efectua o munca mai calitativă.

Una dintre cele mai mari contribuții ale lui David Card stă în abordările metodologice. El a fost un pionier în utilizarea experimentelor naturale pentru a studia economia muncii. Această metodologie permite economiștilor să exploateze evenimente reale ca experimente pentru a observa efectele diferitelor politici sau schimbări economice. Abordarea sa a îmbunătățit modul în care economiștii colectează și analizează datele, contribuind la o înțelegere mai precisă și realistă a dinamicilor pieței muncii.

Lucrările lui David Card au avut un impact profund și de lungă durată asupra economiei muncii. Prin abordarea sa pragmatică și orientată spre date, el a contribuit la remodelarea înțelegerii asupra efectelor salariului minim, imigrației și educației asupra pieței muncii. Studiile sale au avut un rol crucial în informarea politicilor publice și în deschiderea unor noi direcții de cercetare în economie. Impactul său depășește sfera academică, influențând decizii politice și dezbateri publice la nivel global. Lucrările lui Card rămân esențiale pentru oricine dorește să înțeleagă și să modeleze piața muncii într-un mod echitabil și eficient.

David Hume

David Hume a fost un filosof scoțian, care a trăit în secolul al XVIII-lea. Cunoscut mai mult pentru ideile sale despre natura umană și modul în care înțelegem sentimentele omului, David Hume a avut contribuții importante și în ceea ce privește sfera economică.[1] Deși a scris aproximativ între anii 1730-1776, unele dintre ideile sale au ecouri și în momentul prezent, prin politici publice pe care le vedem aplicate în toată lumea, inclusiv în România.

Având în vedere că David Hume este cunoscut drept un adept al empirismului,[2] mai exact al ideii conform căreia cunoașterea umană este rezultatul experimentului, al senzațiilor și percepțiilor asupra realității, putem găsi o primă asemănare între Hume și politicile publice din prezent, la nivel general. Orice politică publică este rezultatul (sau ar trebui să fie) analizei unor date empirice, informații care sunt argumentul necesității implementării acelei politici publice.

Una din ideile prin care s-a remarcat Hume este cea referitoare la regulile de morală ale unei comunități. Conform acestuia, sentimentele și pasiunile oamenilor modelează comportamentul uman, din care derivă și regulile unei comunități.[3] Această atenție la emoții, la psihicul uman, cum am numi noi azi, este prezentă în politicile publice contemporane. De exemplu, legislația împotriva discriminării din UE pornește, în primul rând, de la ideea de egalitate,[4] dar au și efectul de a proteja persoanele (inclusiv din punct de vedere psihologic) care provin din categorii ce pot fi discriminate. Totodată, de la ideea că sentimentele influențează deciziile oamenilor se pornește și în ceea ce privește politicile publice în educație. Un sistem extrem de popular este cel finlandez, unul dintre argumentele pentru o astfel de educație fiind și faptul că stresul elevilor este mult mai mic, datorită lipsei obligativității evaluării standardizate și datorită volumului mic de teme pentru acasă. Astfel, este evidentă dorința de a proteja elevii de emoții negative precum stresul și de a crește plăcerea tinerilor pentru mersul la școală.[5]

În „Tratatul său asupra naturii umane”, Hume argumentează că luxul nu corupe o națiune,[6] ci este un context favorabil pentru rafinarea metodelor de guvernare, pentru avansul științific și pentru dezvoltarea artelor. În prezent, putem argumenta că statele cu situația economică cea mai prosperă au cele mai multe politici publice îndreptate spre cercetarea științifică și spre sprijinirea sectorului cultural. Exemple relevante în acest sens sunt SUA, Canada și statele membre UE. De exemplu, Noua Agendă Europeană pentru Cultură din 2018 subliniază sprijinul pe care Comisia Europeană îl acordă în materie de interacțiuni culturale, susține programul Erasmus+ și „va explora crearea unei comunități de cunoștințe și inovare în domeniul patrimoniului cultural și al industriilor creative în cadrul Institutului European de Inovare și Tehnologie”. Observăm, așadar, cum prosperitea de care se bucură statele UE față de alte state ale lumii, prosperitate care îi permite să susțină sectorul cultural.[7]

 

David Hume a abordat și probleme legate de economie politică. Una dintre ele este teoria cantității banilor. El a argumentat că o creștere a cantității monetare dintr-o piață duce la o creștere a prețurilor pe termen scurt, dar, pe termen lung, ar însemna o reechilibrare a întregului sistem economic în noii parametri creați de creșterea masei monetare.[8] Pornind de la premisa că o creștere a cantității monetare duce la inflație, au fost și sunt adoptate anumite măsuri pentru a contracara acest efect. De exemplu, Banca Centrală Europeană are drept principal obiectiv menținerea stabilității prețurilor pe piața europeană, admițând un procent maxim de 2% al inflației. De aceea, politica monetară a BCE este atentă la cantitatea de bani de pe piață, luând măsuri precum modificarea sau menținerea ratelor dobânzii.[9]

Totodată, Hume a argumentat că activitatea comercială internațională conectează mai puternic oamenii din diferite state.[10] Astfel, se creează o relație de interdependență între state, ceea ce scade „gelozia” dintre oameni. Comerțul internațional oferă celor care îl practică și oportunitatea de a vedea diferite forme de arte, de guvernare, ceea ce am numi azi un schimb cultural. Reducând competiția dintre națiuni, strângând colaborările dintre diverși actori umani sau statali, se poate crea o societate care să coopereze mai mult în ceea ce privește știința și cultura. Vedem, așadar, o descriere incipientă a globalizării, fenomen pe care îl trăim azi. Relațiile economice dintre diverse state sunt mai importante decât competiția politică, interesul de a prospera este un element care reduce riscurile de declanșare a războaielor. Proiectele internaționale de cercetare sunt la ordinea zilei, colaborarea științifică dintre multiple state a reușit, de exemplu, să ajute la depășirea pandemiei de COVID 19. Oferirea de vaccinuri gratuite a fost o politică publică pe care numeroase țări, inclusiv România , a aplicat-o pentru a depăși pandemia. Aceasta nu ar fi fost posibilă fără colaborarea internațională, nu doar la crearea vaccinului, ci și la procurarea și distribuirea lui. Din punct de vedere cultural, este comun ca un film produs la Hollywood să fie difuzat și în Asia, Europa, Australia etc. Astfel, prosperitatea a devenit centrul intereselor actorilor internaționali, ceea ce permite dezvoltarea politicilor publice centrate pe dezvoltarea cercetării științifice și pe creșterea sectorului cultural internațional. În mod concret, UE a creat și dezvoltat proiectul Erasmus+ pentru a sprijini dezvoltarea tineretului prin oportunități de mobilitate și schimburi de experiență. Stagiile de studiu sau de cercetare se pot desfășura în țări din UE sau în țări asociate proiectului, precum Turcia, aspect relevant în care se observă beneficiile colaborării internaționale.[11]

În concluzie, între ideile lui David Hume și prezentul care ne înconjoară există multiple conexiuni. Analizând argumentele sale, observăm nu o legătură directă de cauzalitate între ideile sale și politicile publice din prezent, ci asemănări. Putem afirma, așadar, că David Hume a influențat, într-o anumită măsură, gândirea politică și economică a perioadei sale, cu ecouri până în prezent. Poate cele mai relevante argumente ale sale sunt cele referitoare la sentimentele umane, care modelează decisiv comportamentul nostru, dând naștere, pe nesimțite, unor reguli clare de conduită în comunitate, reguli devenite legi care guvernează și controlează rapoartele dintre indivizi.

 

Bibliografie:

1.                 Henderson, Willie, The Origins of David Hume's Economics, New York, Routledge, 2010;

2.                 Hume, David, A Treatise of Human Nature, accesat la https://www.web-books.com/, în 3 ianuarie 2024, ora 23:26;

3.                 Hume, David, Of Money, and other economic essays, accesat la http://davidhume.org/texts/etv1.html în 3 ianuarie 2024, ora 23:15;

4.                 McArthur, Neil, David Hume’s Political Theory, Toronto, University of Toronto Press, 2007;

5.                 Wennerlind, Carl, Schabas, M., David Hume's Political Economy, New York, Routledge, 2008.

 

Surse web:

  1.                 Banca Central Europeană, Decizii de politică monetară, accesat la https://www.ecb.europa.eu/press/pr/date/2023/html/ecb.mp231214~9846e62f62.ro.html în 4 ianuarie 2024, ora 12:57;
  2.  Comunicat de presă: Egalitate: normele UE menite să combată discriminarea sunt acum în vigoare în toate cele 28 de state membre, accesat la https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/ro/IP_14_27, în 11 ianuarie 2024, ora 16:33;
  3. Noua Agendă Europeană pentru Cultură, 2018, accesat la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1527241001038&uri=COM:2018:267:FIN, în 11 ianuarie 2024, ora 16:20.

 

 



[1] David Hume, Of Money, and other economic essays, accesat la http://davidhume.org/texts/etv1.html în 3 ianuarie 2024, ora 23:15.


[2] Ibidem.


[3] David Hume, A Treatise of Human Nature, pp. 289-290, accesat la https://www.web-books.com/, în 3 ianuarie, ora 23:26.


[4] Comunicat de presă: Egalitate: normele UE menite să combată discriminarea sunt acum în vigoare în toate cele 28 de state membre, accesat la https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/ro/IP_14_27, în 11 ianuarie 2024, ora 16:33.


[5] Mike Colagrossi, 10 reasons why Finland's education system is the best in the world, accesat la https://www.weforum.org/agenda/2018/09/10-reasons-why-finlands-education-system-is-the-best-in-the-world/, în 3 ianuarie 2024, ora 23:43.


[6] John Shovlin, Hume’s Political Discourses and the French luxury debate, în  C. Wennerlind, M. Schabas, „David Hume's Political Economy”, New York, Routledge, 2008, pp. 205-208.


[7] Noua Agendă Europeană pentru Cultură, 2018, accesat la https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1527241001038&uri=COM:2018:267:FIN, în 11 ianuarie 2024, ora 16:20.


[8] Carl Wennerling, An artificial virtue and the oil of commerce în loc. cit., pp. 105-107.


[9] Banca Central Europeană, Decizii de politică monetară, accesat la https://www.ecb.europa.eu/press/pr/date/2023/html/ecb.mp231214~9846e62f62.ro.html în 4 ianuarie 2024, ora 12:57.


[10] Neil McArthur, David Hume’s Political Theory, Toronto, University of Toronto Press, 2007, pp. 32-35.


[11] „Despre Erasmus+”, accesat la https://www.erasmusplus.ro/erasmus-1, în 11 ianuarie, ora 16:30.

David Ricardo

În perioada contemporană, politică publică reprezintă domeniul complex și activ, pe care o varietate de teorii economice îl influențează. David Ricardo este unul dintre gânditorii care s-a remarcat prin felul în care sunt modelate aceste politici publice. Teoria avantajului comparativ, acesta a influențat un concept care a dus la abordarea problemelor economice și  a avut repercusiuni semnificative asupra politicii publice la nivel global. Mai jos, voi încerca să evidențiez modul în care sunt abordate ideile lui David Ricardo.

 David Ricardo este unul dintre pilonii fundamentali ai școlii clasice de economie, a formulat teoria avantajului comparativ în lucrarea sa Principiile economiei politice și impozitelor, publicată în 1817. Principiul central al acestei teorii susține că statele ar trebui să se specializeze în producerea de bunuri și serviciilor în care au un avantaj relativ, chiar dacă sunt în măsură să le producă mai eficient decât alte state. Acest concept a reprezentat o schimbare semnificativă în înțelegerea comerțului internațional și a deschis calea pentru adoptarea unor politici economice orientate către liberul schimb.[1]

La nivel internațional asupra modelării politicii comerciale, principiul avantajului comparativ a avut un impact major. Numeroase state au adoptat politici economice axate pe deschiderea piețelor și promovarea liberului schimb pentru a maximiza beneficiile economice.[2] De exemplu, Uniunea Europeană și-a fundamentat în mod semnificativ politica comercială pe principiile lui David Ricardo, eliminând treptat barierele comerciale între statele membre, promovând astfel integrarea economică.[3] România a adoptat, de asemenea, politici comerciale care reflectă principiile acestuia. Accesul la piața unică a Uniunii Europene a permis statului român să-și extindă relațiile comerciale și să beneficieze de specializarea în sectoare cu avantaje comparative.[4] Cu toate acestea, trebuie menționat că influența teoretică a lui David Ricardo poate fi contextualizată în lumina dezbaterilor actuale privind echitatea comercială și protecționismul, care aduc noi provocări pentru formularea politicii publice în domeniul comerțului.

De asemenea, principiile lui David Ricardo au avut o influență semnificativă asupra politicilor publice contemporane în ceea ce privește reformele structurale și flexibilitatea pieței muncii. Principiile specializării și avantajului comparativ au condus la faptul că economiile ar trebui să încurajeze o redistribuire eficientă a resurselor, inclusiv a forței de muncă, către sectoarele cu cel mai mare potențial de creștere. În acest fel, reformele în domeniul educației și a formării profesionale au devenit prioritare în  mai multe state. Având ca scop asigurarea de a fi adaptabilității forței de muncă la schimbările din structura economică. Politici active ale pieței muncii, precum programele de reconversie și sprijinirea șomajului, sunt implementate pentru a facilita tranziția lucrătorilor către sectoarele în care există un avantaj comparativ.[5]

Este important de menționat că politicile publice contemporane trebuie să abordeze nu doar aspecte economice, ci și cele sociale și de mediu. În acest fel, se desfășoară dezbateri cu privire la compatibilitatea avantajului comparativ cu obiectivele de incluziune socială și dezvoltare durabilă. Spre exemplu,  în Uniunea Europeană, politica de coeziune și fondurile structurale sunt concepute pentru a reduce discrepanțele regionale, care reflectă o adaptare a principilor lui David Ricardo la diversitatea realităților sociale și economice ale statelor membre. Totodată, accentul pus pe dezvoltarea durabilă și combaterea schimbărilor climatice în politicile publice indică necesitatea de a echilibra avantajul comparativ cu responsabilitatea socială și de mediu.[6]

În concluzie, principiile lui David Ricardo, cu precădere la teoria avantajului comparativ, au avut un impact semnificativ asupra politicilor publice contemporane. De la domeniul politicii comerciale până la reformele structurale și preocupările sociale și de mediu, influența sa se reflectă în deciziile luat la nivel național, european și mondial. Cu toate acestea, politicile publice trebuie să se adapteze în funcție de provocările actuale și pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă și echitabilă.



[1] David, Ricardo, On the principles of polical economy and taxation, Batoche Books, Ontario, 2001, p.25


[2] Ibidem, p.39


[3] European Commission, Report from the commission to the european parliament and the council on Trade and Investment Barriers 1 January 2019 – 31 December 2019, accesat https://eur-lex.europa.eu/legal-content/GA/TXT/?uri=CELEX:52020DC0236 în data de 03.01.2024


[4] European Investment Bank, Breaking Down Investment Barriers at Ground Level, accesat https://www.eib.org/en/publications/breaking-down-investment-barriers-at-ground-level în data de 03.01.2024

 


[5] Dani, Rodrik, The Globalization Paradox, London, 2011, p.87


[6] World Trade Organization, World Trade Report 2023 — Re-globalization for a secure, inclusive and sustainable future, accesat https://www.wto.org/english/res_e/publications_e/wtr23_e.htm în data de 03.01.2024

 

 

Douglass North

Douglass North a fost un economist si istoric american cunoscut pentru contributiile sale la teoria institutionala .Impactul sau asupra politicii publice contemporane se manifesta prin influenta asupra rolului institutiilor in modelarea comportamentului economic si politic . 

Marele economist,Diuglass North si-a pus amprenta asupra politicii publice din Romania prin influenta teoriei sale institutionale asupra modului in care sunt concepute si implementate politicile la nivel national. Principalele contributii ale sale in contextul romanesc  se regasesc in promovarea guvernantei eficiente si intelegerea rolului institutiilor in dezvoltarea economica . 

In Romania , conceptul sau de costuri de tranzactie a fost aplicat pentru a evalua eficienta institutiilor romanesti si a propune reforme menite sa reduca costurile .

Acesta aduce in evidenta  teoria costurilor de tranzactie care au fost si sunt aplicate  in analiza si reforma institutiilor romanesti , evidentiind deficientele si furnizand strategii pentru reducerea acestora . Se promoveaza transparenta , consolidand statul de drept si combaterea coruptiei , cu scopul de a crea un mediu favorbail afacerilor si invetitiilor . Analiza sa a aratat ca institutiile robuste si transparente sunt esentiale pentru dezvoltarea  si pentru atragerea investitiilor straine . 

North propune că toate costurile de tranzacție derivă din asimetriile informaționale dintre părțile implicate. Astfel, fiecare individ trebuie să investească resurse pentru a evalua calitățile bunului cumpărat și pentru a impune termenii tranzacției. Deoarece aceste costuri reprezintă o barieră semnificativă pentru creșterea economică, instituțiile politice și economice au rolul central de a le gestiona, de obicei, prin descurajarea fraudei, furtului și a altor comportamente dăunătoare social. Cu toate acestea, North observă că cei aflați la conducerea sistemului politic pot structura instituțiile în favoarea beneficiilor personale, mai degrabă decât pentru binele social, ceea ce poate duce la neminimizarea costurilor tranzacțiilor de către instituțiile existente. 


O considerație importantă pentru North este că indivizii și organizațiile iau decizii bazate pe ideologii imperfecte, adică "modele mentale" despre cum funcționează lumea. Politicienii, în ciuda eforturilor lor, pot să nu-și maximizeze întotdeauna câștigul personal. Atunci când acest lucru se întâmplă, antreprenorii care cred că schimbările instituționale le vor aduce beneficii semnificative pot intra în arena politică pentru a provoca această schimbare. Rezultatul este o schimbare instituțională incrementală, impulsionată de indivizi egoiști.

 

Panait Alexandra Maria 

Sectia istorie IF ,anul III

Elinor Ostrom

Prezenta lucrare urmărește definirea succintă a modului în care ideile Elinorei Ostrom se reflectă în designul politicilor publice la nivel național. În acest scop, am în vedere observațiile trasate de autoare în cartea Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action, publicată în 1990 cu privire la teoria tragediei bunurilor/ resurselor comune și teoria acțiunii colective*, care se înscriu în curentul New Institutional Economics. Înainte de toate, se impune definirea celor două teorii din perspectiva lui Ostrom, subliniind faptul că această perspectivă a autoarei este în legătură directă cu teoria alegerii raționale din științele politice.

The commons  sau common-pool resources se referă la totalitatea resurselor/ bunurilor la care oamenii au acces fără a putea fi trasate granițe fixe de proprietate în interiorul acestora. Bunurile comune nu sunt bunuri publice, sunt bunuri de care orice individ se poate folosi liber și adesea devin obiectul sau arena competiției. Tragedia bunurilor comune rezidă din lipsa de responsabilitate prin care indivizii se raportează la acestea, ducând la epuizarea sau distrugerea lor. Deși conceptul nu îi aparține la origine, autoarea îl teoretizează și recurge adesea exemplul unui râu folosit de o comunitate pentru irigații, râu care riscă să fie secat dacă unul sau mai mulți membri ai societății folosesc apa excesiv. Pornind de la acest scenariu, tragedia bunurilor comune este analizată în paradigma dilemei prizonierului: indivizii au posibilitatea de utiliza râul corect sau abuziv. Dacă un individ folosește apa râului în exces și ceilalți o fac corect, acesta are doar de câștigat, însă dacă individul este corect și ceilalți acționează abuziv, acesta are doar de pierdut. Pe de altă parte, dacă toți se comportă abuziv, cu toți au foarte puțin de câștigat la final, iar câștigul este întotdeauna pe termen scurt. Așadar soluția cea mai profitabilă în raport cu riscurile asumate este ca toți să se comporte corect și să coopereze, mai ales că indivizii nu pot anticipa comportamentul celorlalți ca să mizeze de la început pe câștig.

În acest punct intervine, de fapt, contribuția lui Ostrom care se departajează de abordarea pesimist-fatalistă a tragediei bunurilor comune și își arogă o nouă soluție. Comportamentul corect și cooperarea nu sunt nici pe departe soluția „naturală” pentru indivizi, ci sunt fie rezultatul intervenției publice, guvernamentale, prin reglementare, fie rezultatul unei colaborări motivate de câștig între companiile private. Ambele soluții sunt criticate pentru limitările lor, iar alternativ, Ostrom propune un model explicativ pentru managementul sustenabil al bunurilor comune pornind de la comunitățile locale. Din acest punct, lucrarea tratează instituțiile și modul în care acestea pot fi construite pentru a crea acțiune colectivă și proteja bunurile comune. Autoarea analizează activitatea mai multor comunități istorice din Elveția, Japonia, Spania, Filipine și teoretizează o serie de principii și reguli care stau la baza creării acțiunii colective. Artizanii acțiunii colective sunt instituțiile locale care determină cine este eligibil să ia decizii într-un context, ce acțiuni sunt permise sau restrânse, ce reguli vor fi utilizate, ce proceduri trebuie urmate, ce informații trebuie puse sau nu la dispoziție și ce câștiguri vor fi atribuite indivizilor în funcție de acțiunile lor. Pentru Ostrom, instituțiile sunt rezultatul unor reguli formal constituite, dar și reguli informale bazate pe common knowledge sau bun-simț, pe o evoluție a relațiilor sociale. Paradoxul este că, așa cum în dilema prizonierului cu privire bunurile comune, cooperarea nu este prima soluție preferată, aceeași dilemă se poate aplica și asupra respectării regulilor într-o comunitate. Instituțiile nu funcționează eficient decât dacă membrii comunității consideră că este în interesul lor să respecte regulile. Regulile sunt, în general, respectate când indivizii iau parte la conceperea lor, deci este nevoie de participare democratică. Comunitățile locale sunt mai fiabile pentru generarea acțiunii colective pentru că restrângerea arenei în care are loc dezbaterea regulilor conduce mai ușor la consens, deci și la un număr mai mic de indivizi care le-ar putea încălca. În plus, comunitățile locale au și o mai mare legitimitate în utilizarea bunurilor comune din proximitate pentru că le cunosc și le folosesc cel mai frecvent, iar exploatarea lor nepotrivită are efecte negative directe asupra comunității. 

În ceea ce privește impactul asupra politicilor publice, recunoaștem două dimensiuni: modul în care tragedia bunurilor comune se reflectă pe agenda publică, pe de-o parte, iar pe de alta, internațizarea și instituționalizarea principiilor acțiunii colective.

Tragedia bunurilor comune este un concept legat încă de la începuturi de ideea sustenabilității la nivel global, fiind inițial propus de ecologistul Garrett Hardin. Ideea de a fi satisfăcute nevoile prezentului fără a periclita posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi pornește de la preocuparea pentru utilizarea iresponsabilă a resurselor și externalitățile negative ale activității umane, ca de pildă poluarea. Politicile publice la nivel național reprezintă un ecou al angajamentelor asumate la nivel global încă de la prima definiție consacrată a dezvoltării durabile propusă prin raportul „Viitorul nostru comun”, denumit și raportul Brundland, publicat de ONU. În prezent, Agenda 2030 la nivel global împreună cu politica UE a Pactului ecologic își au efectele la nivel național în Strategia națională pentru dezvoltare durabilă a României 2030 împreună cu planul de acțiune, precum și implementarea regulamentelor europene și transpunerea directivelor din pachetul Fit for 55. Toate aceste politici trasează responsabilități partajate între guvernul central și cel local.

Problematica acțiunii colective de la nivelul comunităților locale este însă mult mai volatilă pentru că la nivelul politicilor publice implică mai multe acțiuni. Așa cum argumentam anterior, Ostrom a dezvoltat un set de principii care ar permite funcționarea acestui sistem. În primul rând, definirea clară a grupurilor care au acces la resursele/ bunurile comune, acces care în orice sistem de drept se realizează pe baza unor criterii de atribuire, autorizări și concesionări. În al doilea rând, autoarea punctează că regulile cu privire la bunurile comune trebuie să fie rezultatul deciziei la nivel local. Acest principiu este problematic pentru că implică un nivel ridicat de autonomie administrativă locală. Carta Europeană a Autonomiei Locale adoptată la nivelul Consiliului Europei, ratificată de statele membre precum România, garantează pentru independența politică și administrativă a comunităților locale. Constituția, codul administrativ român, dar și legi speciale trasează limitele partajării deciziei și responsabilităților între diferitele autorități ale statului. Un exemplu în acest sens este gestionarea pădurilor care se face prin intermediul ocoalelor silvice ce pot fi constituite în mai multe moduri: direct sub autoritatea Romsilva (la nivel central, în subordinea Ministerului Mediului), sub autoritatea Institutului de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură sau ca regie autonomă. În acest ultim caz, regăsim numeroase ocoale silvice gestionate în comun de mai multe unități administrativ teritoriale locale. Al treilea principiu vorbește despre participarea democratică la crearea legilor și votarea lor. În acest caz, sistemul democratic reprezentativ se realizează la nivel local prin consiliul local, iar participarea publică la elaborarea actelor normative este posibilă în baza legii privind transparența decizională. Alte două principii susțin implementarea unor mecanisme de monitorizare și sancțiuni pentru încălcarea regulilor cu privire la bunurile comune în loc de prohibiții. Cu titlu de exemplu, politicile europene transpuse în România cu privire la regula „Poluatorul plătește” reprezintă un astfel de model. Totuși, pentru unele tipuri de bunuri comune interdicțiile limitate sunt soluția. De pildă, există cote de pescuit în Delta Dunării sau perioade de prohibiție care protejează  anumite specii. Observăm așadar, cum principiile lui Ostrom nu sunt general valabile tuturor categoriilor de bunuri comune. Apoi un principiu vorbește despre implementarea unui sistem de gestionare a conflictul la costuri reduse. Acesta nu constituie un subiect de politică publică, ci de practică instituțională. Cazul Roșia Montană este un exemplu de management greșit al conflictului, dar un bun exemplu de solidaritate locală dar care nu se înscrie până la capăt într-o acțiune colectivă după modelul lui Ostrom. S-au putut constata consecințele ignorării voinței comunității locale și a părților interesate, precum și consecințele disensiunilor în interiorul comunității locale însăși. Ultimele principii trasate de Ostrom fac referire la aspecte ce țin de partajarea responsabilității administrative între centru și local care intră sub auspiciile analizei cu privire la autonomia locală de mai sus. Așadar, observăm că există tipare de gestionare a bunurilor comune cu implicare parțială a comunităților locale, dar nu avem un exemplu care să respecte fidel întregul model explicativ al autoarei. Adițional, un exemplu apropiat de dinamică social-administrativă după modelul propus de Ostrom sunt grupurile de acțiune locală, organizate după modelul francez LEADER și finanțate de FEDER. Aceste grupuri unesc prin parteneriat autorități locale, reprezentanți ai sectorului privat și societății civile din comunitate pentru a conlucra pentru dezvoltarea comunității rurale. De asemenea, trebuie să avem în vedere că sistemul administrativ român are tradiție în organizarea franceză, centralizată, iar soluția lui Ostrom se întemeiază pe modele instituțional-culturale care favorizează localizarea. În România nu este, deci, surprinzător să constatăm o lipsă a capacității administrative la nivel local și unele eforturi guvernamentale de a o consolida prin platforme de cooperare și grupuri de lucru. Cu titlul de exemplu regăsim Nucleele de Dezvoltare Durabilă gestionate de Secretariatul General al Guvernului prin care se asigură cooperarea pentru transpunerea politicii de dezvoltare durabilă la nivel local.

În loc de concluzii trebuie însă subliniate și limitările și avantajele modelului lui Ostrom. În primul rând, modelul nu este infailibil tuturor categoriilor de bunuri comune și societăți, așa cum am arătat mai sus. Soluția propusă de autoare poate fi fiabilă bunurilor comune arondate comunităților locale, însă cele mai multe bunuri comune depășesc limitele administrative, iar segmentarea politicilor cu privire la aceste bunuri de care depind multiple comunități sau diferite state, așa cum este situația bazinului hidrografic, impun politici cel puțin naționale sau transnaționale. Ostrom prezintă soluția comunităților mici ca pe o alternativă la administrarea de către guvernul central sau privați, însă modul în care definește instituțiile care guvernează comunitatea mică reprezintă tot o formă de micro-scalare a guvernării unui stat, nicidecum o alternativă statului. Probabil principalul motiv pentru care alege micro-scalarea este pentru că reprezintă o condiție esențială pentru a crea reguli cu un grad mare de reprezentare democratică ce pot fi cunoscute, însușite și respectate de toată comunitatea. Cu cât numărul participanților la jocul de democratic este mai mare, cu atât numărul care compune minoritatea este mai mare și deci și numărul celor asupra cărora sunt impuse reguli pe care nu le-au votat și nu îi reprezintă. Nu în ultimul rând, practica administrativă demonstrează că modelul ideatic al cooperări este o soluție care se construiește pe termen lung și că decentralizarea administrării unor resurse importante trebuie să fie însoțită nu doar de capacitate administrativă, ci și de un angajament al decidenților și administrației locale pentru transparență și responsabilitate în actul de administrare. La acestea se adaugă și spirit civic și preocupare efective pentru implicarea în treburile publice din partea cetățenilor astfel încât să fie prevenite corupția și abuzurile. Așa cum Osteom însăși remarcă, soluția cooperării nu este cea mai evidentă și cei mai mulți membrii ai unei comunități locale pot lua decizii care îi afectează pe termen lung îmbătați de posibilitatea câștigului pe termen scurt. Probabil principalul avantaj al teoriei lui Ostrom este flexibilitatea, capacitatea de adaptare a principiilor propuse pentru forme de cooperare la nivelul comunităților mari. Prin urmare, regulile care patronează acțiunea colectivă sunt direct aplicabile unei multitudini de forme de cooperare națională, dar și transnațională, însă în acest context e necesară asumarea ajustării viziunii autoarei cu privire la limitarea intervenției guvernamentale. 

*collective action, am ales traducerea fidelă care are uz și în limba română, dar nu trebuie confundată cu acțiunea colectivă în sens juridic

      

 

Esther Dufflo


Esther Duflo s-a născut în data de 25 octombrie 1972, la Paris, și este o economistă franco-americană ,care a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 2019 (Premiul Sveriges Riksbank pentru Științe Economice în memoria lui Alfred Nobel) ,pentru dezvoltarea unei abordări inovatoare în ceea ce privește diminuarea sărăciei la nivel mondial.Aceasta a colaborat cu Abhijit Banerjee și Michael Kremer,concentrându-se pe probleme mici și specifice care au reprezentat cauzele sărăciei,astfel,au găsit cele mai bune soluții prin experimente de teren, realizate în mai multe țări cu venituri mici și medii,timp de mai mult de 20 de ani.De asemenea,au utilizat metode de generalizare a rezultatelor unor anumite experimente ,la populații mai mari, diferite regiuni geografice și diferite autorități,de exemplu,organizații non-guvernamentale și guverne locale,naționale, printre altele. Misiunea lor a contribuit la recomandări de politici publice, transformând cadrul economiei dezvoltării , pentru care abordarea și metodele folosite de ei,au devenit de bază. Duflo a fost cea de-a doua femeie care a primit Premiul Nobel pentru Economie.
Cei trei și-au aplicat abordarea experimentală în domeniile de educație, sănătate și medicină,cu acces la credite și au adoptat tehnologii noi.La mijlocul anilor ‘90 ,Duflo și colaboratorii săi, au demonstrat pe baza cercetărilor,că învățătura scăzută în rândul școlarilor din vestul Keniei ,nu a fost provocată de lipsa de manuale sau chiar de foamete ,Duflo și Banerjee au pus la încercare teza conform căreia scorurile obținute în urma testărilor ,ar putea fi îndreptate prin introducerea unor programe de învățare de remediere și învățare asistată de computer.Când au lucrat cu numeroși studenți din două orașe indiene,timp de de doi ani, ei au constatat că astfel de soluții au avut efecte pozitive pe termen scurt și mediu, aducându-i la concluzia că adaptarea necorespunzătoare la nevoile elevilor,reprezintă un motiv al învățării defectuoase în țările cu venituri mici.Ulterior, în Kenya, Duflo și Kremer au observat că reducerea numărului de ore predate de profesori cu contracte permanente,nu a schimbat în mod semnificativ învățarea,dar că adaptarea profesorilor la contracte pe termen scurt,care,la urmă, au fost reînnoite dacă profesorul obținea rezultate bune, a avut efecte foarte bune,semnificative.Astfel, aceștia au dovedit că gruparea elevilor în funcție de rezultatele anterioare și aplicarea soluțiilor menționate anterior,în ceea ce privește situația cadrelor didactice,au influențat în mod pozitiv învățarea.
În ceea ce privește domeniul sănătății și al medicinei, Duflo și Banerjee au testat ideea conform căreia introducerea clinicilor mobile ar crește ratele de vaccinare a copiilor în India.În urma aplicării acestei soluții, Duflo și Banerjee au constatat că ratele de vaccinare din satele care au fost selectate în scopul utilizării clinicilor mobile,au fost mai mari decât ratele din țările care nu au fost selectate și că acestea au crescut de peste șase ori,dacă familiilor li s-a dat o pungă de linte drept răsplată, la fiecare vaccinare.
Duflo și Banerjee au realizat asemnea experimente de teren și în orașul Hyderabad ,pentru a verifica eficacitatea programelor de împrumut cu microcredite în ceea ce privește promovarea creșterii și dezvoltării economice. Rezultatele,nesatisfăcătoare, au indicat că aceste tipuri de programe nu au reușit să crească investițiile sau profitabilitatea întreprinderilor mici și nu au remediat alte aspecte de creștere și dezvoltare economică, cum ar fi : consumul per locuitor, sănătatea și educația copiilor. 
În 2000, Duflo, Kremer și economistul Jonathan Robinson,au pus în aplicare experimente pe teren pentru a cerceta motivul pentru care fermierii mici din Africa sub-sahariană nu au utilizat tehnologii moderne, precum îngrășămintele.Au demonstrat,prin intermediul fermierilor din vestul Keniei, faptul că rezultatele scăzute în ceea ce privește adoptarea unor tehnologii noi în cadrul fermelor din Africa sub-sahariană ,nu pot fi corelate dificultăților pe care fermierii le-au întâmpinat în aplicarea îngrășământului sau lipsei de informații.În consecință, fermierii din Africa sub-sahariană ,ar amâna achiziționarea unui îngrășământ cu reducere ,până înainte de un termen limită și chiar și atunci ,nu ar exista câțiva cumpărători,aceștia preferând o sumă mai mică ,în pofida unui venit mai mare în viitor.
Ca test al acestei premise, Duflo, Kremer și Robinson au întreprins experimente pe teren care au dovedit că fermierii cumpărau mai mult îngrășământ dacă li se furniza cu o reducere mică pe timp limitat la începutul sezonului ,decât dacă le-ar fi asigurat o reducere mult mai mare fără o limită temporală, mai târziu în sezon.Astfel,cei trei,au hotărât rezultatul practic extrem de valoros,anume că finanțele temporare pentru îngrășăminte,au un impact mai mare decât subvențiile permanente în scopul creșterii veniturilor micilor fermieri.
În concluzie, aceasta este o parte din vasta activitate de cercetare a Estherei Duflo,care a contribuit la atenuarea sărăciei la nivel global, reprezentând planul care i-a adus Premiul Nobel.Un proiect foarte important pentru statele cu venituri foarte reduse.

Bibliografie:

https://www.britannica.com/biography/Esther-Duflo

https://en.wikipedia.org/wiki/Esther_Duflo

https://www.womenshistory.org/education-resources/biographies/esther-duflo

https://thedecisionlab.com/thinkers/economics/esther-duflo-the-economist-who-is-humanizing-the-dismal-science

Franco Modigliani

Frederic Bastiat

Frederic Bastiat a fost un economist și jurnalist francez. Acesta a fost un adept a teoriilor economice ale lui Adam Smith și este cunoscut ca un aderent al politicilor anti-protecționiste, pe care le-a susținut printr-o lucrare satirică numită “Candlemaker’s petition”. Datorită ideilor sale el este considerat un predecesor al școlii economice austriece.

Bastiat argumentează că taxarea excesivă a produselor externe, mai ieftine, astfel încât producătorii interni să rămână competitivi este o alocare ineficientă a resurselor. Vor profita producătorii în cauză, dar nu și economia internă în general. Mai eficient este să imporți produsele mai ieftine și să îți distribui resursele către ramurile economice în care ai un avantaj competitiv. 

În zilele noastre, disputa dintre protecționism și liberul schimb a fost tranșată în favoarea liberului schimb. Cel mai bun exemplu în acest sens este Uniunea Europeană. Libera circulație a bunurilor și serviciilor în cadrul pieței unice este unul dintre obiectivele sale principale, fiind exprimat în articolul 26 al TFUE.  

Angajamentul pe care UE și l-a luat pentru a încuraja și facilita liberul schimb s-a materializat prin înființarea în 1960 a AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb). AELS este o organizație interguvernamentală înființată în 1960 prin Convenția AELS, care promovează liberul schimb și integrarea economică între membrii săi, în Europa și la nivel global. Țările AELS au dezvoltat o rețea vastă de acorduri de liber schimb care cuprinde peste 60 de țări, atât membre UE cât și din afară. 

În 1994 a fost creat Spațiul Economic European (SEE), cu scopul de a extinde dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din AELS. 

Pe lângă asta, UE a încheiat acorduri de liber schimb cu diferite țări, precum Coreea de Sud. Prin acordul cu Coreea de Sud, încheiat în 2011, au fost eliminate taxele vamale pentru aproape toate produsele, au fost eliminate obstacole ce stăteau în calea exportului de produse din UE, precum automobile, produse farmaceutice etc. De asemenea, numeroase servicii între UE și Coreea de Sud au fost deschise pentru investitori și întreprinderi. Pe lângă asta, au fost simplificate procedurile vamale, formalitățile administrative și reglementările tehnice. 

În primii cinci ani ai acordului, exporturile UE către Coreea de Sud au crescut cu 55 %, întreprinderile europene au economisit 2.8 miliarde EUR sub formă de taxe vamale reduse, iar comerțul cu mărfuri dintre UE și Coreea de Sud a atins un nivel record de peste 90 miliarde de euro. 

Chiar mai recent, în 2019, UE a încheiat un parteneriat economic cu Japonia, menit să faciliteze schimbul economic dintre cele două părți, eliminând marea majoritate a taxelor plătite de întreprinderile japoneze și europene. 

După cum putem observa, UE a fost consecventă în ce privește politicile sale de a facilita liberul schimb, având convingerea că o astfel de politică este cea mai potrivită pentru a duce la o economie prosperă. Prin urmare, este clar că atât în UE, cât și în afara acesteia sunt adoptate politici economice care să stimuleze liberul schimb. Astfel, poziția susținută de Bastiat, liber-schimbismul în detrimentul protecționismului, a ajuns să fie general acceptată în momentul de față. 

    Bibliografie

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2012

     Surse web

https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/169/spatiul-economic-european-see-elvetia-si-nordul 

https://www.investopedia.com/terms/f/frederic-bastiat.asp 

https://trade.ec.europa.eu/access-to-markets/ro/content/acordul-de-parteneriat-economic-ue-japonia 

https://trade.ec.europa.eu/access-to-markets/ro/content/acordul-de-liber-schimb-ue-coreea-de-sud 

https://www.investopedia.com/ask/answers/08/candle-makers-petition.asp 

  

  

 

  

Friedrich Hayek

    Friedrich August von Hayek a fost un economist și filosof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974),  un reprezentant de seamă al Școlii Austriece , care s-a remarcat prin apărarea pieței libere și respingerea economiei centralizate.  De numele său este legat termenul de catalaxie, o redefinire a conceptului de ordine spontană a pieței. Născut în Viena pe 8 mai 1899, a luptat în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, luând parte la luptele de pe frontul italian. La sfârșitul războiului s-a întors în Viena pentru a-și lua doctoratele în economie și drept. În 1923 Hayek a devenit asistentul lui Ludwig von Mises alături de care, în 1927, a fondat Institutul Austriac de Cercetare a Ciclurilor Economice (Austrian Institute for Business Cycle Research), unde Hayek era președinte și Mises vicepreședinte. În 1931 a primit o catedră la școala Economică din Londra, unde a rămas până în 1948, timp în care a publicat multe cărți, printre care se numără și „Drumul către servitute”, cea mai cunoscută opera a sa   Din 1950 pană în anul 1962 a predat filosofie socială și morală la Universitatea din Chicago. Din 1962 până în 1967 a fost profesor de economie politică la Universitatea din Freiburg, apoi profesor de economie la Universitatea din Salzburg până în 1974, când s-a întors la Universitatea din Freiburg, unde a rămas până la moartea sa.

   Cartea sa , "Drumul către servitute", apărută în anul1944, a reprezentat începutul unei lungi perioade în care interesul lui Hayek pentru analiza economică s-a combinat cu studii constituționale, cu o amplă perspectivă asupra istoriei și vieții sociale. Cele mai importante idei, în acest sens, pot fi găsite în cărțile sale Constituția libertății (1960) Lege, legislație și libertate (trilogie publicată în anii '70). Prin aceste lucrări, Hayek a consacrat renașterea liberalismului clasic în veacul al XX-lea.

Această carte vine ca o reactie împotriva viziunii academice din acea perioadă care considera că fascismul este reacția capitalistă la socialism . Hayek vine în apărarea liberalismului argumentand că socialismul și fascismul se aseamănă în mod vizibil și că între acestea două și liberalism singura relație care există este cea antitetică . În viziunea lui Hayek , socialismul este o formă de sclavie , un pericol care fusese întrevăzut și de Toqueville „ Deși a fost avertizați de unii dintre cei mai importanți ganditori ai secolului al XIX lea , de Toqueville și de lordul Anton că socialismul este sclavie ne-am îndreptat încet dar sigur în direcția socialismului " . Acesta considera că abandonarea libertății economice deschide drumul către pierderea libertăților individuale și politice . În gandirea socialistă libertatea de gandire este considerată sursa tuturor relelor . Economistul spune că socialismul are nevoie de o economie cenralizată , însă o astfel de planificare centralizată duce inevitabil  la totalitarism , în viziunea sa de aici apare o altă problemă , cui îi revine dreptul de a lua deciziile care vor fi apoi aplicate pentru toți ceilalți în mod egal avand în vedere că niciun  individ sau grup de indivizi nu va avea vreodată la îndemană suficiente informații pentru a face alegeri pertinente .Hayek consideră că soluția în acest caz este reprezentată de piața liberă care se autoreglează în baza mecanismului prețurilor șiastfel este singurul context pentru folosirea eficientă a resurselor și pentru facilitarea schimburilor .

     Corectitudinea acestor  idei extrase din cartea sa „ Drumul către servitute „  pe care le-am prezentat mai sus își are exemplul viu  și în zilele noastre unde , pe de o parte  majoritatea statelor sunt democratice , funcționand din punct de vedere economic în baza  principiului pieței libere ,chiar dacă Piața liberă, așa cum este descrisă în forma cea mai pură de teoria economică, reprezintă un etalon care nu există de fapt în realitate. Modelele după care piețele funcționează în societățile moderne, în cel mai bun caz, doar se apropie, sau aproximează acest ideal de alocare eficientă a resurselor, în mod spontan. Putem lua ca exemplu în acest caz statele democratice din lume , printre care se află:

Romania " Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate "  Elveția "„ Libertatea economică este garantată.  Ea cuprindeîndeosebi libertatea de alegere a unei profesii, libertatea de a se bucura de liberul acces și liberul exerciţiu al unei activităţi economice private“

Republica Venezuela : „Toate persoanele se pot consacra liber activităţii economice alese de ei, subiect doar al limitărilor prevăzute de Constituţie și a celor stabilite de lege pentru motive ca dezvoltarea umană, securitatea, sănătatea, protecţia mediului sau alte motive de interes social. Statul va promova iniţiativa privată, garantând crearea și egala distribuţie a avuţiei, ca și a producţiei de bunuri și servicii ce întrunesc nevoile populaţiei, libertatea de a munci, a întreprinde, a comerţului, a industriei, fără a prejudicia puterea Statului de a promulga măsuri de planifi care, raţionalizare și regularizare a economiei și de a promova dezvoltarea în ansamblu a tării“

Republica Moldova „Economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată și pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure:

a) reglementarea activităţii economice și administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine în condiţiile legii;

b) libertatea comerţului și activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorifi cării tuturor factorilor de producţie;

c) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, fi nanciară și valutară…“Republica Moldov

    Pe de altă parte un al argument in favoarea corectitudinii ideilor sale este reprezentat de numărul mic de state totalitare care funcțonează în baza economiei centralizate în comparație cu vasta majoritate a participanților la piața liberă  și deasemenea de abuzurile acestor state din punctul de vedere al libertății economice , politice dar mai ales individuale și personale ale individului.  Aceste state sunt : China , Cuba , Vietnam , Laos și Coreea de nord . Friedrich Hayek considera că abandonarea libertății economice deschide drumul către pierderea libertăților individuale și politice , idee care este cat se poate de adevarata . Garantarea libertăţii economice şi a mecanismelor economiei de piaţă sunt o condiţie esenţială pentru apărarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale, cum sunt cele politice. În condiţiile în care cetăţenii se bucură liber de drepturile lor economice, aceştia vor fi mai motivaţi să se implice în viaţa statului , prin exercitarea dreptului la vot sau a dreptului la asociere. Libertatea politică nu este de conceput în absenţa libertăţii economice iar evoluţiile istorice din multe state ale lumii au demonstrat că existenţa libertăţii economice a generat, de-a lungul timpului, mişcări sociale care au obţinut recunoaşterea drepturilor politice pentru cetăţeni şi deschiderea sistemelor politice către democraţii pe deplin funcţionale. Constreangerea are loc și la nivelul libertaților individuale prin împiedicarea inițiativei private antreprenoriale .

    Așadar , Friderich August Von Hayek a reprezentat pentru secolul XX un clarvazator, multilateral si profund cercetator al societatii, un om care a vazut cu mult timp inaintea contemporanilor sai ceea ce era necesar pentru apararea si extinderea libertatii, in conditiile slabiciunilor omenesti, ignorantei, intereselor ascunse ale puterii. Cele mai multe dintre politicile economice dezvoltate în statele occidentale după celde-al doilea război mondial îşi au originea în ideile lui John Maynard Keynes. Similar, politicile noii drepte, preocupate de micşorarea implicării statului (“rolling back the state”) provin din operele lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman

Bibliografie :

Gary Becker

Gary Becker a fost un economist american care a trăit între 1930 și 2014. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Economie. S-a născut în Pottsville, Pennsylvania, pe 2 decembrie 1930 și a murit pe 3 mai 2014. Becker a fost un economist remarcabil, cunoscut în special pentru cercetările sale în economia muncii, capitalul uman și analiza economică a problemelor sociale.

Dezvoltarea conceptului de capital uman, care se referă la cunoștințele, abilitățile și aptitudinile pe care le dețin oamenii și pe care le pot folosi pentru a-și îmbunătăți productivitatea, este una dintre contribuțiile revoluționare ale lui Becker. El a susținut că acumularea de capital uman se realizează prin investiții în educație, formare și sănătate, ceea ce duce în cele din urmă la o creștere a productivității și a economiei.

În plus, Becker a extins analiza economică pentru a include domenii care erau considerate tradiționale și care nu erau în sfera de aplicare a economiei. El a aplicat principii economice pentru a înțelege comportamentul în domenii precum căsătoria, fertilitatea, discriminarea și criminalitatea. Această metodă, numită adesea „abordarea economică a comportamentului uman”, examinează fenomenele sociale folosind analiza cost-beneficiu și deciziile raționale individuale.

Gary Becker a avut o carieră prolifică și a scris numeroase cărți și studii care au avut un impact semnificativ în domeniul economiei și au influențat diverse discipline, inclusiv sociologia și științele politice precum: "Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education" (1964), "The Economics of Discrimination" (1957), "A Treatise on the Family" (1981), "Crime and Punishment: An Economic Approach" (1968), "A Treatise on the Family" (1981).

Capitalul uman:

Becker a definit capitalul uman ca fiind ansamblul tuturor cunoștințelor, abilităților, experienței și sănătății unei persoane. Investițiile în educație, formare și îngrijirea sănătății au dus la acest capital. El a susținut că oamenii aleg să investească în educație pe baza evaluărilor cost-beneficiu pe termen lung și că această investiție contribuie la creșterea productivității individuale și colective. Becker a folosit ideea de capital uman pentru a explica diferențele în ceea ce privește oportunitățile și câștigurile între diferite grupuri de oameni. El a examinat modul în care discriminarea poate avea un impact asupra investițiilor în capital uman și, prin urmare, asupra oportunităților economice.

Căsătoria Contract Economic:

Becker a privit căsătoria ca pe un contract financiar în care partenerii decid despre costuri și beneficii. Analiza economică a relației de căsătorie include analiza resurselor pe care fiecare partener le aduce și modul în care acestea contribuie la bunăstarea familiei.El a explorat ideea că indivizii fac investiții semnificative în căsătorie, cum ar fi educația și dezvoltarea carierei, și că deciziile privind divorțul sunt influențate de calcule economice. El a analizat costurile și beneficiile asociate atât căsătoriei, cât și divorțului.

Teoria preferințelor – Aceasta este teoria conform căreia actul căsătoriei este întreprins în mod voluntar, fie de persoana care dorește să se căsătorească, fie de părinții lor, și că cei care iau această decizie se așteaptă ca utilitatea lor să  crească ca urmare a căsătoriei.

Piața căsătoriei- mulți bărbaţi și multe femei concurează pentru a găsi un partener, iar fiecare încearcă să-și găsească partenerul ideal în funcție de circumstanțele din piață.

 

Cum apar problemele care duc la intervenția publică?

Deși adesea acceptate ca atare, mijloacele și mecanismele de a aduce în atenția autorităților probleme specifice sunt departe de a fi simple. În analiza sa asupra „problemelor sociale”, Becker arată că existența problemelor sociale decurge din două cauze posibile. Cauza 1: defecte obiective în societate. Sursa 2: Decizia subiectivă a oamenilor de a numi un fenomen  o problemă socială în numele societății.

 

În concluzie, Gary Becker a lăsat o moștenire semnificativă în domeniul științelor economice prin abordarea sa interdisciplinară a problemelor sociale, precum și prin aplicarea teoriei economice la diferite aspecte ale vieții de zi cu zi. Influența gândirii lui Becker se face simțită în multe domenii, contribuind la dezvoltarea economiei comportamentale și a teoriei capitalului uman. Analiza sa economică a deciziilor familiei și  individuale a deschis calea pentru o înțelegere mai profundă a interacțiunilor sociale și a factorilor care influențează comportamentul uman.

 

Bibliografie:

Becker, Gary S. - Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education, Chicago, University of Chicago Press, 1964

https://danieladermengi.wordpress.com/2011/03/19/casatoria-abordare-economica-dupa-cartea-lui-gary-s-becker/ accesat în data de 06\01\2024

http://scholar.harvard.edu/files/goldin/files/human_capital_handbook_of_cliometrics_0.pdf accesat în data de 06\01\2024

George Akerloff



  George Arthur Akerloff este un economist american, profesor de economie la Universitatea din Berkeley (California), laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2001 (alături de Michael Spence și Joseph E. Stiglitz). Popularitatea sa la scară mondială debutează odată cu articolul „The Market of Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”(Piața lămâilor: Incertitudinea asupra calității și mecanismul pieței), publicat în Quarterly Jounal of Economics în 1970, prin care reușește să identifice și să analizeze problemele majore care pot afecta piețele caracterizate de asimetria informațională.

  Teoria asimetriei informaționale se referă la faptul că indivizii care se angajează în realizarea unei tranzacții dețin grade diferite de cunoaștere cu privire la obiectul viitoarei tranzacții. Prezumția că cealaltă parte ar deține o mai bună cunoaștere a obiectului, poate duce la o modificare a comportamentului, iar prin urmare, poate duce la ineficiență. Această caracteristică, a distribuirii neuniforme a informației, stă la baza unui număr vast de fenomene economice. Selecția adversă și hazardul moral sunt două exemple ale asimetriei informaționale.

  Selecția adversă presupune adoptarea unei decizii pe baza unei informații privilegiate, fără a cunoaște cu certitudine dacă aceasta este validă sau nu. Un exemplu în acest caz, îl poate constitui un indivivid care suferă de o anumită afecțiune medicală, deoarece acesta ar fi mult mai înclinat să își facă o asigurare de viață, decât un individ complet sănătos.

  Hazardul moral presupune tendința asumării nejustificate a unor riscuri pe fondul suportării costurilor de către o terță parte care preia în tot sau în parte acest risc. Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, vom lua drept exemplu o societate comercială care încheie o asigurare de avarii accidentale, furt prin efracție și tâlhărie. Dacă până la încheierea asigurării, administratorul societății dă dovadă de precauție, asigurându-se continuu asupra securității punctului de lucru, după încheierea respectivei asigurări, poate da dovadă de mai puțină precauție, întrucât, din acel moment, consecințele negative privind furtul prin efracție, spre exemplu, devin responsabilitatea companiei de asigurări. Astfel, una dintre părți ia decizie asupra riscului pe care cealaltă parte o va suporta. Comportamentul primei părți se schimbă, întrucât nu mai este complet expusă riscului.
  George Akerloff aduce în prim-plan problematica asimetriei informaționale și riscurile selecției adverse în articolul „The Market of Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”. Primul exemplu pe care îl aduce în discuție este cel al automobilelor.

   Plecând de la premisa că vânzătorul știe de la bun început dacă obiectul tranzacției este într-o stare funcțională bună sau este o „lămâie” (un automobil cu defecțiuni tehnice), iar cumpărătorul nu știe absolut nimic despre calitatea obiectului în cauză, se deschide dicuția despre consecințele negative pe care asimetria informațională o poate avea asupra pieței. Principiul este unul simplu: cumpărătorul nu poate avea acces la informații despre starea obiectului dacă vânzătorul omite să prezinte toate caracteristicile acestuia. Astfel, cumpărătorul nu are de unde să cunoască adevărata stare a obiectului, decât punând întrebări la care vânzătorul este obligat să-i răspundă. În cazul în care omite să o facă, riscul de a se înșela poate deveni inevitabil.

  În articolul său, George Akerloff prezintă selecția adversă luând în considerare cumpărătorii care nu pot determina calitatea reală a automobilului dorit, afirmând că „mașinile bune și cele proaste pot fi vândute la același preț”, întocmai din cauza prezumției făcute de către cumpărător. Prin urmare, prețul de achiziție al unui automobil nou poate ajunge la prețul de achiziție a unei „lămâi” din cauza interpretării succinte, total eronate a calității produsului, dar mai ales, din cauza distribuirii neuniforme a informației – în linii mari și superficial spus, vânzătorul deține informații la care cumpărătorul nu are acces.

  Totodată, un exemplu verosimil pentru înțelegerea asimetriei informaționale se regăsește în articolul lui Akerloff sub titlul „The Employment of Minorities”. Acesta afirmă că o întreprindere va evita să angajeze minorități, întocmai pentru că angajatorul are dificultăți în a anticipa pregătirea reală a presupusului candidat. O astfel de situație a fost prezentată și de economistul american Michael Spence, pentru a explica același principiu.  Spence prezintă situația în care o firmă este interesată de angajarea unei persoane care deține „capacități de învățare”. În mod cât se poate de evident, toți candidații vor susține că dețin „capacități de învățare”, însă doar ei știu cu certitudine dacă acest lucru este real. Exact ca în cazul automobilelor, este greu de anticipat calitatea „produsului” atunci când interesul vânzătorului (respectiv, al candidatului) primează.

  Desigur, problematica selecției adverse nu se limitează doar la exemplele de mai sus. Totuși, trebuie precizat că astfel de situații pot conduce la un puternic declin economic, întocmai de aceea, soluțiile pentru prevenirea unui probabil colaps economic nu au întârziat să apară.  

  În Uniunea Europeană există norme stricte pentru prevenirea cazurilor de acest gen. Ne vom referi, îndeosebi, la Cartea albă din 2 aprilie 2008, intitulată „Acţiuni în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor CE antitrust”.Scopul Cărții albe este de a determina orice cauză care ar putea periclita accesul reclamantului la despăgubiri, în situația în care acesta a fost „victima” încălcării normelor antitrust ale Uniunii Europene (totodată, Cartea albă are menirea de a defini soluțiile politice la aceste probleme).  De cele mai multe ori, persoanele prejudiciate în domeniul antitrust nu dețin acces la probele necesare pentru a-şi dovedi cererea de despăgubire sau chiar valoarea pagubelor. Prin urmare, accesul la probele deţinute de pârâţi devine esenţial pentru a diminua asimetria informaţională dintre cele două părți.
  Reclamantul trebuie să prezinte toate probele disponibile care constituie temeiuri plauzibile pentru dovedi că a suferit un prejudiciu în urma unei încălcări a normelor antitrust. Totodată, trebuie să poată demonstra în faţa instanţei că se află în imposibilitatea de a aduce el însuşi probele solicitate. Trebuie specificate categorii precise de probe care ar urma să fie dezvăluite, iar dezvăluirea acestora trebuie să fie pertinentă, necesară şi proporţională.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

1.     George, Akerloff, „The Market of Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”, în The Quarterly Journal of Economics, vol. 84, Issue 3, 1970, pp. 488-500;

2.     https://europa.eu/youreurope/business/selling-in-eu/competition-between-businesses/competition-rules-eu/index_ro.htm , accesat în data de 04.01.2024;

3.     https://www.investopedia.com/terms/l/lemons-problem.asp , accesat în data de 04.01.2024

George Stigler

George Stigler a fost un economist american născut la data de 17 ianuarie 1911. Este recunoscut ca fiind un mare economist de către alți cercetători economici, iar în 1982 a fost laureat al Premiului Nobel pentru Științe Economice. A fost o figură cheie a Scolii Economice din Chicago. În activitatea sa culturala, George Stigler a publicat mai multe lucrări care reflectau perpectivele sale economice, teoriile sale asupra prețurilor și a producției fiind încă studiate și analizate în școlile economice internaționale. Printre lucrările eminente ale lui George Stigler se numără “Theory of Price”, ‘The organization of industry”, “Essays în the history of economics” sau “The intellectual and the Marketplace”. Stigler a influențat mulți economiști să analizeze factorii microeconomici în lucrările lor pentru a oferi veridicitate teoriilor lor, bazându-se pe date și lucruri concrete. Cele mai importante poziții pe care George Stigler le-a deținut în mediul cultural au fost la Universitatea Columbia (1947-1958) și la cea din Chicago (1958-1991).

Alte lucrări influente ale lui Stigler au abordat problema reglementărilor guvernamentale. Cercetările economistului au făcut ca actualii economiști să privească problema regularizărilor cu mai mult scepticism decât acestea erau privite în 1950. În 1962 a fost publicat un articol numit “Ce pot reglementa autoritățile? Cazul electricității” și a dovedit cum reglementările preturilor în cazul electricității nu influențează aproape deloc prețul propriu-zis. Totuși, economistul nu a dorit doar să analizeze efectele reglementării, ci voia să înțeleagă cauzele care produceau acest efect. George Stigler a schimbat modul în care economiștii analizează reglementările guvernamentale. Această moștenire enormă este în esență întruchipată în două articole: analiza pe care a făcut-o în 1962, împreună cu Clăire Friedland, asupra tarifelor la electricitate și articolul său teoretic din 1971. Au existat, cu siguranță, precursori și succesori care au abordat această temă, dar niciunul dintre ei nu a afectat atât de profund cursul cercetării intelectuale că aceste două lucrări. Importanța ambelor articole se bazează mai mult pe întrebările pe care fiecare dintre ele le-a pus decât pe răspunsurile la ele. Niciunul dintre ele nu a produs concluzii care să nu fi fost supuse la nicio provocare serioasă ulterioară. Dar ambele au produs informații care au modificat cursul cercetării în domeniu până în prezent.

În opinia lui Stigler, monopolul era considerat ca fiind principala barieră în calea stabilirii prețurilor la costul marginal, iar "monopolul natural" a ocupat un loc central în economia reglementării. Exemplele principale de monopol natural erau presupuse a fi serviciile publice de utilități publice. Principalul rol al autorităților de reglementare a serviciilor publice era acela de a preveni exploatarea privată a puterii de piață care ar rezulta în mod inevitabil din condițiile de cost ale monopolului natural. Deci, economistul nu a dorit doar să analizeze efectele reglementarii, ci voia să înțeleagă cauzele care produceau acest efect.

Referindu-ne la politici publice actuale, bazate pe aceasta teorie a lui Stigler, putem aminti liberalizarea pieței de energie electrică. Aceasta presupune privatizarea companiilor de producție și distribuție cu capital de stat, separarea pe segmente de piață competitive și restructurarea sistemelor care distribuie energia către consumatori, astfel încât anumite companii se pot ocupa de producție și altele de distribuția energiei. De asemenea, procesul de privatizare presupune existența unor mijloace de verificare și asigurarea unei piețe în care competiția este corectă precum și sancționarea operatorilor care încalcă regulile concurențiale.

Primele directive Europene care privesc liberalizarea piețelor energetice au fost adoptate în anul 1996 pentru piața energiei electrice și în anul 1998 pentru piața gazelor naturale. Al doilea pachet legislativ ce privește piața energetică a fost adoptat de Parlamentul European în anul 2003, urmând să intre în vigoare cel târziu în anul 2007. Acest pachet legislativ introducea opțiunea pentru consumatorii casnici și pentru consumatorii industriali de a-și alege furnizorii de energie electrică și gaze. Al treilea set de directive a fost adoptat în 2009, acesta punând bazele pieței unice energetice.

Problema șomajului a fost de asemenea analizată de Stigler. În opinia sa, un om are nevoie de o perioada de șomaj pentru a putea să își genereze ambiția necesară să ținteasca către locuri de munca mai bine plătite. Aceasta teorie poarta astăzi numele de “teoria căutării”. Aceasta are aplicare și în prezent, la nivelul pieței. Ea afirmă că vânzătorii și cumpărătorii nu își găsesc instant parteneri de schimb. Aceștia trebuie să depună eforturi semnificative pentru a-și găși parteneri. Pe piață apar constant fricțiuni între cerere și ofertă și acestea se află într-o permanentă echilibrare. Echilibrul este mai degrabă un deziderat teoretic. Statusul real al piețelor este de căutare a echilibrului. George Stigler a abordat și subiecte economice istorice, și la începutul carierei sale a scris articole istorice. Lucrarea sa de doctorat a tratat problema producției în perioada neoclasică. Teoriile despre distribuție au fost și ele foarte bine primite de către economiști, fiind foarte riguros realizate.

În concluzie, George Stigler a fost un economist de renume care a realizat cercetări și lucrări despre mai mulți indicatori microeconomici, cele mai importante subiecte însă dezvoltate de acestea legându-se de teoriile prețurilor și ale producției. Stigler a schimbat modul în care economiștii analizează reglementările guvernamentale. El este încă o personalitate respectată în domeniul economic și munca sa a fost răsplătită în timpul vieții sale, fiind laureat al Premiului Nobel pentru Științe Economice.

Bibliografie:

1. https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Stigler.html

2. https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1982/stigler/facts/

3. https://www.britannica.com/biography/George-Stigler

4. https://www.chicagobooth.edu/review/how-george-stigler-changed-analysis-regulation

5. https://issuemonitoring.eu/liberalizarea-pietei-energetice/

Harold Demsetz

Acesta a reprezentat unul dintre marii gânditori în economie ai generației sale, ale cărui idei ce aderă la școala de gândire Chicago în ceea privește teoria economică au adus un plus de netăgăduit în organizare industrială, economia organizării, drept și economie.

Născut în Chicago, într-o familie cu rădăcini evreiești, Demsetz a studiat în mai multe domenii, precum filosofia, asta până să-și înceapă studiile la Universitatea din Illinois, unde a obținut un doctorat în economie la Northwestern[1]. A lucrat mai apoi ca profesor universitar, activând în cadrul Universității din Chicago, în anii ’60, și apoi în cadrul celei din California, Los Angeles, în anii '70[2].

Firește, de-a lungul activității sale profesorale s-a remarcat printr-o serie de scrieri pe filieră economică, prin care a reușit să aducă contribuții semnificative domeniului respectiv. Între cele mai importante se regăsesc: Toward a Theory of Property Rights, articol publicat în 1967 în American Economic Review, Why Regulate Utilities?, articol publicat în anul următor în Journal of Law and Economics, sau Production, Information Costs and Economic Organization, articol realizat cu ajutorul lui Armen Alchian și publicat în 1972 în același American Economic Review[3].

Pentru a le analiza sistematic, Toward a Theory of Property Rights reprezintă una din cele mai citate scrieri ale sale. În această lucrare, el a argumentat că drepturile de proprietate tind să se dezvolte acolo unde câștigurile rezultate din definirea și aplicarea acestor drepturi depășesc costurile. El a găsit dovezi de confirmare a prezenței sau absenței drepturilor de proprietate în rândul nativilor americani și canadieni și a respins ideea că aceștia erau oameni primitivi care nu puteau înțelege sau, cel puțin, aprecia drepturile de proprietate. În schimb, conform argumentației sale, aceștia au dezvoltat drepturi de proprietate în zonele din America de Nord unde proprietatea merita să fie apărată[4].

Why Regulate Utilities? reprezintă un articol despre monopolul natural. Aici, Demsetz a afirmat că teoria monopolului natural ,,este deficitară, deoarece nu reușește să dezvăluie pașii logici care îl duc de la economiile de scară în producție la prețul de monopol pe piață”. Mai departe, Demsetz a argumentat că furnizorii concurențiali ar putea licita pentru a deveni unicul furnizor și că consumatorii, dacă sunt bine organizați, ar putea alege dintre furnizorii concurenți. Concurența dintre potențialii furnizori ar împiedica furnizorul câștigător să practice un preț de monopol[5].

Vorbind despre folosirea externalităților negative de către economiști ca justificare pentru reglementarea guvernamentală (de pildă poluarea; în acțiunile lor, poluatorii nu iau în considerare daunele impuse altora), Demsetz a subliniat că și guvernele impun externalități negative. În articolul menționat mai sus din 1967 privind drepturile de proprietate, el scria: ,,Poate că unul dintre cele mai semnificative cazuri de externalități externe este utilizarea extensivă a recrutării militare. Contribuabilul beneficiază prin faptul că nu plătește costul total al dotării cu personal a serviciilor armate[6]”.

În sfârșit, Production, Information Costs and Economic Organization, articol considerat între primele 20 publicate în American Economic Review în primii 100 de ani de existență, de către o serie de economiști. Acesta, alături de Alchian, a propus ca ideea principală a firmelor să fie construită pe importanța producției în echipă, cu toate că monitorizarea productivității membrilor echipei este dificilă. Prin urmare, au argumentat ei, firmele, pentru a fi eficiente, trebuie să aibă în echipă persoane care să monitorizeze și care să fie solicitanți reziduali. Aceste persoane, adesea, dar nu întotdeauna, proprietarii, primesc o anumită fracțiune din profiturile firmei și, prin urmare, au un stimulent pentru a monitoriza în mod eficient. Acest lucru ajută la rezolvarea problemei clasice de tip principal-agent[7].

Pe lângă aceste scrieri, se mai remarcă și faptul că a inventat termenul de eroare Nirvana, care este eroarea informală de a compara lucruri reale cu alternative nerealiste, idealizate. Se poate referi, de asemenea, la tendința de a presupune că există o soluție perfectă la o anumită problemă[8]. Demsetz scria că: ,,punctul de vedere care domină în prezent o mare parte din economia politicilor publice prezintă implicit alegerea relevantă ca fiind între o normă ideală și un aranjament instituțional imperfect existent. Această abordare Nirvana diferă considerabil de o abordare instituțională comparativă, în care alegerea relevantă este între aranjamente instituționale reale alternative[9]”.

Dacă modul său de gândire a influențat politicile publice de azi? Răspunsul este da. Munca de o viață a lui Demsetz este unică în istoria teoriei prețurilor și a proceselor de piață, deoarece a oferit răspunsuri la întrebări dificile și a demonstrat relevanța soluțiilor sale. El a abordat o multitudine de probleme-cheie în opera sa precum: concurența (monopolistică și de altă natură); proprietatea, controlul, producția și firmele; drepturile de proprietate (teoria originii și rolul în economie); bunurile publice (și furnizarea lor privată); costurile de tranzacție; reglementarea (antitrust și altele); teoria contractelor; publicitatea; șamd[10]. În definitiv, ideile sale privind proprietatea privată și concurența au fost adoptate și aplicate în diferite contexte politico-economice din întreaga lume, inclusiv în România și statele Uniunii Europene. Un exemplu în acest sens ar putea fi politica de reglementare a pădurilor sau a resurselor de apă. Un stat sau o comunitate care adoptă principiile respective ar putea aduce reglementări care să definească limpede drepturile de proprietate asupra pădurilor sau a surselor de apă. Aceste reglementări pot include atribuirea de drepturi exclusive de exploatare a unei anumite suprafețe de pădure sau al unui anumit volum de apă către proprietarii privați sau comunitățile locale.

Așadar, prin contribuțiile sale în economie și știință socială, Harold Demsetz a reprezentat unul dintre cei mai originali în gândire economiști ai lumii, care a fost, printre multe altele, unul dintre fondatorii mișcării multidisciplinare de drept și economie. Astăzi, marile universități au departamente întregi dedicate abordării mai cuprinzătoare a lui Demsetz, dovadă a moștenirii sale în acest câmp de activitate.

Bibliografie.

Surse primare:

·     DEMSETZ, Harold. Information and Efficiency: Another Viewpoint. În Journal of Law and Economics, The University of Chicago Press for The Booth School of Business, University of Chicago and The University of Chicago Law School, Apr., 1969, Vol. 12, No. 1, p. 1.

Surse secundare:

·       CEPR, disponibil la https://cepr.org/voxeu/columns/ideas-harold-demsetz-1930-2019. 

·       Hoover Institution, disponibil la https://www.hoover.org/research/greatness-harold-demsetz. 

·       Econlib, disponibil la https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Demsetz.html. 

·  Coordination Problem, disponibil la https://www.coordinationproblem.org/2019/01/demsetz-competition-property-rights-nirvana-economics-and-barriers-to-entry.html. 

[1] CEPR, disponibil la https://cepr.org/voxeu/columns/ideas-harold-demsetz-1930-2019, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[2] Ibidem, disponibil la https://cepr.org/voxeu/columns/ideas-harold-demsetz-1930-2019, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[3] Hoover Institution, disponibil la https://www.hoover.org/research/greatness-harold-demsetz, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[4] Econlib, disponibil la https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Demsetz.html, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[5] Ibidem, disponibil la https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Demsetz.html, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[6] Ibidem, disponibil la https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Demsetz.html, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[7] Ibidem, disponibil la https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Demsetz.html, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[8] Hoover Institute, disponibil la https://www.hoover.org/research/greatness-harold-demsetz, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

[9] DEMSETZ, Harold. Information and Efficiency: Another Viewpoint. În Journal of Law and Economics, The University of Chicago Press for The Booth School of Business, University of Chicago and The University of Chicago Law School, Apr., 1969, Vol. 12, No. 1, p. 1.

[10] Coordination Problem, disponibil la https://www.coordinationproblem.org/2019/01/demsetz-competition-property-rights-nirvana-economics-and-barriers-to-entry.html, accesat pe 2 ianuarie, 2024.

Henry George

Henry George a fost un economist și scriitor american din secolul al XIX-lea. El este cel mai bine cunoscut  pentru teoria economică pe care a prezentat-o în cartea sa "Progress and Poverty". George a propus impozitarea exclusivă a valorii proprietății pentru a elimina inegalitatea economică și  a promova o distribuție mai echitabilă a bogăției. Teoriile sale au influențat mișcarea progresistă și au avut un impact major asupra dezbaterii economice.
Henry George este recunoscut drept un susținător al „impozitului unic” pe teren. El a susținut că guvernul ar trebui să finanțeze toate proiectele cu venituri dintr-o singură taxă. Acest impozit unic s-ar percepe asupra valorii neîmbunătățite a proprietății, valoarea pe care ar  fi avut-o în starea sa naturală fără clădiri sau dezvoltare. Ideea lui George nu era nouă. Acesta este în primul rând împrumutat  de la David Ricardo, James Mill și John Stuart Mill. După ce George a publicat "Progress and Poverty" în 1879, o mișcare politică a crescut în Statele Unite în jurul operei sale.
George a subliniat că majoritatea impozitelor suprimă comportamentul productiv. Impozitele pe venit reduc motivația oamenilor de a obține venituri, impozitele pe grâu reduc producția de grâu și așa mai departe. Dar impozitele pe valoarea terenurilor neamenajate sunt o altă chestiune.  Valoarea proprietății este determinată atât de valoarea sa naturală , cât și de valoarea rezultată din îmbunătățirile sale (cum ar fi prin dezvoltare). Valoarea terenului neamenajat în stare naturală  provine dintr-o cantitate fixă ​​de teren, nu din sacrificii sau costuri de oportunitate suportate de proprietari. Prin urmare, George a susținut că  nici prețurile terenurilor și nici taxele pe valoarea terenurilor nu pot influența comportamentul de producție deoarece valoarea terenurilor neamenajate nu poate fi câștigată. Chiar și impozitele mai mari pe teren nu reduc cantitatea disponibilă, așa cum se întâmplă cu alte bunuri.
El credea că găsise răspunsul la întrebarea sa în studiul său despre creșterea prețurilor terenurilor în California, cauzată de construcția căii ferate transcontinentale. George a dat un nou sens teoriei pensiilor ortodoxe sau „ricardiene” (după economistul britanic David Ricardo) ca bază pentru argumentul său. El a aplicat  legea randamentului descrescător și conceptul de „marja de productivitate” doar terenurilor. El a susținut că, pe măsură ce dezvoltarea economică a dus la creșterea deficitului de pământ, proprietarii de pământ inactiv au obținut profituri și mai mari în detrimentul factorilor de producție ai forței de muncă și a capitalului. El a spus că statul ar trebui să impoziteze chiria economică a acestui venit necâștigat. George a preconizat că veniturile anuale ale guvernului din acest „impozit unic” vor fi atât de mari încât ar exista un excedent pentru extinderea lucrărilor publice.
Deși George a avut dreptate că alte impozite ar putea avea descurajații mai puternice,  unii economiști recunosc acum că nici un singur impozit pe avere nu este inofensiv. Valorile proprietăților sunt create mai degrabă decât intrinsece. De ce valorează terenul din Tokyo mult mai mult decât terenul din Mississippi? Taxa pe valoarea terenului este de fapt o taxă asupra potențialului de producție care provine din îmbunătățirea terenului din zonă. Impozitarea terenului propusă de Henry George s-a bazat de fapt pe îmbunătățiri aduse terenului din jur. Deci, ce s-ar întâmpla de fapt dacă am impozita terenul în loc de clădiri? Din păcate, diferitele experimente ale Americii cu georgism nu ne-au spus tot ce vrem să știm despre modul în care acesta afectează societatea în ansamblu. Totuși, există lecții de învățat din locuri precum Fairhope, Alabama, un oraș fermecător de pe țărmul estic al Golfului Mobile. Adăpostul celei mai vechi și mai mari colonii fiscale din țară, Fairhope a arborat steagul georgismului  pe stâncile sale publice pitorești  de mai bine de un secol. Evoluția sa oferă o privire într-o lume în care diferite abordări ale legislației fiscale schimbă fundamental structura societății și modul în care punerea în aplicare a impozitelor pe proprietăți izolate este îngreunată de povara cu mai multe fațete a legii statale și federale. Fondată în 1894 de un grup de coloniști progresivi din Midwest, Fairhope a fost cea mai proeminentă dintre mai multe utopii cu impozitare unică din Statele Unite. Fairhope Shingle Tax Corporation A cumpărat mii de acri de teren de-a lungul unei linii de coastă slab populate și l-a închiriat, nu pentru a îmbunătăți proprietatea, ci pentru a crea un mediu geologic simulat în Alabama rurală. La început a funcționat bine. Fondatorii au asigurat un teren excelent pentru un parc spectaculos pe malul apei, una dintre puținele plaje publice  din zonă  și au înființat una dintre cele mai interesante școli experimentale din țară. „Trebuie să împărțim pământul”, a scris George, iar Fairhope a făcut tot posibilul. Ghidat de ceea ce unul dintre fondatori a numit o filozofie a „individualismului cooperativ”, acest efort a devenit un model pentru alte colonii (dintre care una, micul cătun  Arden, Delaware, există și astăzi). Cu toate acestea, evenimentele și politicile străine au amenințat Fairhope Single Tax Corporation. Criza economică globală a pus o presiune asupra finanțelor companiei. Impozitul pe venit pune și mai multă presiune asupra chiriașilor. Comunitatea încorporată independent a Fairhope, care includea terenul  companiei, a oferit acces la facilitățile companiei fără un sistem special de închiriere. La  începutul anilor 1930, colonia și-a cedat orașului faleza și parcurile. Visul american de autoacumulare a cauzat în cele din urmă eșecul modelului Fairhope.  Restricțiile asupra profiturilor din transferurile de leasing au fost atât de abuzate încât compania le-a întrerupt în anii 1980. (Chiar dacă contractul de închiriere se vinde cu doar câteva mii de dolari, tractorul ruginit din  spate va dispărea rapid. Este vorba de 150.000 de dolari.) Și imobiliare Fairhope a devenit același activ speculativ ca oriunde altundeva. Cu toate acestea, a existat o avertizare că cumpărătorul nu a făcut acest lucru. Ei dețineau efectiv terenul, dar în schimb aveau un contract de închiriere de la companie pe 99 de ani. Fairhope continuă să sărbătorească moștenirea sa geografică. Dar acum, compania plătește doar taxe județene pe proprietate pentru cei 3.900 de chiriași ai săi și percepe o „taxă de demonstrație” bazată pe impozitele pe proprietate pentru activități caritabile. Strânge 4,5 milioane de dolari anual și trimite aproximativ 4 milioane de dolari județului. Într-un fel, Fairhope a dovedit afirmația lui George: nu ai putea face un singur impozit singur. Trebuia să ai sistemul de partea ta. De aceea,  în 1913, Pittsburgh a condus un mic grup de municipalități din Pennsylvania, făcând lobby asupra statului pentru a înlocui impozitele pe proprietate cu impozite pe proprietate. Pennsylvania este în prezent singurul stat în care autoritățile locale își pot stabili propriile impozite „split-rate”. În 1925, impozitele pe proprietate în  Pittsburgh erau de două ori mai mari decât impozitele pe construcții, iar până la mijlocul secolului așa cum a scris Mark Alan Hughes , politica a fost un punct local de mândrie. Evaluatorul-șef al orașului (un georgist devotat) a crezut că taxa trebuie să mulțumească pentru boom-ul clădirilor din Triunghiul de Aur și a subliniat că zgârie-norii plătesc mai puțin în baza taxei de împărțire decât ar plăti în cazul unui impozit pe proprietate mai tipic. David Lawrence, ales guvernator al orașului Pittsburgh în 1958 și primar de multă vreme al orașului Pittsburgh, era încrezător că va fi o binecuvântare pentru oraș. „A descurajat deținerea de terenuri libere pentru speculații și oferă un stimulent pentru îmbunătățirea clădirilor”, a spus Lawrence. „A creat un oraș mai bogat.”  În 1979, raportul dintre impozitul pe teren și impozitul pe proprietate a crescut la 5 la 1.  Cu toate acestea, această politică a fost abandonată la începutul anilor 2000, după ce reevaluările prost implementate au declanșat o  revoltă a proprietarilor de case. (Evaluările proprietăților au crescut cu 81% între 2000 și 2001, dar orașul nu a ajustat cotele de impozitare, ceea ce a dus la scandalul etichetelor.)  Allentown și Harrisburg, Pennsylvania, fac acum parte din impozitele americane, cel mai mare impozit pe proprietate din țară. Accentul se pune pe impozitarea terenurilor  de cinci până la șase ori mai mult decât a clădirilor. Dar există puține dovezi despre modul în care aceste politici ar  afecta orașele mari și scumpe precum Los Angeles sau New York. Aceste transformări vor avea ca rezultat schimbări semnificative ale valorilor imobiliare și va trebui să dureze ani, dacă nu decenii, pentru a se materializa


Jean-Baptiste Say

Jean-Baptiste Say (1767-1832), născut în Lyon, a fost un economist clasic și scriitor francez. După o educație realizată în Anglia, Say a început o carieră în afaceri, fiind implicat în diverse tipuri de activități. În timpul Revoluției Franceze, s-a remarcat și ca jurnalist prin munca sa la Courrier de Provence sau La Decade philosophique, litteraire, et politique. În 1803, și-a publicat prima variantă a principalului său tratat economic, anume Traité d'économie politique ou simple exposition de la manière dont se forment, se distribuent et se composent les richesses. Say a fost puternic influențat în scrierile sale de lucrările lui Adam Smith. Teoriile francezului vor fi ulterior criticate de alți economiști, cu precădere Keynes în preajma Marii Crize. A ocupat diverse poziții academice și a devenit un membru activ al scenei intelectuale franceze, remarcându-se ca profesor de economie politică la Collège de France. 

Principala sa teorie este Legea Piețelor lui Say, sau mai simplu doar Legea lui Say. Aceasta susține, mai degrabă simplificat, că "oferta creează propria cerere". Procesul de producție și vânzare a bunurilor și serviciilor generează venituri pentru producători, deoarece prețul de vânzare este mai mare decât costurile de producție (salarii, chirii, materii prime) pentru ca producătorul să aibă profit. Aceste venituri, la rândul lor, creează cerere pentru alte bunuri și servicii pentru că interesul actorului economic nu este să strângă bani, deoarece aceștia își pierd în timp valoarea, ci să îi cheltuie rapid pe alte bunuri și servicii. Așadar teoria lui Say contrazice principiile mercantiliste, susținând că banii sunt doar un mijloc în ciclul tranzacției bunurilor, și nu un scop.  

Conform acestei legi, economia are capacitatea de a se regla singură. Cum producerea mai multor bunuri de același tip generează mai multă bogăție pentru producător, care ulterior va consuma alte bunuri de alte tipuri, crescând cererea acelora. Așadar existența excedentului într-o anumită parte a economiei ar trebui să conducă automat la creșterea cererii în alte părți ale economiei.  

Pe scurt, Legea lui Say afirmă că veniturile obținute din producția și vânzarea bunurilor anterioare reprezintă sursa cheltuielilor care generează cerere pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor actuale. Say contrazice cu principiile lui Thomas Malthus, susținând creșterea infinită a economiei prin creșterea continuă a producției, idee care contravine credinței malthusiene că se poate produce doar până la un anumit prag, când se trece în situații de suprasaturare a pieței cu un anumit produs. În completarea teoriei sale, Say mai susține principiile laissez-faire și încurajarea antreprenorilor, și se opune intervenției statului în economie, mai ales că Say vede economia ca reglându-se de una singură. 

În prezent, influențele teoriilor economistului francez pot fi observate în politici publice orientate către promovarea antreprenoriatului și a inițiativei private, în încurajarea liberului schimb și în susținerea unui mediu economic competitiv. Așadar ar trebui să căutăm politici care promovează competitivitatea, eliminarea barierelor comerciale (inclusiv cele interstatale), reducerea birocrației și facilitarea condițiilor în care antreprenorii să poată inova. De asemenea, accentul pe stimularea producției și a creării de valoare în economie, în locul încurajării consumului, este o consecvență a conceptului de "oferta creează propria cerere".  

Asemenea politici publice vor fi susținute în următorii ani de noul președinte al Argentinei, Javier Milei, care a declarat că antreprenorii vor fi cei care o să refacă economia țării. În decembrie 2023, Milei a semnat decretul Bases para la reconstrucción de la economía argentina, prin care au fost anulate peste 350 de reglementări efectuate de statul argentinian în economie, reducând semnificativ capacitatea de intervenție a statului. Printre acestea, au fost desființate multiple căi prin care statul controla prețurile bunurilor, fapt văzut de Milei drept o persecuție a întreprinderilor. În relație cu teoria lui Say, reglementarea prețurilor de către stat nu permite pieței să se regleze singură, iar prețurile ar trebui să reflecte condițiile de piață și să servească drept indicatori pentru producători și consumatori în luarea deciziilor economice. 

Alte politici publice care se bazează pe principiile lui Say sunt cele bazate pe încurajarea producției, adesea prin reducerea anumitor costuri din timpul procesului. În acest sens, un stat poate să finanțeze ample proiecte de infrastructură sau să adopte programe de îmbunătățire a logisticii. Un exemplu recent este National Logistics Policy, început în India în 2022. Acest program are rolul de a stimula creșterea economică și competitivitatea afacerilor în țară prin îmbunătățirea serviciilor logistice, digitalizare, dezvoltarea resurseei umane și perfecționarea abilităților antreprenorilor. Dacă actorii economici pot să producă mai mult prin eficientizarea procesului de producție, atunci, prin procesul de auto-reglare, va crește și cererea pieței conform Legii lui Say. 

În concluzie, Jean-Baptiste Say a lăsat o amprentă durabilă asupra teoriei economice, în special prin Legea Piețelor, care susține că "oferta creează propria cerere". Acest principiu a influențat în mod semnificativ gândirea economică și a fost reflectat de-a lungul timpului în politici publice orientate către promovarea antreprenoriatului, liberalizarea pieței și încurajarea producției. În prezent, astfel de principii se regăsesc în politici economice adoptate la nivel global, cum ar fi National Logistics Policy din India, care urmărește stimularea creșterii economice prin îmbunătățirea logisticii și a infrastructurii „soft”. Într-un context similar, deciziile lui Javier Milei în Argentina, care vizează reducerea intervenției statului în economie și eliminarea reglementărilor excesive, rezonează cu principiile lui Say, promovând ideea că economia poate funcționa mai eficient atunci când este lăsată să se regleze singură. Astfel, teoriile lui Jean-Baptiste continuă să aibă relevanță în modelarea politicii economice contemporane.

Surse:

Encyclopaedia Britannica, J.-B. Say, accesat la https://www.britannica.com/biography/J-B-Say în data de 07.01.2024.

Investopedia, Jean-Baptiste Say: History of the Economist, accesat la https://www.investopedia.com/terms/j/jean-baptiste-say.asp în data de 07.01.2024.

Jean Baptiste Say, A Treatise on Political Economy, Or, The Production, Distribution, and Consumption of Wealth, Philadelphia, Grigg & Elliot, 1834.

Ministry of Commerce & Industry, India marks one year of launch of National Logistics Policy on 17th September 2023, accesat https://pib.gov.in/PressReleaseIframePage.aspx?PRID=1957407 la în data de 07.01.2024.

NOVA.news, Argentina: the decree of necessity and urgency to liberalize the economy comes into force today, accesat la https://www.agenzianova.com/en/news/Argentina%27s-decree-of-necessity-and-urgency-to-liberalize-the-economy-comes-into-force-today/ în data de 07.01.2024.

VOA, Argentines Protest Milei's Economic Reforms, accesat la https://www.voanews.com/a/argentines-protest-milei-economic-reforms/7415017.html în data de 07.01.2024.

Jeffrey Sachs

Jeffrey Sachs este un economist american, născut în Detroit, Michigan, în 1954. A studiat economia la universitatea Harvard, și rămâne asistent universitar în perioada 1980-1982, devinind apoi profesor în 1983. În 2002, s-a alăturat universității Columbia, ca profesor de politică în domeniul de management al sănătății, dar și director al Institutului Pământului. A oferit consultanță guvernelor din America Latină, Europa de Est și Asia, iar din 2002 până în 2006 a fost consilier al secretarului general în cadrul ONU pentru Proiectul Mileniul (se dorea reducerea sărăciei, foametei, anafabetizării și discriminării).[1]

Cea mai cunoscută lucrare a sa este „The end of poverty”, lansată în 2005. În cadrul lucrării, acesta pune problema eradicării sărăciei extreme la nivel global până în 2025. Subliniază că peste 8 milioane de oameni mor din cauza sărăciei extreme, ceea ce îl face să îndemne la luarea unor măsuri rapide, considerând că această problemă poate să dispară.[2] Printre măsurile propuse au fost: Big Push (creșterea semnificativă a ajutorului internațional pentru țările sărace), creșterea ajutorului financiar (dublarea acestui ajutor până în 2015), intervenții care să pună accentul pe sănătatea și fertilitatea solului, distribuția adecvată a resurselor și angajamentul colectiv al țărilor.[3]

O altă reformă importantă pe care Sachs a pus-o în aplicare în Europa de Est este „terapia de șoc”. Cu o rată foarte mare de succes în Polonia și Republica Cehă, ea presupunea adoptarea rapidă și radicală a măsurilor de integrare în Europa Occidentală (se făcea trecerea de la o economie comunistă la economia de piață). Mișcarea „Solidaritatea” din Polonia a împins la adoptarea acestei reforme, iar Sachs a fost consilierul lor economic.[4]

Sachs mai este cunoscut pentru criticarea măsurilor luate de FMI și Banca Mondială: în anul 1996 a scris un articol despre dezvoltarea economică a Africii, în care critică politicile impuse de acestea. De la obținerea independenței, țările africane au cerut ajutorul celorlalte țări și al instituțiilor, devenind datoare. Odată cu criza din anii 1980, cauzată de aceste împrumuturi. A dus la scăderea venitului pe cap de locuitor. Economistul consideră că politica de ajustare socială impusă de cele două instituții nu au avut deloc efect. El consideră că Africa ar fi trebuit să se concentreze pe deschiderea comerțului și reducerea impozitelor.[5]

În concluzie, Jeffrey Sachs este un economist cu o viziune amplă asupra lumii, care promovează reforme cu aplicare rapidă, ce vizează eradicarea sărăciei extreme la nivel global și dezvoltarea țărilor sărace. Prin activitățile sale, el a influențat dezbaterile la nivel global.



[1] Jeffrey D. Sachs în „Britannica”, disponibil online pe https://www.britannica.com/biography/Jeffrey-D-Sachs (accesat la data de 6 ianuarie 2024)


[2] Jeffrey Sachs, The end of poverty, Editura The Penguin Press, 2005, New York, pp. 1-5.


[3] William Easterly, Jeffrey Sachs, The big push of deja-vu: A Review of Jeffrey Sachs’s “The end of Poverty: Economic Possibilities for Our Time” în ”American Economic Association”, Pittsburgh, nr. 44, 2006, p. 97.


[4]Jeffrey Sachs, Shock Therapy in Poland: Perspectives of Five Years, 6 aprilie 1994, disponibil online pe https://www.jeffsachs.org/newspaper-articles/zw4rmjwsy4hb9ygw37npgs97bmn9b9 (accesat la data de 6 ianaurie 2024).


[5] Jeffrey Sachs, It can be done, 29 iunie 1996, disponibil online pe https://www.jeffsachs.org/newspaper-articles/jpezmar9bcgl8y8mcz4hychamkxzrw (accesat la data de 6 ianuarie 2024).

Bibliografie:

  Jeffrey Sachs, The end of poverty, Editura The Penguin Press, 2005, New York, pp. 1-5.

  William Easterly, Jeffrey Sachs, The big push of deja-vu: A Review of Jeffrey Sachs’s “The end of Poverty: Economic Possibilities for Our Time” în ”American Economic Association„ , Pittsburgh, nr. 44, 2006, p. 97.

Jeffrey Sachs, Shock Therapy in Poland: Perspectives of Five Years, 6 aprilie 1994, disponibil online pe https://www.jeffsachs.org/newspaper-articles/zw4rmjwsy4hb9ygw37npgs97bmn9b9 (accesat la data de 6 ianuarie 2024).

Jeffrey Sachs, It can be done, 29 iunie 1996, disponibil online pe https://www.jeffsachs.org/newspaper-articles/jpezmar9bcgl8y8mcz4hychamkxzrw (accesat la data de 6 ianuarie 2024).

Jeffrey D. Sachs în „Britannica”, disponibil online pe https://www.britannica.com/biography/Jeffrey-D-Sachs (accesat la data de 6 ianuarie 2024).

John Locke

 

 

John Locke (1632-1704), un filosof influent al secolului al XVII-lea și o figură cheie în Iluminism, a modelat profund gândirea politică modernă și conceptul de drepturi individuale prin lucrarea sa fundamentală, "Two Treatises of Government", prin care a pus bazele ideilor de drepturile naturale, teoria contractului social și separarea puterilor în stat. Advocatura sa pentru supremația rațiunii și toleranța a lăsat o amprentă durabilă asupra filosofiei politice, inspirând principii democratice și influențând elaboratorii Constituției Statelor Unite. Prin lucrări precum "A Letter Concerning Toleration" din 1689 și "Some Thoughts Concerning Education" din 1693, a devenit un pionier al libertății religioase și al unei noi modalități de înțelegere a educației, atât prin curriculum, cât și prin metodologie.

 

John Locke a afirmat că, în starea de natură, proprietatea privată era stabilită de legea naturală, nu de consimțământul universal, unde indivizii, în ciuda accesului egal la resursele furnizate de divinitate, trebuiau să le aproprie pentru supraviețuire, contestând noțiunea predominantă a proprietății comune. Locke justifică proprietatea privată prin aplicarea muncii la resursele comune, însă două condiții: indivizii nu ar trebui să revendice mai mult decât pot utiliza și nici să creeze prejudicii altora în acel proces, sugerând că bunurile excedentare ar trebui să fie schimbate și acumulate în active durabile precum aurul sau argintul -  în bani.

Locke susține că crearea proprietății este sinonimă cu crearea valorii economice, afirmând că indivizii au dreptul la tot ceea ce creează prin amestecul muncii lor cu resursele lui Dumnezeu și că cu cât mai multă muncă este amestecată cu pământul, cu atât bunurile produse devin mai utile. Utilitatea sporită duce la o cerere mai mare pentru bunuri, influențând prețul lor. Prin urmare, munca are o relație cu prețul, dar această legătură este mediată de utilitatea pe care o creează și de cererea rezultată pentru bunurile produse.

Examinând lucrarea din 1692, prin care se opune unui proiect de lege de reducere a ratelor de dobândă, dezvăluie concepțiile sale cu privire la valoarea de piață și bani. El recunoaște că bunurile posedă o valoare intrinsecă naturală bazată pe utilitatea lor obiectivă în susținerea vieții umane, dar argumentează că această valoare nu determină valoarea de schimb specifică sau prețul bunurilor. Locke introduce ideea că prețul pe care oamenii sunt dispuși să-l plătească pentru un bun depinde de cantitatea sa raportată la cerere, interpretată în mod obișnuit ca dinamica ofertei și cererii. El sugerează că, pe măsură ce cantitatea unui bun scade, prețul său crește, iar pe măsură ce cantitatea crește, prețul scade. Astfel, valoarea relativă sau prețul unei lucruri depindea de utilitatea și raritatea sa, nu doar de cantitatea de muncă pe care o conținea. Măsura utilității unui lucru, conform lui Locke, era prețul pentru care ar putea fi vândut în piața concurențială.

 

Lucrările economice ale lui Locke nu erau în primul rând academice, ci își propuneau să teorizeze economia într-un mod care să ducă la acțiune imediată. Lucrarea "Some Considerations of the Consequences of the Lowering of Interest and Raising the Value of Money" a fost scrisă între 1668-1674, dar publicată în 1692, coincizând cu o altă criză economică în Marea Britanie care a dus la recoinage-ul din 1696. Cartea este împărțită în două părți. Prima parte se ocupă de reducerea ratei dobânzii, în timp ce a doua abordează problema devalorizării monedei. Devalorizarea, în acest context, implică ridicarea denominației monedei, ușurarea greutății sau deprecierea aliajului său, rezultând într-un conținut mai mic de argint, menținând în același timp valoarea sa nominală - foarte similară cu o practică folosită de împărații romani târzii, ale căror rezultate ne sunt cunoscute astăzi.

În contextul dificultăților economice ale Angliei sfârșitului de secol XVII-lea, ratele ridicate de dobândă erau considerate contribuitoare la criză prin excluderea indivizilor ale caror afaceri aveau un randament scăzut, agravând șomajul, iar ideea de a le reduce artificial la 4% era în aer. Prin "Some Considerations", Locke argumentează împotriva ideii că ratele de dobândă pot fi stabilite prin lege, afirmând că oamenii împrumută bani din necesitate, nu din dorință, și că oamenii vor împrumuta la cele mai mici rate disponibile, determinate de forțele pieței, nu de măsuri legislative. El definește rata dobânzii ca prețul banilor și depinde de "valoarea adevărată și naturală" a banilor, care, la rândul său, este influențată și de cantitatea totală de bani în circulație și de relația sa cu comerțul general.

Dezbaterea privind recoinage-ul s-a concentrat pe întrebarea dacă să se devalorizeze moneda în timpul reemiterea ei; chiar a existat o propunere de devalorizare egală cu deprecierea generală curentă. Locke s-a opus vehement acestei propuneri, afirmând necesitatea ca moneda să revină la valoarea sa nominală. Reticiența lui Locke de a devaloriza moneda era înrădăcinată în credința sa că funcția principală a statului era de a menține banii ca măsură stabilă și depozit de valoare. A argumentat împotriva ideii că creșterea masei monetare ar putea fi realizată prin majorarea valorii nominale a monedei, subliniind importanța păstrării stabilității și fiabilității banilor ca mijloc de schimb. Sprijinul său pentru un recoinage fără devalorizare, în ciuda contractării monetare rezultate, poate fi înțeles prin credința sa că mijloacele de schimb trebuie să aibă o valoare intrinsecă. Locke a susținut că numai argintul  și nu diverse jetoane cu valoare nominală pot achita datorii și cumpăra bunuri. A accentuat importanța proprietății, a banilor și a valorii drept concepte preexistente înainte de înființarea guvernului și nu era rolul statului să declare în mod arbitrar ce este valoros; în schimb, valoarea banilor ar trebui menținută în baza proprietăților sale intrinseci.

 

Lumea s-a schimbat mult de pe vremea lui Locke și, în timp ce băncile centrale sunt responsabile de stabilirea și ajustarea ratelor de dobândă, guvernele nu sunt explicit interzise să intervină în deciziile privind politica monetară; în cele mai multe cazuri, constituția unei țări sau legislația specifică poate include prevederi pentru a asigura independența băncii centrale și pentru a preveni intervenția directă a guvernului în deciziile privind politica monetară.

Pe de altă parte, în lumina pledoariei lui Locke pentru protejarea ofertei de bani, există mai multe legi care interzic "arderea banilor" - actul de distrugere intenționată a banilor, care duce la o reducere a ofertei de bani și încetinește rata inflației. Astfel de legi pot fi găsite în Australia (Section 16 of the Crimes Act of 1981), Canada (The Currency Act of 1985), Noua Zeelandă (Sect 28, Reserve Bank of New Zealand Act of 1990) sau Statele Unite (Title 18, United States Code, 331 & 332). Statele membre ale UE nu interzic distrugerea completă a unor cantități mici de bancnote euro dar interzic distrugerea neautorizată a unor sume mari, însă distrugerea acestora în scopuri artistice este tolerată.

 

Moștenirea lui Locke nu se limitează în niciun fel la observațiile sale economice, deoarece acestea au fost fie răspunsuri la problemele curente (cu privire la ratele dobânzilor și devalorizarea monedei), fie parte a conceptelor sale filozofice mai ample privind rolul statului și guvernului său (cu privire drepturile naturale și proprietatea privată). Moștenirea intelectuală a lui John Locke a modelat, fără îndoială, fundația societății moderne. Lucrările sale fundamentale, accentuând libertățile personale, reprezentarea în guvern, și o abordare holistică a educației, au furnizat baza ideologică pentru structurile politice și sociale contemporane. Ecoul ideilor lui Locke rezonază în redactarea constituțiilor moderne, cu cadrele constituționale ale națiunilor precum Franța și Statele Unite fiind profund influențate de contribuțiile sale filozofice, și a spune că lumea modernă este construită pe idealurile lui Locke ar fi o subapreciere.

 

 

 

 

 

Bibliografie

Karen I. Vaughn, "John Locke and the labor theory of value" in Journal of Libertarian Studies, Vol II, No. 4, pp 311-326

Oisín Gilmore, "A critique of John Locke and the value of money", Student Economic Review, Vol. 21, 2007

Locke, J. (1988) Second Treatise in Locke: Two Treatises of Government Student Edition (Cambridge Texts in the History of Political Thought) (ed.) Peter Laslett. Cambridge: Cambridge University Press.

Locke, J. (1990) Some Considerations of the Consequences of the Lowering of Interest and Raising the Value of Money in Locke on Money, Vol. 1 (ed.) Patrick Hyde Kelly. Oxford: Clarendon.

https://www.britannica.com/biography/John-Locke/Two-Treatises-of-Government

https://banknotes.rba.gov.au/legal/deliberate-damage/

https://laws-lois.justice.gc.ca/eng/acts/c-52/page-1.html#h-142363

https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32010H0191:EN:HTML

https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32000F0383:EN:HTML

https://www.thoughtco.com/is-burning-money-illegal-3367953

 

 

 

 

 

John Maynard Keynes

John Maynard Keynes (1883-1946) a fost un economist și filosof englez ce a influențat politicile economice europene din secolul al XX-lea , fiind considerat unul din principalii fondatori ai macroeconomiei. A fost reprezentantul Regatului Unit la negocierile pentru ajutorul venit din partea S.U.A. după al doilea Război Mondial . A obținut termeni avantajoși spre reconstruirea țării în urma războiului. Cartea sa „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor” a dus la crearea scolii de gândire în stil keynesian, care pe parcurs a favorizat apariția unor derivări ale sistemului său (noul keynesianism). Opera apărută în 1936 este influențată de Marea Criză a anilor 30, și are ca teză centrală intervenția statului în domeniul economic pentru a îl stabiliza în perioade dificile[1]. Ideea din spate este de a menține un flux financiar constant între cetățeni și stat. Astfel conducerea țării dezvoltând oferte de muncă în diferite domenii de interes public, oamenii sunt angajați și sunt remunerați spre a avea un trai decent într-o perioadă unde posibilitățile de muncă sunt limitate[2]. 

Un exemplu în care sistemul de gândire economică a fost folosit este la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, după încheierea celui de-al doilea Război Mondial. S.U.A. , de exemplu, fără o politică economică internă convenabilă pentru noile timpuri în care se afla urma să treacă printr-o nouă depresie economică. Factorii care trebuie luați în vedere sunt următorii: revenirea de la producția de război la cea precendentă, astfel că oamenii din fabrici aveau nevoie de alte locuri de muncă ; soldații demobilizați trebuiau reintegrați în societate. Astfel F.D. Roosevelt a cerut companiilor guvernamentale un număr de 60 de milioane de locuri de muncă pentru fiecare american ce a contribuit la industria de război sau a fost pe front[3]. 

Un alt doilea exemplu , tot din această perioadă, este  Modelul Suedez care a reprezentat un compromis între sectorul industrial privat și statul suedez[4]. Fiind o țară care nu a participat la conflict, teritoriul său a rămas neafectat, era nevoie doar de o schimbare în plan economic pentru că cererile de export din țară a ajuns la cote ridicate. Astfel pentru a favoriza pe cât posibil contextul favorabil de dezvoltare au fost luate următoarele măsuri: sectorul industrial rămâne privat ; statul reglementează piața muncii , pentru a oferi tuturor un loc de muncă și un venit ; sectorul public este finanțat de taxe[5]. Toate aceste măsuri au avut la bază ideea de a menține banii în circulație și de a nu exclude un factor participant la domeniul economic ce ar putea să-l destabilizeze[6].

În concluzie, această gândire care a apărut în timpul unei situații de criză , poate fi folosită și pentru a preveni un scenariu dezastruos aflat la orizont sau în desfășurare (pandemia de Covid-19, care a dus la apariția de noi locuri de muncă). Desigur, aceste politici ar avea un efect pe termen scurt mult mai pregnant decât pe termen lung, pentru că aceasta era gândirea lui John M. Keynes ce poate fi observată din citatul său : „pe termen foarte lung suntem toți morți”.



[1] Jahan Sarwat, „What Is Keynesian Economics?”, în FINANCE & DEVELOPMENT, September 2014, Vol. 51, No. 3.

 


[2] Mann, Geoff , „Socialism’s Biggest Hero Is a Bourgeois British Capitalist” , https://foreignpolicy.com/2019/12/05/keynes-keynesian-socialism-biggest-hero-bourgeois-british-capitalist/  accesat la data de 6 ianuarie 2024.


[3]   Jones, Byrd L. , „The Role of Keynesians in Wartime Policy and Postwar Planning. 1940-1946” , în The American Economic Review, Vol. 62, No. 1/2 (Mar. 1, 1972), pp.120-126.


[4] „From War to the Swedish Model” https://www.ekonomifakta.se/en/Swedish-economic-history/swedish-economic-history2/From-War-to-the-Swedish-Model/ accesat la data de 6 ianuarie 2024.


[5]  Stefan de Vylder , „The Rise And Fall Of The Swedish Model”.


[6] Karlsson , Birgit, „Neutrality and Economy: The Redefining of Swedish Neutrality, 1946-52” , în Journal of Peace Research, Vol. 32, No. 1 (Feb., 1995), pp. 37-48.

John Rawls

Libertatea și egalitatea au fost abordate în diferite moduri în funcție de timp, spațiu, dar poate și de variatele societăți. Secolul XX nu face excepție atunci când vine vorba de analiza celor două. Unul dintre acești gânditori care încearcă să rezolve competiția dintre egalitate și libertate ar fi John Bordley Rawls (1921-2002). Lucrarea sa celebră, A Theory of Justice, încercă să ofere o nouă viziune, care ar exclude utilitarismul și ar adresa problema distribuiri bunurilor, resurselor într-un mod just. Lucrarea sa se dovedește a fi un adevărat pilon atunci când vine vorba de filozofia politică, dar și etica secolului XX. Sigur, sunt multe alte lucruri de adăugat despre lucrările lui John Rawls, însă subiectul principal rămâne A Theory of Justice. Prezentul eseu propune analiza succinta a lucrării sale celebre pentru înțelegerea subiectului, dar și influențele acesteia din urmă în politicile publice actuale ale anumitor state.

John Bordley Rawls s-a născut în Baltimore într-o familie destul de bună, care aveau interese în politică. Activitatea mamei sale în domeniul drepturilor femeilor declanșează ,,Jack’s sense of justice”[1] (în copilărie părinții îi spuneau Jack). Copilăria reușește să-l influențeze în cercetările sale. În Baltimore, 40% din populație era de culoare. Tânărul John Rawls observă nu doar că oportunitățile în viață ale tinerilor de culoare erau clar mult mai reduse față de propile oportunități, ci și rasismul societății în care trăiește ,, his mother was not pleased when he made friends with a black boy”[2]. Acesta observă cum oportunitățile educaționale, de carieră și de viață diferă de la o regiune la alta. Chiar din perioada adolescenței John Rawls începe să aibă reflecții asupra rasei și a clasei.

John Rawls studiază la Princeton University unde este influențat de politica liberală. Lucrarea sa majoră, A Theory of Justice este publicată în anul 1971. John Rawls afirmă în lucrarea sa faptul că ,, Justice is the first virtue of social institutions”[3]. Instituțiile sociale se referă, în general, la practici și reguli care structurează relații sau interacțiuni între indivizi[4]. În toate culturile există astfel de instituții sociale complexe. Evaluarea morală a acestor practici, reguli ține de domeniul justiției sociale. Astfel, există multe probleme de ordin social, fiind vizibile în domeniul economic, precum sărăcia sau șomajul[5]. John Rawls, prin lucrarea sa, ar vrea să atingă ordinea socială stabilă, mai precis, acesta vrea să construiască o societate unde anumite dispute morale sunt împărtășite de către cetățenii săi.

În prima parte a lucrării sale, John Rawls argumentează nevoia unei poziții inițiale, unde toți oamenii trebuie să se organizeze, sub forma contractului social, asupra principiilor juste pentru toți[6]. Poziția inițială presupune ca oamenii să fie imparțiali, fără vreun interes personal. Sigur, până acum, acest lucru pare destul de utopic, întrucât fiecare persoană o să încerce să își maximizeze profitul sau să-și avantajeze grupul social din care face parte. John Rawls realizează acest lucru și creează  un experiment de gândire numit vălul de ignoranță. În momentul în care societatea justă este negociată acest văl de ignoranță o să acopere oamenii. Astfel, fiecare om o să ignore cele mai uzuale lucruri despre sine precum sexul, religia, rasa, genul poate chiar și dorințele, orice detaliu despre sine este uitat[7]. Sigur, principiile juste pe care societatea le-a ales, în timp ce erau sub vălul de ignoranță, nu mai pot fi schimbate. John Rawls argumentează că sub acest văl, principiile juste nu vor fi încălcate, prin raționament, nici un om nu ar da mai multe drepturi unui grup de oameni față de alt grup, întrucât nu știe în ce grup este el, riscând să facă parte din grupul defavorizat. Doar sub vălul de ignoranță contractul social poate fi conceput, pentru a nu defavoriza pe absolut nimeni. Dat fiind ca fiecare om ar putea face parte din orice grup, ar fi complet irațional să nu fie aplicate cele mai juste principii și cea mai mare libertate pentru toți.

Vălul ignoranței fiind pus, toată lumea din poziția inițială o să accepte principiile justiției, acestea fiind necesare, universale pentru toți. Oamenii vor încerca să protejeze aceste principii. John Rawls le separă în două categorii[8], primul principiu este principiul libertății egale. Aceste sunt libertăți pe care toată lumea le dorește și vor fi protejate. Orice om rațional ar vrea ca toată lumea să aibă aceste libertăți. Câteva exemple ar fi dreptul la vot, libertatea persoanei, dreptul la proprietate private dar și alte lucruri.

Al doilea principiu este împărțit în două. Primul ar fi egalitatea oportunităților care ar afirmă faptul că indiferent din ce mediu provine o persoană sau cât de săracă este, fiecare om are aceeași oportunitate de succes în viață[9]. Al doilea se referă la împărțirea venitului. Sub vălul de ignoranță, oamenii nu știu dacă sunt bogați sau săraci, astfel, rațional, oamenii ar alege ca cei mai săraci să aibă și ei o calitate a vieții mai mare și venituri mai mari. Societatea ar fi reorganizată cu beneficiile cele mai mari către cei mai puțin avantajați[10]. John Rawls afirmă că în momentul în care organizezi societatea, interesele celor dezavantajați primează. Totuși, acesta nu pledează spre o societate egalitară pentru toți, inegalitatea fiind bună, în viziunea lui Rawls, atât timp cât cei mai puțin avantajați sunt beneficiarii acesteia[11]. Un exemplu elocvent ar fi chiar salariul. Dacă în viziunea utilitarismului salariul just ar fi cel mai bun posibil pentru cei mai mulți (pentru clasa de mijloc), în viziunea lui Rawls salariul just este cel care oferă cel mai mult posibil celor mai dezavantajați (pentru clasa de jos).

Impactul pe care lucrarea sa A Theory of Justice îl are în societatea de azi este clar vizibil. Din punctul meu de vedere, ideile formulate de John Rawls sunt încă viabile în societate. Sigur, există destul de multe critici asupra lucrării sale care aduc argumente bine susținute împotriva teoriei justiției, însă analiza o să se concentreze pe politicile publice influențate de ideile lui John Rawls. Teoria lui Rawls a fost și încă este destul de populară printre academicieni. Poziția inițială și vălul de ignoranță pot fi folosite de membri oricărui grup pentru a demonstra că anumite legi sunt nedrepte. Simpla întrebare, dacă legea ar fi aleasă de oameni care nu știu nimic despre propria persoană poate arăta imediat scopul unei legi. Justiția ca echitate este o teorie puternică, în special printre grupurile dezavantajate. Grupurile care simt că sunt tratate incorect de stat și anumite legi ale acestuia vor folosi teoria lui Rawls pentru a justifica acest lucru. Există multe întrebări care pot fi adresate anumitor legi grație teoriei lui Rawls precum ,, Ai alege această lege dacă ai fi în locul meu?” ,,Ai fi împotriva redistribuirii veniturilor dacă ai fi sărac?”. Multe alte întrebări pot fi adresate de către grupurile minoritare, aceștia din urmă reușesc să dezvăluie o societate nu foarte justă pentru ei.

Anumite politici publice din diferite țări par a fi influențate de teoria lui Rawls. Un exemplu elocvent ar putea fi chiar legile referitoare la căsătorie care nu mai sunt limitate doar pentru bărbați și femei. În  2001, Țările de Jos ar fi primul stat care legalizează căsătoria între persoanele de același sex, urmând ca alte state să-i urmeze exemplul[12]. Sigur, pe lângă alte lucruri care au stat la baza deciziei, din punctul meu de vedere, și teoria lui Rawls reușește să influențeze în luarea deciziei prin simpla întrebare ,, Nu ai vrea  să te căsătorești indiferent de orientarea sexuală?”.

Sigur, la nivelul economic și social probabil conceptul lui John Rawls care are cel mai mare impact este legat de beneficiile cele mai mari către cei mai puțin avantajați. La nivel economic, salariul celor mai puțin avantajați trebuie să fie cel mai mare posibil, în viziunea lui Rawls. În Uniunea Europeană este observabil cum ideile lui Rawls sunt puse în practică prin diferite legi. Venitul minim include sprijin de ultimă instanță bazat pe criterii de resurse, oferit de autoritățile naționale din țările UE pentru combaterea sărăciei și excluziunii sociale. Uniunea Europeană a creat scheme destul de variate de venit, care împreună cu protecția socială oferită încercă combaterea sărăciei. Cele 20 de principii din Pilonul European al Drepturilor Sociale conțin multe idei promovate de John Rawls precum egalitatea oportunităților: ,,Regardless of gender, racial or ethnic origin, religion or belief, disability, age or sexual orientation, everyone has the right to equal treatment and opportunities regarding employment, social protection, education, and access to goods and services available to the public. Equal opportunities of under-represented groups shall be fostered.”[13] sau beneficii pentru cei mai puțin avantajați: ,, Everyone lacking sufficient resources has the right to adequate minimum income benefits ensuring a life in dignity at all stages of life, and effective access to enabling goods and services.”[14]. Sigur, multe lucruri au nevoie de o noua expertiză, întrucât inegalitatea din societatea de azi, din punctul meu de vedere, nu este încă la nivelul teoriei lui John Rawls, în care este acceptată doar dacă cei mai puțin avantajați beneficiază.

În concluzie, John Rawls și lucrarea sa A Theory of Justice au avut un impact major asupra societății. Dovada clară a acestui fapt ar fi chiar societatea actuală care pare a fi influențată de ideile lui Rawls. Nu doar politica publică, ci poate și grupurile de indivizi au fost inspirate de această ,,nouă” percepție.

Bibliografie

Rawls, John, A Theory of Justice. Revised Edition, The Belknap Press of Harvard University Press, 1999.

Pogge, Thomas, John Rawls. His Life and Theory of Justice, New York, Oxford University Press, 2007.

Barry, Brian, The Liberal Theory Of Justice. A Critical Examination of the Principal Doctrines in A Theory of Justice by John Rawls, Oxford University Press, 1975.

The Stanford Encyclopedia of Philosophy, John Rawls, Stanford University, accesat pe https://plato.stanford.edu/entries/rawls/#BasStrSocIns.

  Comisia Europeană, Employment, Social Affairs & Inclusion, accesat pe https://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=en&catId=1092.



[1] Thomas W. Pogge, John Rawls. His Life and Theory of Justice, New York, Oxford University Press, 2007, p. 6.


[2] Ibidem, p.7.  


[3] John Rawls, A Theory of Justice. Revised Edition, The Belknap Press of Harvard University Press, 1999, P.3


[4] Thomas W. Pogge, op.cit., p.28.


[5] Ibidem, p. 31.


[6]John Rawls, A Theory of Justice. Revised Edition, The Belknap Press of Harvard University Press, 1999,  p. 104.


[7] Ibidem, p. 118.


[8] Ibidem, p. 107.


[9] The Stanford Encyclopedia of Philosophy, John Rawls, Stanford University, accesat pe https://plato.stanford.edu/entries/rawls/#BasStrSocIns, în data de 6.01.2024, ora 15:39.


[10] John Rawls, A Theory of Justice. Revised Edition, The Belknap Press of Harvard University Press, 1999, p. 68.


[11] Brian Barry, The Liberal Theory Of Justice. A Critical Examination of the Principal Doctrines in A Theory of Justice by John Rawls, Oxford University Press, 1975,  p..47.


[12] Government of the Netherlands, Marriage, cohabitation agreement, civil partnership, accesat pe https://www.government.nl/topics/marriage-cohabitation-agreement-civil-partnership/marriage-civil-partnership-and-cohabitation-agreements/same-sex-marriage, în data de 6.01.2024, ora 17:46.


[13] Comisia Europeană, Employment, Social Affairs & Inclusion, accesat pe https://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=en&catId=1092, în data de 6.01.2024, ora 19:04.


[14] Ibidem.

John Stuart Mill

Ideile liberale promovate de John Stuart Mill la mijlocul secolului al XIX-lea au părut radicale pentru societatea acelor timpuri. Drept dovadă este pierderea alegerilor din 1868 pentru un al doilea mandat în parlamentul britanic, după ce alegătorii din circumscripția sa i-au considerat activitatea parlamentară neconformă viziunilor lor. Progresismul ideilor lui Mill este dovedit și de discuțiile asupra cărților sale care au continuat mult după moartea sa. De asemenea, unele dintre cauzele pentru care pleda filosoful britanic la mijlocul secolului al XIX-lea, precum ștergerea distincțiilor politice dintre sexe, au devenit realitate abia peste un veac.

Bazându-se pe convingerile sale asociaționiste, John Stuart Mill era convins de influența capitală pe care o are educația asupra caracterului uman. Astfel, el contesta ideea general acceptată precum că femeile au o natură diferită de cea a bărbaților și că, prin urmare, li s-ar cuveni roluri sociale diferite de cele ale sexului opus.[1] Ideile feministe ale cărții The Subjection of Women – publicată de J. S. Mill în 1869 – coincid cu ideile de bază ale politicii actuale ale Uniunii Europene care promovează egalitatea de gen. În 2020, la mai bine de 150  de ani de la pledoaria feministă a lui Mill, Comisia Europeană adoptă The Gender Equality Strategy 2020-2025.[2] Această politică publică, a cărei implementare se extinde pe șase ani, urmărește, în esență, firul ideatic expus de filosoful britanic în cartea menționată mai sus. Pornind de la premisa utilitaristă conform căreia deciziile cele mai bune sunt cele care aduc beneficii majorității, John Stuart Mill afirmă că eliminarea distincției sociale dintre femei și bărbați este o schimbare care ar fi în avantajul unei mari părți a societății. Exact aceleași raționamente pot fi întrevăzute în motivațiile Comisiei Europene atunci când promovează conceptul de Union of Equality.[3]

Scandalul recent din Franța legat de adoptarea legii imigrației este un alt prilej prin care se poate observa actualitatea ideilor utilitariste, așa cum au fost ele expuse în lucrarea Utilitariansim, publicată de John Stuart Mill în 1861. Legea promulgată în Franța la sfârșitul lunii decembrie înăsprește legislația privitoare la imigrație; sunt vizate, printre altele, aspecte precum: dreptul pământului (droit du sol), regruparea familială (regroupement familial) sau ajutorul medical de stat (Aide médicale d’État). Într-un interviu acordat televiziunii franceze la o zi după adoptarea legii, Emmanuel Macron insistă asupra caracterului util al prevederilor, chiar dacă nemulțumește o categorie minoră de oameni.[4] Modul în care președintele Franței vede exercitarea autorității statului prin prisma legii imigrației este asemănător preceptului utilitarist al lui John Stuart Mill. Și anume, urmărind bunăstarea majorității cetățenilor francezi Emmanuel Macron este gata să dezavantajeze un grup minoritar, cel al imigranților, prin implementarea unei legislații neprielnice acestora din urmă.

 În cartea sa The Principles of Political Economy, publicată în 1848, J. S. Mill afirmă că distribuția resurselor financiare este o chestiune dependentă doar de instituții construite de om.[5] Ceea ce ar însemna că modul în care este distribuită producția unei economii nu afectează cantitatea de bunuri produse. În zilele noastre, discuțiile despre modul în care distribuția afectează producția sunt un element cheie atunci când se ia în considerarea operarea unor reforme ale modului în care se efectuează distribuția[6], cum ar fi propunerile recente din SUA de a anula datoriile studenților.[7]

În cele din urmă, cele trei exemple de politici publice analizate confirmă că ideile lui John Stuart Mill despre egalitatea de gen, modul exercitării autorității statului și specificul funcționării economiei pot fi utile pentru a înțelege mecanismele societății actuale.


[1] Stanford Encyclopedia of Philosophy – John Stuart Mill (https://plato.stanford.edu/entries/mill/#EquaSexeNineCent, 05.01.2023)

[2] European Commission – The Gender Equality Strategy 2020-2025 (https://ec.europa.eu/newsroom/just/items/682425/en, 05.01.2024).

[3] Ibidem.

[4] France 24 – La loi sur l'immigration est "un bouclier qui nous manquait", dit Emmanuel Macron (https://www.france24.com/fr/france/20231220-la-loi-sur-l-immigration-est-un-bouclier-qui-nous-manquait-dit-emmanuel-macron, 05.01.2024).

[5] John Stuart Mill, The Principles of Political Economy, New York, D. Appleton And Company, 1885, p. 182.

[6] Sandra J. Peart, The Essential John Stuart Mill, Fraser Institute, 2021, p. 49.

[7] USA Today - Final round of student debt relief talks begin as Biden doubles down on loan forgiveness (https://www.usatoday.com/story/news/education/2023/12/11/biden-student-debt-relief-plan/71772913007/, 05.01.2024).

Joseph Schumpeter

Date biografice

Joseph Alois Schumpeter a fost un economist renumit de origine și formare academică austriacă - educat la Viena. Născut în Moravia într-o familie germană. A fost profesor de economie la universitățile din Cernăuți, Graz, Bonn și, din 1932 (din cauza ascensiunii nazismului în SUA) până la sfârșitul vieții, la Harvard SUA.  A intrat și în arena vieții politice într-o perioadă foarte agitată ce caracteriza fostul Imperiu Austro-Ungar: în 1919 a fost ministru de finanțe în guvernul austriac condus de socialistul Karl Renner. A fost și președintele unei bănci private. În 1947 a fost ales președintele Asociației Economiștilor Americani.

Opera

Ideea centrală care străbate teoria schumpeteriană de la  The Theory of Economic Development (1912) până la Business Cycles (1939) și Capitalism, Socialism and Democracy (1942) se leagă de importanța unei elite antreprenoriale creatoare de „inovație“.  

Cea mai faimoasă teorie și-a expus-o în cartea din anul 1942 (Capitalism, Socialism și Democrație), așa-numita teorie a distrugerii creative. Ea oferă explicația inovatoare a modului de creștere a economiilor, autorul considerând că progresul economic nu e nici pașnic, nici gradual, ci e abrupt, este distrugerea practicilor stabilite pentru a face loc noilor tendințe, produse, metode, distribuție.

Termenul inventat este Unternehmergeist adică spirit întreprinzător – întreprinzătorii sunt cei ce controlează economia atâta timp cât ei inovează și imlementează schimbări tehnologice. Pe baza acestor teorii Schumpeter este și el un adept al ciclicității economice – ciclurile permit ca resursele să se îndrepte către alte utilizări mai productive.

Importanța teoriilor sale – aplicația lor practică

Desi inițial opera lui Scumpeter a fost în umbra lui Keynes (pe care se pare că îl detesta), aceasta și-a găsit aprecierea ca un punct modal al gândirii moderne asupra evoluției economiilor.

Teoria distrugerii creative reprezintă un punct de vedere similar darwinismului în lumea naturală. În această lume crudă a economiei, companiile trebuie fie să se adapteze la nou sau în caz contrar să dispară. "Acest proces de distrugere creativă este esența capitalismului.” Așadar capitalismul este văzut ca o revoluție care schimbă continuu ierarhiile sociale și economice. Antreprenorul (și munca sa de antreprenoriat) devine agentul acestei revoluții, cel ce distruge ordinea prestabilită și crează o schimbare dinamică.

Un exemplu foarte clar și la îndemână pentru aplicații practice ale teoriei distrugerii creative ar fi chiar efectul internetului și respectiv a Inteligenței Artificiale (AI) asupra companiilor și a economiei - apariția și dezvoltarea acestora au afectat și continuă să afecteze piața, multe produse, mijloace de producție sau de distribuție. Internetul a dat naștere unor noi tehnologii, produse, moduri de producție și de distribuție. Companiile au trebuit să se adapteze repede acestui nou mediu sau să dispară, la fel au dispărut multe joburi și industrii.

În ultimii ani atât internetul cât mai ales AI au devenit obiect al politicilor publice naționale (române) dar și europene (la nivelul UE) și mondiale (organizațiile internaționale), deci putem considera că indirect teoriile enunțate de Schumpeter stau la baza unor politici publice de susținere a inovațiilor tehnologice fiind apreciate la adevarata lor valoare. Ca atare acest teoretician al economiei își găsește locul de frunte meritat - a se vedea preocuparea din anii 90 pentru teoriile sale, enunțată și de titlul articolului citat de mine mai jos (așa zisa- ascensiune a lui Schumpeter). În plus legislatorul național dar și european și internațional au dat importanța cuvenită politicilor de cercetare-dezvoltare ale companiilor, indiferent de proveniența capitalului, adeverind teoriile schumpeterine că succesul se obține prin adoptarea tehnologiilor noi, inovatoare. Un exemplu ar putea fi deductibilitatea cheltuielilor de cercetare dezvoltare la calculul impozitului pe profit. Altul ar putea fi acordarea facilităților fiscale industriei IT în domeniul contribuțiilor sociale, ceea ce reprezintă încurajarea de către statul romăn (în speță) a sectorului IT.

Schumpeter a criticat politicile publice americane de tip New Deal, a prevăzut atât declinul capitalismului dar și ascensiunea socialismului, pe care îl detesta. Opera sa a fost foarte citită și apreciată în Japonia începând cu 1930, unde a avut numeroși discipoli economiști japonezi. Japonia a fost terenul propice de apreciere practică a teoriilor sale datorită dorinței de redresare economică. Birocrații/legiutorii japonezi postbelici s-au inspirat mai curând din teoriile sale decât din cele ale lui Smith sau Keynes. Ca și Schumpeter, legiutorii japonezi nu au considerat nocive marile întreprinderi monopoliste industriale/corporații. Sub influența teoriilor sale, atenția legiuitorilor japonezi a fost nu spre atacarea marilor corporații pentru a le contracara ci asupra dezvoltării și susținerii IMM-urilor. Viziunea economică japoneză (de sorginte Schumpeteriană) e centrată pe capitalism ca un process dinamic, o fermentare necontenită de idei inovatoare. Companiile japoneze au utilizat pe baza acestor terorii inspirate de Schumpeter strategii pe termen lung care s-au dovedit de succes în cadrul economic concurențial internațional.

Repere Bibliografice

https://www.curteaveche.ro/a/joseph-alois-schumpeter - accesat la 26.12.2023

https://www.investopedia.com /joseph-schumpeter.asp - accesat la 26.12.2023

Thomas Mc Graw, Schumpeter ascending, în  “The American Scholar”, Vol. 60, No. 3 (Summer 1991), p. 371-392

Joseph Stiglitz

Economistul american Joseph E. Stiglitz s-a născut la 9 februarie 1943 și este binecunoscut atât pentru sprijinul său pentru justiția socială, cât și pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul economiei.

Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie și scriitor prolific, a abordat teme importante ale inegalității, globalizării și rolul guvernului în crearea unei societăți juste prin munca sa, care a schimbat, de asemenea, teoria economică.

El a fost crescut într-o casă a clasei muncitoare și s-a născut în Gary, Indiana. Și-a început cariera academică în 1964 cu o diplomă de licență de la Amherst College. Mai târziu, a urmat cursurile Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT) pentru studii superioare, unde a absolvit în 1967 cu un doctorat. în economie. Primii ani de școală pentru Stiglitz au pus bazele unei cariere renumite caracterizate prin disciplină în gândire și dedicare pentru înțelegerea complexității sistemelor economice.

Stiglitz a adus contribuții importante la economie, în special în domeniile piețelor imperfecte și asimetriei informaționale. Lucrarea sa inovatoare a pus sub semnul întrebării înțelepciunea convențională în economie și a fost frecvent condusă în colaborare cu alți economiști renumiți precum Michael Rothschild și George Akerlof.

Fundația pentru studiul selecției adverse a fost creată de publicația fundamentală „The Market for Lemons”, în colaborare cu Akerlof, care a examinat modul în care asimetria cunoștințelor dintre cumpărători și vânzători ar putea duce la eșecul pieței. În cercetarea sa despre macroeconomie, Stiglitz a examinat modul în care datele incomplete ne pot afecta capacitatea de a înțelege volatilitatea pieței și rolul pe care îl joacă guvernul în menținerea stabilității economice.

 Lucrarea sa fundamentală privind economia informației a influențat teoria și practica economică pentru o lungă perioadă de timp. Premiul Nobel pentru economie, cunoscut și ca Premiul Sveriges Riksbank pentru științe economice în memoria lui Alfred Nobel, a fost acordat lui Joseph Stiglitz în 2001.

Evaluările lui Stiglitz asupra piețelor cu informații asimetrice și contribuțiile sale la înțelegerea noastră a modului în care funcționează piețele și politicile publice au fost recunoscute de Comitetul Nobel. Stiglitz este binecunoscut pentru susținerea justiției sociale și pentru critica sa față de sistemele economice care perpetuează inegalitatea.

El a fost un critic puternic al globalizării, susținând că aceasta exacerbează frecvent inegalitatea și pune în pericol bunăstarea celor mai vulnerabili oameni ai societății. „Globalizarea și nemulțumirile sale”, cartea lui Stiglitz, a devenit un best-seller și a provocat dezbateri critice despre influența politicilor economice asupra țărilor în curs de dezvoltare. Nu numai pentru realizările sale academice, ci și pentru angajamentul său neîncetat de a aborda dificultățile societale legate de sistemele economice, Joseph Stiglitz este o figură importantă în domeniul economiei. 

Contribuțiile sale au modificat teoria economică, punând în lumină dificultățile piețelor imperfecte și importanța cunoașterii în afectarea rezultatelor economice.

 Campania lui Stiglitz pentru justiție socială a lăsat o amprentă de neșters asupra dezbaterilor privind globalizarea, inegalitatea și rolul guvernului în promovarea unei societăți corecte și echitabile.

 Perspectivele lui Stiglitz continuă să inspire economiștii, factorii de decizie politică și militanții pentru o economie globală mai egală și mai favorabilă incluziunii, în timp ce navigăm în provocările lumii moderne.

Surse: https://www.theguardian.com/business/2016/aug/10/joseph-stiglitz-the-problem-with-europe-is-the-euro https://www.prospectmagazine.co.uk/essays/43290/interview-joseph-stiglitzeconomics-and-its-discontents https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/2001/stiglitz/biographical/

Karl Marx

Karl Marx(1818-1883) a fost un filosof, economist, sociolog şi istoric remarcant al perioadei, ale cărui lucrări analizau într-o bună măsură modul în care capitalismul producea efecte asupra muncii, dezvoltării economice cât şi asupra productivităţii muncitorilor, acesta stimulând şi susţinând ideea de înlocuire a acestuia. Astfel, prin prisma acestor lucrări sunt abordate  diverse teorii referitoare la clasa muncitoare, muncă, rolul acesteia şi impactul asupra societăţii.. Tot din prisma ideilor sale porneşte şi teoria marxistă care analizează ce impact are clasa conducătoare asupra clasei muncitoreşti şi inegalităţile care apar între cel două clase din punct de vedere al ierarhiei şi bogăţiei în societate.[1]

În ceea ce priveşte ideile şi prezicerile lui Karl Marx referitoare la o criză financiară accentuată ,urmată de una economică, o încetinire a creşterii economice, problemele capitalismului asupra economiei care duc la o instabilitate economică etc., putem afirma faptul că unele politici publice atât la nivel naţional cât şi internaţional au legătură cu aceste idei chiar şi în zilele noastre, unele politici rămânând chiar în continuare valabile.[2]

În primul rând, referitor la încetinirea creşterii economice şi prezicerea crizei financiare, un exemplu relevant la nivel naţional a fost criza financiară din 2008 din România, criză ce s-a produs după o perioadă de creştere economică. În acest timp apar tot mai mult investiţii străine, care odată cu această criză, situaţia se destabilizează iar aceste companii străine ajung să se retragă.[3] Tot în 2008 putem aminti şi de un colaps economic la nivelul euro în ţări precum Italia, Grecia sau Spania, unde este criticată burghezia pentru faptul că nu a fost în măsură să rezolve această problemă, care se putea extinde şi asupra Uniunii Europene. Acest lucru aminteşte de ideea lui Marx referitoare la instabilitatea atât politică cât şi socială produsă de sistemul capitalist, unde unii angajaţi ajung să fie concediaţi şi de prezicerea sa referitoare la autodistrugerea sistemului capitalist.[4]

În al doilea rând, un alt exemplu ar putea fi ideea lui Marx referitoare la paradoxul supraproducţiei sau subconsumului, unde acesta subliniază faptul că cu cât mai multe persoane sunt retrogadate într-o situaţie financiară precară, cu atât mai puţine persoane vor fi în stare să consume toate serviciile pe care companiile le oferă. Un exemplu relevant pe care un analist economic al Bancii UBS, George Magnus îl oferă ar fi SUA în zilele noastre, unde bunurile pe care companiile le oferă, de exemplu construirea unor locuinţe noi sau vânzarea automobilelor rămân cu nişte procente apropiate de 75%, respectiv 30% sub pragul din 2006. Tot aici este subliniată şi teoria lui Marx conform căreia un “motiv relevant final al acestor crize care se produc ar fi întotdeauna sărăcia şi consumul limitat al maselor”, teorie confirmată de acele grupuri de oameni cu resurse financiare medii şi cerere de consum redus.[5]

Un alt concept care dă popularitate ideilor lui Marx ar fi acela de alienare, mai exact muncitorii sunt transformaţi într-o maşinărie de muncă care poate fi înlocuită oricând, unde respingerea muncii ajunge să crească, iar salariile să scadă. Marx subliniază faptul că munca este sursa valorii, cea care ghidează producţia şi producerea banilor, însă muncitorii sunt exploataţi şi marginalizaţi de sistemul capitalist, munca lor reprezentând obiectivul capitaliştilor de a obţine profit. Un exemplu relevant îl reprezintă Statele Unite ale Americii, unde întâlnim această inegalitate între clase, directorii executivi primind un salariu de peste 725%, spre deosebire de cel al muncitorilor care e unul foarte mic de 5,7%. Tot pe acest palier, un alt exemplu ar putea fi metodele de muncă de la Walmart, unde şi aici forţa de muncă este exploatată, iar practicile de muncă pot compromite bunăstarea şi rolul muncitorilor în interiorul activităţii economice. Metodele de micşorare a preţurilor pe care această companie le oferă clienţilor reprezintă un dezavantaj pentru cei care muncesc, unde condiţiile de lucru nu sunt întocmai potrivnice, iar salariile lasă de dorit.[6]

În concluzie, anumite politici publice reprezentative atât la nivel naţional şi internaţional au legătura cu ideile şi prezicerile lui Marx chiar şi în zilele noastre, unele dintre acestea fiind şi astăzi în continuare valabile atât din punct de vedere economic, social cât şi politic.



[1] Jason, Baker, Karl Marx, Your Ideas Are More Relevant Today!, https://www.linkedin.com/pulse/karl-marx-your-ideas-more-relevant-today-sambadofficial , accesat la data de 2 ianuarie 2024

[2] Will, Kenton, Karl Marx: His Books, Theories, and Impact, https://www.investopedia.com/terms/k/karl-marx.asp, accesat la data de 3 ianuarie 2024


[3] Ionica, Munteanu, The financial crisis 2007-2008: causes and consequences, în MPRA Paper No. 36771, posted (22 February 2012), pp 27-29

[4] Alan, Woods, Ideile lui Karl Marx, https://www.marxist.com/ideile-lui-karl-marx.htm, accesat la data de 2 ianuarie 2024

[5] George, Magnus, Give Karl Marx a Chance to Save the World Economy,

https://georgemagnus.com/give-karl-marx-a-chance-to-save-the-world-economy/, accesat la data de 3 ianuarie 2024


[6] Gowen, Karl Marx’s Perspective on Walmart: Unraveling the Capitalist Giant, https://www.lietaer.com/2023/07/karl-marxs-perspective-on-walmart-unraveling-the-capitalist-giant/, accesat la data de 3 ianuarie 2024

Kenneth Arrow

Kenneth Arrow a fost un economist american care a realizat numeroase contribuții importante în domeniul teoriei economice. Acesta s-a născut în 1921 la New York într-o familie de imigranți români evrei care au acordat o mare importanță educației. Arrow, la fel ca mulți alți membri ai generației sale, a fost influențat de Marea Criză Economică, ceea ce l-a făcut să devină interesat de bunăstarea socială. El și-a obținut diploma de licență la City College of New York în 1940, iar apoi a urmat cursuri de statistică la Columbia University. Totuși, studiile sale au fost întrerupte în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la care a participat ca ofițer meteo în cadrul Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Această experiență a dus la publicarea primei lucrări a lui Arrow în 1949, „On the use of winds in flight planning”.[1]

Adevăratul început al carierei lui Arrow a fost reprezentat de lucrarea sa de doctorat în care a dezvoltat teorema imposibilității în cadrul teoriei alegerii sociale. Această teoremă susține existența unei funcții care leagă preferințele individuale de preferințele sau alegerile sociale. Existența acestei funcții este posibilă dacă sunt îndeplinite anumite condiții care au fost stabilite de Arrow în teza sa: (1) orice individ trebuie să fie capabil să aranjeze preferințele în orice ordine doresc; (2) dacă toți indivizii preferă o alegere în defavoarea alteia, atunci clasamentul alegerilor trebuie realizat conform acestei preferințe; (3) dacă o alegere dispare, clasamentul celorlalte alegeri nu trebuie schimbat; (4) metoda trebuie să dea aceleași rezultate indiferent de setul de preferințe pentru care se aplică, iar clasamentul trebuie să fie tranzitiv; (5) nu trebuie să existe un dictator care să stabilească preferințele pentru întreaga societate.[2] Arrow a demonstrat că nu există nicio funcție a alegerii sociale care să poată îndeplini toate cele cinci condiții. Funcțiile alegerii sociale sunt elemente indispensabile pentru procesul de luare a unei decizii sociale în mod rațional, astfel că teoria lui Arrow a reprezentat o mare provocare pentru cei interesați de economia bunăstării și chiar de teoria politică.[3] Putem admite că teoria lui Arrow a avut un impact major asupra dezvoltării interesului pentru economia bunăstării și asupra tehnicilor de măsurare a bunăstării dintr-o societate. 

Un exemplu concret ne poate ajuta să înțelegem de ce nu putem avea o funcție a alegerii sociale care să îndeplinească toate condițiile menționate anterior. Vom presupune că cetățenii unui stat sunt rugați să așeze în ordinea preferințelor trei politici economice (pe care le vom numi A, B și C)  ale statului care urmează a fi finanțate. O treime din cetățeni preferă varianta A față de varianta B și varianta B față de varianta C. Cea de-a doua treime preferă varianta B față de varianta C și varianta C față de varianta A. Ultima treime optează pentru varianta C în defavoarea variantei A, dar pentru varianta A în defavoarea variantei B. Coroborând toate aceste date, ajungem la concluzia că mereu două treimi preferă varianta A față de varianta B, varianta B față de varianta C și varianta C față de varianta A.[4] Astfel, observăm că, respectând toate condițiile, este imposibil să luăm o decizie socială rațională și concretă. 

Kenneth Arrow a avut o contribuție deosebită și în cadrul teoriei echilibrului general. Aceasta a fost formulată în secolul al XIX-lea de economiști precum Leon Walras și Vilfredo Pareto care au înțeles că, pentru a înțelege echilibrul dintre cerere și ofertă, trebuie să fie atenți la legătura dintre mai multe piețe. Arrow a pornit de la ce au teoretizat economiștii dinaintea sa pentru a stabili existența unui echilibru general în interiorul unui model de economie cu proprietate privată în care se aplică cât mai puține restricții cu putință.[5] Astfel, a fost creat modelul Arrow-Debreu. Această teorie stabilește o serie de condiții generale pentru prețuri atunci când oferta totală este egală cu cererea totală pentru orice bun dintr-o economie. Această viziune asupra echilibrului general a condus la dezvoltarea unor noi modele care incorporează legăturile dintre mai multe părți ale unei economii.[6]  

Importanța modelului Arrow-Debreu este observată în utilitatea sa în numeroase sectoare ale economiei. De exemplu, în finanțele publice și în comerțul internațional, un astfel de model ne poate ajuta să vedem dacă unele state o duc mai bine sau mai rău din cauza schimbărilor fiscale și de tarif. Totuși, cercetările lui Arrow au dat roade concrete abia după 1970 când colegii săi economiști de la Stanford University au creat primul model aplicat al echilibrului general asupra economiei Statelor Unite pentru a analiza modificările fiscale.[7]

Interesul lui Arrow pentru bunăstarea societății l-a determinat să își ducă cercetările și în alte direcții. Astfel, el a abordat probleme legate de schimbările climatice și economie sau de subvenționarea medicală în state cu o economie aflată în dezvoltare. În ceea ce privește medicina și economia, Arrow a militat pentru subvenționarea tratamentelor împotriva malariei în statele cu venituri mici.[8] Arrow și-a manifestat interesul pentru sistemul de sănătate încă din secolul anterior prin articolul „ Uncertainty and the Welfare Economics of Medical Care” publicat în 1963.[9] La peste 40 de ani de la publicarea articolului, Kenneth Arrow susține că sistemul de sănătate american nu s-a îmbunătățit, ba chiar a decăzut din anumite puncte de vedere și că un sistem de sănătate cu un plătitor unic (statul) este cel mai bun. Totuși, acest sistem trebuie suplimentat de practici medicale private.[10] O problemă recentă de care Arrow a fost preocupat a fost cea a costurilor emisiilor de carbon pentru economia Statelor Unite și efectele în timp asupra climei. Împreună cu alți economiști, Arrow a realizat modele economice prin care s-a estimat că o singură tonă de emisii de dioxid de carbon va cauza Statelor Unite pagube în valoare de 37 de dolari (raportat la valoarea dolarului în anul 2014). Cercetătorii au susținut faptul că politicile care impun reducerea emisiilor de carbon ar duce la salvarea unor sume importante de bani de către Statele Unite.[11] Astfel de modele ajută guvernele să stabilească sumele de bani pe care le investesc în reducerea emisiilor. State precum Marea Britanie, Franța, Germania, Norvegia, Canada și Mexic au folosit estimări de acest gen pentru a lua decizii care să reducă gazele cu efect de seră. Modelele propuse de economiști au în vedere modul în care creșterea economică și demografică influențează creșterea emisiilor de gaze care se reflectă asupra schimbărilor din atmosferă și asupra temperaturii medii globale. Se introduc așa-numitele „funcții de deteriorare” care estimează relațiile globale dintre schimbările climatice și costurile economice ale impactului (cum ar fi creșterea nivelului mării, productivitatea agricolă și funcția ecosistemului). Scopul final al acestor modele este transformarea daunelor viitoare în valoarea monetară din prezent.[12] Probabil cel mai important rol al acestor modele a fost motivarea președintelui Barack Obama de a limita emisiile de gaze din centralele electrice bazate pe combustibili fosili începând din 2014. 

Numeroasele teorii propuse de Kenneth Arrow au fost foarte influente în a doua jumătate a secolului al XX-lea și continuă să influențeze gândirea economică și în prezent. Interesul lui Arrow pentru bunăstarea societății a fost moștenit de elevii săi și mai apoi de oameni politici care au înțeles legătura puternică dintre economic și social și care ca atare au adoptat politici care să aducă prosperitate la nivel internațional. 

Bibliografie:

  1. Maskin, Eric,  Annual Review of Economics. The Economics of Kenneth J. Arrow: A Selective Review, Cambridge, 2019.
  2. Weizsäcker, Carl Christian von, Kenneth Arrow's Contribution to Economics, The Swedish Journal of Economics, Vol. 74, No. 4 (Dec., 1972).

Surse Web:

  1. Arrow's Impossibility Theorem Definition (investopedia.com) ultima accesare la 6.01.2024. 
  2. Path Breaker - People in Economics - Finance & Development, September 2014 (imf.org) ultima accesare: 6.01.2024. 
  3. Kenneth Arrow, Uncertainty and the Welfare Economics of Medical Care. The American Economic Review, vol. 53, no. 5, 1963, pp. 941–73. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/1812044. ultima accesare: 6.01.2024.
  4. https://pnhp.org/news/kenneth-arrow-says-single-payer-is-better-than-any-other-system/ ultima accesare: 6.01.2024.
  5. Revesz, R., Howard, P., Arrow, K. et al. Global warming: Improve economic models of climate change. Nature 508, 173–175 (2014). https://doi.org/10.1038/508173a ultima accesare: 6.01.2024.

Leon Walras

de Gafița Paul-Andrei, Anul II, Istorie IF

În perioada secolului al XIX-lea, societatea a suferit schimbări majore în modul în care aceasta opera. Prin revoluția industrială, societatea a simțit o dezvoltare majoră din punct de vedere demografic, economic, iar la final politic și cultural. Crearea rapidă a diferitelor forme de producție în masă, datorită invențiilor științifice din acea perioadă de timp precum locomotiva cu aburi, banda rulantă, cât și mașina de treierat, a avut o semnificație profundă pentru lumea occidentală. Prin faptul că munca la câmp a fost făcută acum de mai puține persoane, mai mulți oameni au plecat la oraș datorită promisiunii îmbunătățirii economice a omului de rând. În oraș, prin dezvoltarea economică a lumii capitaliste,    s-au construit diverse fabrici pentru producerea a diverselor produse de pe piața internațională. Astfel, noua clasă ce a dominat societatea după revoluția franceză, și care a răspândit liberalismul, aceasta fiind burghezia, a dobândit o putere deosebită prin investirea antreprenorială în industrii și comerț, dând formă noii structuri sociale ale capitalismului liberal. Ca urmare a acestor schimbări majore, orașele s-au întins datorită migrațiilor de foști-țărani ce doreau o viață mai prosperă la oraș. În ciuda acestui fapt, datorită sosirii în masă a populației, fabricile s-au răspândit și s-au înmulțit, capitaliștii obținând sume mari de bani, în timp ce noua clasă de oameni muncitori, a fost dusă la sărăcie, trăind în condiții precare cu familiile lor.

De aici, s-au dezvoltat noi idei sociale și economice pentru îmbunătățirea traiului omului de rând, una dintre cele mai prevalente fiind cele din cadrul socialismului, cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind Karl Marx și Pierre-Joseph Proudhon. Aceștia doreau răsturnarea societății burgheze, de către muncitorii „proletari”, iar ei să trăiască în comun, fie sub conducerea unui stat, precum în viziunea lui Marx, sau într-o anarhie, unde oamenii colaborează între ei, proprietatea privată fiind abolită în proces, după viziunea lui Proudhon.

În acest context se afla, economistul Marie-Esprit-Léon Walras, născut la data de 16 decembrie 1834 în Evreux, tatăl său fiind economistul socialist Antoine-Auguste Walras, fiind într-o anumită măsură, influențat de gândirea lui. Acesta a intrat ca student la inginerie, dar era nemulțumit de viitoarea s-a carieră, părăsind domeniul acesta, întorcându-se acasă, și participând la diverse munci.[1]

Între timp Walras își formulează o nouă formă de gândire socială pe care el o prezintă ca pe o alternativă față de cele radicale create de marxiști sau anarhiști. Multe elemente din gândirea lui sunt datorate tatălui său care ia oferit că diferite idei, precum fraza ,,Egalitate de condiții, inegalitatea de poziții".[2] El s-a uitat la sărăcia oamenilor din acea perioadă de timp și la creșterea puterii afaceriștilor, ce deveneau în mod rapid monopoluri, conducând cu ușurință toate domeniile economice. Acest lucru a fost de neacceptat pentru tânărul economist, considerând acest fapt ca fiind o nedreptate față de omul de rând, folosind termenul „justiție socială” pentru a rezolva acest lucru, el punând întotdeauna pe om în centrul atenției.[3] În ciuda acestui fapt el nu a definit niciodată cu exactitate ce este „justiția socială”.[4] Datorită aprecierii sale pentru gândirea și economiei Laissez-fairre, dar și prin faptul că el considera că statul avea propriul său loc în societate, acela de arbitru, el a venit cu un plan. Acest plan era de reformare a societății, el considerând să combine cele două gândiri liberale, cât și socialiste, într-o singură formă de organizare, ce diferă de gândirea celor doi socialiști radicali.

Primul lucru pe care el a stipulat a fost naționalizarea tuturor pământurilor, astfel încât afaceriștii nu mai aveau posibilitatea de a se extinde, formând ca rezultat monopolii, în timp ce omul de rând nu mai are posibilitatea de a avea o casă. El a argumentat acest lucru prin faptul că pământul face parte din societate, iar astfel singurii care aveau acces în mod garantat la pământ este statul. Marii proprietari, vor fi tratați în mod blând, doar pentru ca fiecare om să aibă o șansă în domeniul economic. Ca rezultat, omul ar avea câte o casă fiecare, negociat în termeni contractuali și capitaliști cu statul, și un loc de unde să-și înceapă munca lui personală, într-o piață de tip liberală, el fiind dintre primii care susține intervenția statului în economia țării. Așa cum am menționat, Walras susținea idealurile economiei liberale, fiind unul dintre criticii lui Marx. De aceea dorea ca fiecare om să aibă libertatea în afacerile personale, luând parte în mod activ la comerțul țării, planul lui fiind acela de a transforma fiecare cetățean într-un mic capitalist. De asemenea, el considera ca taxarea de la stat să fie cauza, pentru care oamenii stagnează sau sărăcesc, de aceea el fiind de părere că taxarea trebuia să fie utilizată numai pentru o perioadă de timp, fiind redusă la o singură taxă, apoi minimalizată pe parcurs, până când aceasta este înlăturată, averea țării provenind în mare parte numai din afacerile oamenilor. Între timp statul mai avea rolul de a ajuta pe oamenii care au avut parte de ghinion în afacerile lor, în timp ce alții puteau să fie ajutați de către organizații de caritate. Din acest ideal Walras s-a considerat un socialist, prin idealul său de a schimba societatea în bine, iar astfel a luat naștere primele idealuri ale socialismului democrat, ce dăinuie până în prezent ca principalele forme de politică stângistă. Un motiv pentru care a criticat ideile lui Marx este că familia sa a fost și ea la rândul ei terifiată de posibilitățile oribile pe care le putea să aducă o revoluție sângeroasă precum cea comunistă. Acesta a prevăzut faptul că idealul lui Marx, poate să ducă la statul totalitar, care s-a adeverit în secolul al XIX-lea.[5]

În perioada lui în care este scriitor, acesta publică ideile acestea sub forma romanului „Francis Saveur” în 1858, după care se decide să intre în lumea economiei, așa cum a fost și tatăl lui. El a publicat ideile lui prima dată într-un concurs din 1860 pentru consiliul de stat din Cantonul Vaud din Elveția, unde a primit locul al IV-lea în clasament. Mulți economiști nu iau luat în considerare lucrarea sa, considerând-o ca fiind prea utopică în stil. Ca rezultat acesta a fost refuzat să intre ca un consilier în diferite guverne precum cel din Franța, Elveția sau Belgia, în ciuda dorințelor sale bune. Chiar dacă el i s-au refuzat propunerile el a continuat să scrie, iar în 1896, în Paris a publicat cartea „Studii de economie socială”, unde își explica poziția lui politică și gândirea lui de socialist.[6]

Acesta este cel mai bine cunoscut pentru gândirea lui matematică, oferind mari avansuri în domeniul gândirii economice. Cea mai mare lucrare a lui este „Elementele economiei pure”, publicată de mai multe ori între 1874, și 1877.[7] Toate aceste avansuri în gândirea economică, au fost datorită faptului că el a fost introdus ca profesor la Universitatea de la Lausanne, unde și-a creat propria s-a gândire unică, neoliberală, bazată pe rezolvarea problemelor economice, propuse de Alfred Marshall, oferind primele principii în revoluția marginalistă.[8] Aici Walras își prezintă teoriile și gândurile sale în domeniul economic. Un mod în care acesta împărțea domeniile economiei era în trei ramuri: prima era economia pură, bazată pe adevăr științific, și natura averii sociale; economia politică, ce se baza pe interesului uman, și al averii din diferite surse și economia socială, bazat pe echitate, și se bazează pe distribuirea averilor și pe teoria proprietăților și a taxelor.[9] Până acum, am prezentat teoriile sale sociale și politice, dar el a fost remarcat prin teoriile sale din ramura economiei politice pure, una dintre ele fiind cea mai cunoscută și importantă teorie a lui „Teoria echilibrului general”. Walras prin această teorie este primul ce încearcă să examineze și să formuleze dinamica competitivă a comportamentului pieței. Scopul esențial al acestei teorii era acela de a arăta că prin piața liberă prețul se reglează în funcție de nevoi și de surplusul de produse. Aici, acesta explică în mod matematic, prin mai multe metode, că fiecare produs dintr-o piață are o valoare reglabilă din punct de vedere monetar, ducând întotdeauna la un echilibru economic egal cu zero, unde într-un mod sau altul banii sunt cheltuiți, iar toată lumea primește ce dorește din comerț. Mai exact producătorul primește profitul necesar, iar cumpărătorul produsul dorit.[10] Acest fapt este susținut de idea de „tatonnement” sau „încercare și eroare” și idea de „numeraire”. Modalitatea de echilibrare a pieței este făcută, așa cum am menționat, prin „încercare și eroare” sau „tatonare/pipăire”, un proces prin care se reglează prețul necesar al produselor, unde mai întâi produselor li se dă un anumit preț. După acest moment, prețul se schimbă în mod constant, fiind reprezentat de ecuații, de tip integral.[11] Procesul este simplu, prin faptul că producătorul își schimbă prețul produselor pe seama cantității de produse și pe baza cererii de cumpărare de la vânzători. În cazul în care cererea depășește cantitatea produsului, atunci prețul produsului crește în mod constant, dar atunci când surplusul depășește cererea, atunci prețul scade. Aceste lucruri pot să fie reprezentate atât în mod matematic astfel: atunci când avem o situație ca în primul caz, aceea fiind, schimbarea prețului, când avem cerere în exces, fiind prezentată prin ecuația pi′​=pi​+ϵ⋅(Di​−Si​); în schimb pentru surplusul de produse în exces, formula este pi′​=pi​−ϵ⋅(Si​−Di​), în acest caz, pentru pi reprezintă prețul produsului, pi’ prețul produsului modificat, iar ϵ este constanta pozitivă, care reprezintă viteza schimbării. Cererea este reprezentată de către Di și Si înseamnă surplusul produsului.[12] ,,Numeraire” este termenul folosit de Walras pentru unitatea de bază a prețului, unde acesta începe întotdeauna la valoarea unu, dar datorită fluxului constant al prețului, acesta se schimbă. [13] O piață este cu adevărat în echilibru, dacă toți banii sunt utilizați, într-o formă sau alta, mai exact, așa cum menționat mai devreme dacă din procesul de vânzare și cumpărare rezultatul este în mod constant, acela de 0. De asemenea, acesta a luat în observare următoarele lucruri: faptul că cererea mai întâi crește, iar apoi scade; pentru individ cererea pentru un produs se oprește la un moment dat, în timp ce cererea rămâne constantă, pentru publicul general; un preț rămâne același pentru o anumită cantitate de produs, starea de echilibru este determinată de compararea a mai multor piețe, ce se află în dezechilibru; în cazul echilibrului, cererea și oferta trebuie să fie mai mici sau egale cu surplusul de comodități și servicii.[14] Prin faptul că piața era descentralizată, așa cum Adam Smith a utilizat ideea de „mână invizibilă a pieței”, Walras a utilizat ideea de „licitant”, ca reprezentant al schimbărilor de preț constante dintr-o piață, fie el o persoană reală sau un concept abstract.[15]

Acesta în perioada anilor 1899 și 1900, a venit cu un nou model pentru tatonare, unde el descrie noul mod ca fiind bazat pe „angajament”, unde toți membrii societății fac un angajament în ceea ce fac ei. În cazul antreprenorilor, ei reprezintă astfel cantitățile succesive; iar proprietarii, muncitorii și capitaliștii își reprezintă prin acest mod propria muncă. Dezechilibrul în sine poate să fie rezolvat cu asemenea angajament. Sistemul său de „angajament”, a fost diferit față de primul sistem al tatonării, fiind mult mai bine favorizat de următoarele generații de economiști, precum Lange, Patinkin, Morishima, Jaffe și alți. A fost favorizat primul model în secolul al XIX-lea și al XX-lea, de scrierile lui Pareto, dar apoi, a fost schimbat cu modelul lui de „angajament”. Diferența esențială este că primul se bazează pe o piață dinamică, unde dezechilibrul este constant în producția pe piață, ce se schimbă constant, în timp ce sistemul „angajament”, nu ia în considerare acest lucru.[16]

Un alt lucru pe care îl susținea Walras era intervenția statului în regularea banilor, atunci când trebuie, fiind publicată principal în cartea „Studii de economie politice aplicabile”, sub forma de a regula cantitatea de bani în anul 1898 și în trei articole din anii precedenți din 1978, 1881 și 1882. În această situație el susține faptul că banul trebuie să fie susținut 100% cu aur, ce este de asemenea susținut de un număr limitat de unități de argint. Lucrul acesta a fost din cauza fricii sale față de puterea obținută de monopolul corporatist, și de însărăcirea salariatului. De aceea nu era de acord ca bancnota să fie folosită întotdeauna, pentru că aceasta crește circulația banilor, și a prețurilor, încurajează importul și descurajează exportul, iar banul de metal este descurajat. Acesta nu susținea încercarea de a fi utilizat stilul economic de tip „mecanistic”, prin faptul că ar schimba nivelul prețurilor, fiind dăunător față de antreprenori și muncitori. În cazul în care cantitatea de bani crește, dar producători se îmbogățesc, muncitorii, cât și alți consumatori pierd. În schimb, dacă cantitatea de bani scade, antreprenorii suferă, în timp ce proprietarii, muncitorii și capitaliștii câștigă. Din tot acest dezechilibru, economia suferă, dar dacă echilibrul monetar este restabilit, atunci ea prosperă din nou. Din cauza schimbărilor grave ale economiei din cauza fluxului eratic al valorilor banilor, grupurile sociale suferă. Același lucru se poate întâmpla și cu creditori și cu datornici, cât și cu alte sectoare ale economiei. În ciuda faptului că susținea idea de a avea statul să monitorizeze fluxul de bani în țară, acesta nu era în favoare ca banca națională să-l controleze, ci în schimb, să fie împărțit în rândurile băncilor private majore. Acest lucru, așa cum Walras argumentează, este din cauza faptului că dacă o țară are o criză, atunci și altă țară care are relații de comerț cu aceasta, va avea și ea la rândul ei aceleași probleme. Din cauza faptului că el favoriza controlul fluxului monetar în mâinile statului, el a susținut ca statul să naționalizeze minele de aur și argint. Teoria lui a reformării monetare, nu a fost auzită în acea perioadă de timp, dar a fost transmisă la alți economiști precum Irving Fisher și apoi Milton Friedman.[17]

Aceste idei au fost la baza gândirii liberale ale marelui economist, el fiind o bază importantă pentru gândirea economică din deceniile ce au urmat după cel de-al doilea război mondial. America a devenit o nouă super putere mondială, datorită ideilor lui, pe care Walras le-a înaintat cu un secol înainte. Acesta a fost cel care a creat ideia standardului de aur, pe care americanii îl vor adopta, încă din 1870 până în 1971, astfel asigurându-și dominația economica mondială, prin simpla putere a dolarului, ca bază a economiei lumii capitaliste globale. Prin gândirea lui socialistă, acesta a influențat mult gândirea oamenilor progresului politic, ce încă doreau un sistem bazat în economia pieței libere, unde puterea corporatistă va fi împiedicată de a conduce, în comparație cu cea a statului centralizat al lui Marx, sau al anarhiei lui Proudhon. Astfel s-a creat o nouă politică de stat pe care s-au bazat o nouă generație de liberali, fie ei de stânga sau de dreapta. Cel mai important lucru a fost în schimb conceptul de „tatonare”, care reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri în rândul economiei. Prin studiile lui matematice, Leon Walras a descoperit o formă de calcul constantă pentru o piață ce se schimbă în mod frecvent, având o eficacitate înaltă de peste 97%.[18] De aceea, mulți economiști i-au adoptat noul sistem, fiind foarte important și esențial pentru economiile zilelor noaste, internaționale și unite, principiile și teoriile lui fiind esențiale în marea majoritate a țărilor moderne. Prin aceste cuvinte poate să fie descris marele economist, Leon Walras, căruia în prezent nu i se aduc suficiente laude.

[1] LÉON WALRAS de Etienne Antonelli; Revue d'histoire des doctrines économiques et sociales, Vol. 3 (1910), pp. 169-171; publicat de Armand Colin https://www.jstor.org/stable/23906111

[2] Léon Walras, An Economic Adviser Manqué; de William Jaffé; The Economic Journal, Vol. 85, No. 340 (Dec., 1975), pp. 812; Oxford University Press https://www.jstor.org/stable/2230625 

[3] Léon Walras and Social Justice; de Renato Cirillo The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 43, No. 1 (Jan., 1984), editura Wiley pp. 60, https://www.jstor.org/stable/3486394

[4] Ibidem. Pp. 54

[5] The 'Socialism' of Léon Walras and His Economic Thinking; de Renato Cirillo;The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 39,  No. 3 (Jul., 1980), pp. 295-303; editura Wiley; https://www.jstor.org/stable/3486110

[6] Léon Walras, An Economic Adviser Manqué; de William Jaffé; The Economic Journal, Vol. 85, No. 340 (Dec., 1975), pp. 810-823; editura Oxford University Press https://www.jstor.org/stable/2230625 

[7] Leon Walras' Theory of Money - Renato Cirillo The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 45, No. 2 (Apr., 1986), pp. 215; edituea Wiley https://www.jstor.org/stable/3486926

[8] Ibidem. 217

[9] Munich Personal RePEc Archive; A Note on Backhouse and Medema: On Walras’ Contribution to the Definition of Economics

Vahabi, Mehrdad; University of Paris 8, Centre d’Economie de la Sorbonne; April 2012; pp. 4  https://mpra.ub.uni-muenchen.de/42673/1/MPRA_paper_42673.pdf 

[10] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416 https://www.jstor.org/stable/2555449

[11] ibidem pp. 418 https://www.jstor.org/stable/2555449

[12] ibidem pp. 417 https://www.jstor.org/stable/2555449

[13] Léon Walras; de J. R. Hicks Econometrica, Vol. 2, No. 4 (Oct., 1934), pp. 341 https://www.jstor.org/stable/1907106 

[14] Is “Walras' Law” Really Walras's Original Law? Ezra Davar World Review of Political Economy, Vol. 3, No. 4 (Winter 2012), pp. 480-481 https://www.jstor.org/stable/10.13169/worlrevipoliecon.3.4.0478

[15] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416-424 https://www.jstor.org/stable/2555449 

[16] Walras's Theories of Tatonnement; Donald A. Walker; Journal of Political Economy, Vol. 95, No. 4 (Aug., 1987), pp. 765-773; editura Chicago Journals https://www.jstor.org/stable/1833257 

[17] Leon Walras' Theory of Money - Renato Cirillo; The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 45, No. 2 (Apr., 1986), pp. 215-22; publicat de Wiley https://www.jstor.org/stable/3486926

[18] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416 https://www.jstor.org/stable/2555449

 

Ludwig von Mises

Născut într-o familie aristocratică din Galiția austro-ungară în anul 1881, Ludwig von Mises a fost și va rămâne în continuare unul din cei mai reprezentativi analiști și teoreticieni ai fenomenelor economice din ilustra Școală Austriacă de Economie. Aceasta a fost fondată, ca punct de referință, în 1871 de către Carl Menger și a oferit analizei economice o totală nouă paradigmă față de cea a economiștilor clasici de secol XVIII și XIX. În genere, austriecii și-au centrat analiza proprie pe individul care este conștient de alegerile lui și care în viața reală are diferite preferințe pentru diferite bunuri și servicii. Pornind de la individ, Școala Austriacă și-a putut baza analiza proprie a activităților economice și a producției pe valorile și dorințele consumatorilor văzuți din perspectivă individualistă și nu colectiv, pe clase, așa cum cerea paradigma economiștilor clasici. Fiecare consumator acționează conform unei ierarhiei de preferințe și valori proprii, iar aceste valori sunt cele care interferează și se combină pentru a forma cererile consumatorului obișnuit, care alcătuiesc punctul de plecare și, evident, direcția tuturor activităților productive[1].

În linii mari, Ludwig von Mises, care a fost astfel economistul austriac ce a apărat cel mai redutabil capitalismul de tip laissez-faire, s-a format ca în cadrul acestui curent de analiză economică[2]. Dintre reprezentanții Școlii Austriece, Mises i-a datorat cel mai mult ca formație lui Eugen von Böhm-Bawerk, căruia i-a fost student și care l-a inspirat în analiza proprie prin continuarea tradiției vieneze de analiză economică. În 1906, Mises își ia doctoratul în drept și economie la Universitatea din Viena, unde va și preda și de unde își va porni fulminanta ascensiune în ierarhia economiștilor de marcă ai secolului XX. În perioada interbelică, acesta va deține și funcția de consilier economic al Camerei Austriece de Comerț (1909-1934). Opera sa prolifică de economist se va întinde pe mai multe decenii dar și în mai multe țări dată fiind originea sa evreiască și spiritul de intelectual care nu erau agreate de naziști la sfârșitul perioadei interbelice. Din Austria, va pleca în Elveția iar de aici în 1940, se va stabili definitiv la New York, în SUA. Dintre cărțile cu cele mai semnificative contribuții pentru analiza economică la nivel teoretic, putem amintim The Theory of Money and Credit (1912), Socialism: An Economic and Sociological Analysis (1922), Bureaucracy (1944) și, poate la apogeul intelectului său, Human Action: A Treatise on Economics (1949).

Deși, așa cum am amintit, opera sa a fost una prolifică iar argumentele și ideile propuse de acesta total inovatoare pentru contextul politico-economic în care a scris, Mises a fost un reper teoretic de care foarte mulți viitori contemporani nouă s-au inspirat pentru a-și putea materializa soluțiile problemelor economice și politice pe care astăzi majoritatea țărilor le întâmpină. Aici putem schița cele mai importante teorii cu care Mises a venit în analiza economică. În prima sa contribuție majoră, The Theory of Money and Credit, Ludwig von Mises a arătat faptul că, asemenea altor bunuri, prețul unitar al banilor depinde de cantitatea disponibilă și de cererea consumatorilor pentru aceștia. Determinată de utilitatea marginală a unității monetare (o „unitate de măsură” creată de Școala Austriacă), cererea pentru bani reflectă dorința de a-i deține sub formă de rezerve proprii, pentru achiziționarea ulterioară de bunuri sau servicii[3].

Mises a susținut, de asemenea în lucrarea sa și teoria clasică a „cantității de bani”, afirmând că o creștere a ofertei monetare conduce la deprecierea valorii banilor și, implicit, la creșterea prețurilor altor bunuri. Cu toate acestea, el a subliniat că această relație nu este întotdeauna proporțională și depinde de schimbările în utilitatea marginală a banilor și cererea publicului pentru diferitele rezerve monetare. Nu în ultimul rând, Mises a evidențiat că ascensiunea cantității de bani nu se distribuie uniform în economie, ci în impulsuri localizate, afectând prețurile în funcție de modul în care banii noi se răspândesc în sistemul economic la nivel național sau internațional.

Despre lucrarea Socialism: An Economic and Sociological Analysis , economiștii apreciază că Ludwig von Mises a făcut pionierat în desființarea economiei socialiste care după Marele Război abia își planta germenii în Rusia. Mises a demonstrat în 1922 că socialismul nu este viabil într-o economie industrializată[4], evidențiind incapacitatea acestuia de a permite calculul economic rațional al costurilor și alocarea eficientă a factorilor de producție, fără a beneficia de sistemul de prețuri al pieței libere care reglementează economia. Impactul major al lucrării nu a fost totuși simțit până în 1934, când lucrarea sa a fost tradusă în limba engleză. Mises a respins, evident, și ideea intervenționismului guvernamental în piață, argumentând că socialismul și intervenționismul sunt ambele neviabile[5]. Din combaterea socialismului Mises a arătat ce fervent susținător al liberalismul laissez-faire și al economiei de piață liberă ca alternativă viabilă acesta este, totodată nefiind de acord cu măsurile etatiste în economie. Nu în ultimul rând, el a respins și conceptul unui Consiliu de Planificare Socialistă pentru stabilirea corectă a prețurilor, afirmând că procesul de încercare și eroare funcționează pe piața liberă prin semnalele aduse de profitul și pierderile antreprenorilor. În absența unui mediu de piață real pentru schimbul bunurilor de capital, deciziile raționale privind producția ar fi aproape imposibile, subliniind nevoia esențială a unei piețe pentru factorii de producție[6].

Deși au aproape un secol, argumentele înaintate de Mises sunt și astăzi utilizate de către politicienii de centru și dreaptă politică pentru a combate și discredita politicile economice propuse de actualele partide comuniste din Uniunea Europeană, cum ar fi cele din Franța sau Cehia. Astăzi, prin caracterul convingător al acestor argumente, marea majoritate a economiștilor la nivel mondial sunt de acord cu Mises. Faptul că astăzi avem la nivel mondial economii de tip capitalist, în care intervenția statului este mai mult sau mai puțin pronunțată, se datorează analizei lui Mises. Totuși, unele țări care în prezent au o economie comunistă sau socialistă și în care statul intervine major, se încumetă să sacrifice resurse importante tocmai pentru respectarea doctrinei și nu pentru că recunosc faptul că sistemul lor economic nu funcționează, așa cum Mises a demonstat. China, Cuba sau Vietnam sunt doar câteva exemple relevante la nivelul anului 2024.

Așa cum am menționat, poate lucrarea de referință a lui Mises pentru știința economică a fost Human Action. Acesta abordează economia prin prisma praxeologiei, definind acțiunea umană ca un comportament conștient și susținând că oamenii acționează pentru a îmbunătăți continuu situația și calitatea vieții lor. Cu alte cuvinte, nu țările la nivel statal alcătuiesc sistemul economic național, ci indivizii care locuiesc în ele și care fac diferite alegeri cu diferite consecințe și care alcătuiesc în genere sistemul. În prezent, orice lege dată de un stat, prin care cetățenii lui sunt liber să acționeze într-o anumită direcție (social, cultural, economic), determină pe parcurs construcția și individualizarea sistemului economic național, așa cum Mises a subliniat. Astfel de exemple de legi sunt nenumărate și prezente în toate domeniile de interes ale statelor. Mises mai argumentează că valoarea oricărui bun sau serviciu nu este intrinsecă, ci subiectivă, reflectată în comportamentul uman, și respinge astfel ideea că obiectele au o valoare obiectivă și că aceasta e stabilită de fiecare persoană în mod individual[7]. Și aici, tot în ideea combaterii politicilor economice socialiste, Mises evidențiază în opera sa și că aceste tipuri de politici sunt nepracticabile, deoarece autoritățile centrale nu pot anticipa rentabil dorințele individuale. În schimb, pentru piață liberă pe care o susține și care e eficientă, se adaptează mult mai bine la alegerile individuale.                                                         

Astfel, el promovează ideea că libertatea individuală de alegere și răspunsul colectiv al pieței conduc la un sistem economic mai reușit decât intervenția guvernamentală extinsă (etatism). În prezent, conform Indexului Libertății Economice pe anul 2021[8], sunt destul de multe țări pe plan european și internațional care duc politici economice ce se revendică din ideile lui Mises și care au o economie apropiată de idealul misesian de laissez-faire și de respingere a intervenționismului statului în piața economică. Din Uniunea Europeană, Irlanda deține cel mai bun scor de 81,4 din 100 iar asociată UE, Elveția cu 81, 9. La nivel internațional Australia și Noua Zeelandă au peste 83 de puncte iar prima poziție la nivel internațional în privința economiei de tip laissez-faire e deținută de Singapore cu 89, 9 puncte. Se apreciază că această lucrare a lui Mises a fost răspunsul său la situația instaurării regimului comunist în China în 1949 și că în genere este parțial tot o critică a socialismului[9].

Un reprezentant de marcă al Școlii Austriece de Economie, Ludwig von Mises a adus o serie de contribuții semnificative pentru știința economică a secolului XX, fiind și astăzi o sursă la care apelează diferiți economiști și din care statele capitaliste se inspiră, la nivel general, într-o parte a politicilor lor. Mises a adus prin lucrările sale noi perspective inovatoare în analiza economică la nivel generalist, deaorece din punct de vedere aplicabil acesta nu oferă și modele practice pentru statele contemporane. Un susținător declarat prin întreaga sa operă a capitalismului de tip laissez-faire și a unei noi paradigme în privința banilor și a ciclurilor economice, Mises a subliniat necesitatea minimalizării intervenției statului în politicile publice economice și inutilitatea în mod majoritar a măsurilor etatiste. Un critic fervent al sistemului economic socialist, argumentele din vasta sa operă sunt valoroase și în prezent.

Bibliografie selectivă:

1. The 5 Most Economically-Free Countries in the World în https://www.investopedia.com/financial-edge/1212/the-5-most-economically-free-countries-in-the-world.aspx, ultima accesare în 06.01.2024.

2.   Ludwig von Mises Was a Free-Market Ideologue, Not a Hardheaded Thinker în https://jacobin.com/2022/10/ludwig-von-mises-free-market-ideology-dogmatism-liberalism-utilitarianism, ultima accesare în 05.01.2024.

3.    Ludwig von Mises pe înțelesul tuturor în https://mises.ro/carti/ludwig-von-mises-pe-inelesul-tuturor/, ultima accesare în 05.01.2024.

4.    An Introduction to the Major Writings of Ludwig von Mises în  https://oll.libertyfund.org/page/mises-major-writings, ultima accesare în 05.01.2024.

5.   The Continuing Relevance of Ludwig von Mises’s Human Action în https://www.fff.org/explore-freedom/article/continuing-relevance-ludwig-von-misess-human-action/, ultima accesare în 05.01.2024.

6.  Ludwig Von Mises: Early Life, Economic Views, Theories în https://www.investopedia.com/terms/l/ludwig-von-mises.asp, ultima accesare în 05.01.2024.

7.      Von Mises, Ludwig, Economia în 7 lecții: Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine, Institutul Mises România, 2020.

8.      Von Mises, Ludwig, The Theory of Money and Credit, Ludwig von Mises Insitute, Auburn, 2009.

Grecu Gabriel-Mădălin, an III, Istorie IF.


[1] Ludwig von Mises, Economia în 7 lecții: Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine, Institutul Mises România, București, 2020, pag. 141.


[2] https://mises.ro/despre-noi/ludwig-von-mises/ accesat în 05.01.2024.


[3] Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, Ludwig von Mises Insitute, Auburn, 2009, pag 24.


[4] https://oll.libertyfund.org/page/mises-major-writings accesat în 05.01.2024.


[5] Ludwig von Mises, Economia..., pag. 158.


[6]Ibidem, pag. 159.


[7] https://oll.libertyfund.org/page/mises-major-writings accesat în 05.01.2024.


[8]https://www.investopedia.com/financial-edge/1212/the-5-most-economically-free-countries-in-the-world.aspx accesat în 05.01.2024.


[9] https://www.fff.org/explore-freedom/article/continuing-relevance-ludwig-von-misess-human-action/ accesat în 06.01.2024.

Milton Friedman

Născut pe 31 iulie 1912 în Brooklyn, New York, Milton Friedman a fost unul dintre cei mai importanți economiști ai secolului XX. Acesta a fost, alături de colegul și prietenul să George Stigler, unul din fondatorii și principalii lideri ai Școlii de economie din Chicago care prin activitatea sa refuză Keynesianismul în favoarea monetarismului, producând numeroși membrii care vor câștiga Premiul Nobel pentru Științe Economice. Friedman chiar a fost și el laureat al acestui premiu în 1976 prin contribuțiile sale cu vedere la analiza teoriei consumului, teoria și istoria monetară și în politica de stabilizare.

În subiectul acestui referat, vom pune în prim-plan ideile prin care Milton Friedman a contribuit în domeniul politicii publice, idei ce au fost adesea adoptate de un număr mare de guverne ale unor state din fostul bloc comunist, dar și de organizații internaționale.

Un prim factor de natura politicii publice este economia de piață liberă și libertatea politică. Acesta era de părere că guvernul nu ar trebui să se implice în sistemul economic și să lase piața să funcționeze liberă, ceea ce era inversul gândirii Keynesianiste care susținea faptul că guvernul trebuie să se implice în economia de piață, mai ales în perioade de recesiune. Friedman a vorbit foarte mult despre importanța pieței libere în cartea sa “Capitalism și Libertate” publicată în anul 1962 în care spune că: “Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spațiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piața liberă pentru a-și organiza grosul activității economice”[1]. Astfel, este de părere că printr-o economie de piață liberă se poate ajunge la libertate politică, având ca și exemplu implicarea acestuia în sistemul economic din Chile în 1975 pentru a reduce inflația, atunci aflat sub dictatura militară a lui Augusto Pinochet. Friedman, grav criticat pentru că ar fi susținut un regim dictatorial, a ținut câteva prelegeri în Chile și implementează schimbul de experiență de studenți între Chile și SUA ce va crea “The Chicago Boys”. Aceștia au devenit economiști ce au impus principiile pieței libere ale lui Friedman, reducând inflația din Chile pe parcursul timpului și devenind un stat democratic în 1990.

De asemenea, principiile de piață liberă ale lui Friedman au influențat și alte state precum Hong Kong-ul care a adoptat minimalizarea intervenției guvernamentale în economia de piață, concurența și privatizarea, dar și deschiderea către piețele internaționale, situând astfel Hong-Kong-ul ca un important sediul economic și financiar, chiar el spunând “Dacă dorești să vezi cum piața liberă funcționează cu adevărat, acesta este locul potrivit”[2]. Un alt exemplu care a implementat piața liberă este Estonia în anii ’90 sub mandatul prim-ministrului Mart Laart, astfel “când într-un moment în care se așteptau ca guvernul să intervină și să ajute, guvernul lui Laart le spunea oamenilor că trebuie să învețe cum să aibă grijă de ei înșiși”[3], toate acestea cu scopul de a introduce conceptul de piață liberă ce a adus Estonia dintr-o fostă țară a blocului comunist în una din statele cu cea mai mare dezvoltare economică din zona baltică.

Un al doilea factor al politicii sociale promovate de Friedman a fost monetarismul al cărui Friedman i-a pus bazele la Chicago în cadrul Școlii de economie de la Chicago, fiind principala teorie care se opune Keynesianismului, aceasta susținând ideea că oferta monetară este principalul factor determinant al cererii în activitatea economică pe termen scurt. Friedman a vorbit pentru prima dată despre monetarism în cartea “A Monetary History of The United States, 1867-1960” scrisă împreună cu Anna Schwartz și lansată în 1963 în care a prezentat o analiză a ofertei monetare în Statele Unite ale Americii de la Războiul Civil până în anii ’60 argumentând că politica greșită a Sistemului Federal de Rezerve al SUA a fost principala cauză a Marii Depresii și că ar fi trebuit să mărească oferta monetară ca reacție în anii de început ai Marii Depresii, numiți de Friedman în cartea sa “Marea Contracție”. 

Acest monetarism al lui Friedman a fost adoptat în anii următori de către Sistemul Federal prin principiul regulii K-procentului a lui Friedman care presupunea ca “oferta monetară să fie majorat cu un anume procent fix pe o perioadă de timp”[4]. Sistemul Federal nu a reușit să să-și atingă obiectul de ofertă monetară propus la începutul anilor ’80 și a renunțat la această regulă și folosesc, ca multe alte țări din ziua de azi, principiul de țintire al inflației.

De menționat faptul că Friedman a influențat și alte state cu monetarismul său, unul dintre ele fiind Marea Britanie printre rândurile conservatorilor. Acesta a avut un rol influent în politica economică condusă de Margaret Thatcher, prim-ministru al Marii Britanii între 1979 și 1990. Astfel pentru a combate inflația, acesteia a adoptat principii monetariste precum scăderea taxelor, privatizare industriilor de stat, introducerea pieței libere, după modelul american. Politica economică din cele două state s-a unit formând un “un model anglo-american al capitalismului bazat pe orientarea către piața liberă care se deosebea de modelul social-democrat al Europei Continentale”[5].

Totodată, acesta s-a mai implicat și în alte domenii ale politicii publice. Acesta a susținut desființarea înrolării obligatorii în armată declarând că acesta a fost “cea mai importantă realizare a mea”[6] și să se impună un sistem militar bazat pe voluntariat. Un alt lucru pe care acesta l-a propus a fost introducerea voucher educațional prin care să îmbunătățească sistemul educațional din SUA și care să permită familiilor elevilor să poată să aleagă dintre școli publice, private, religioase și nereligioase. Acesta a promovat libertarianismul prin legalizarea drogurilor în scopuri medicinale și economice prin susținerea din 2005 a legalizării marijuanei, dar și legalizarea prostituției.

Așadar, Milton Friedman a fost unul dintre cei mai influenți economiști al secolului XX, aducând contribuții în domeniul economiei și al politicii publice, aducând o alternativă la Keynesianism și chiar câștigând un Premiu Nobel. Prin monetarismul său și  prin piața liberă s-au constituit azi state precum Estonia, Chile și a adus îmbunătățiri în sistemul economic al unor state precum Marea Britanie. Desființarea serviciului militar și implicarea s-a în sistemul educațional au consolidat influența sa în economie și politica publică, fiind alături de John Maynard Keynes, unul dintre cei mai influenți economiști ai secolului XX.

Bibliografie

Surse primare:

·Brian Doherty, Best of Both Worlds: An Interview with Milton Friedman în Reason, 1995, disponibil online la 

https://reason.com/1995/06/01/best-of-both-worlds/, ultima dată accesat la 05.01.2024.

·Milton Friedman, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1996.

·Milton Friedman Describes Hong Kong as an Example of the Free Market System, disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=xqh0zXSd4vc de la 00:29, ultima dată accesat la 04.01.2024.

 Surse secundare:

·Alexander William Salter, An Introduction to Monetary Policy Rules, Mercatus Working Center, Arlington, 2014.

·Gary Peach, Economist Friedman’s influence runs deep în The Baltic Times, 22.11.2006, disponibil online la https://www.baltictimes.com/news/articles/16868/, ultima dată accesat la 04.01.2024.

·John F. Lyons, America in the British Imagination: 1945 to the Present, Palgrave Macmillan, New York, 2013.



[1] Milton Friedman, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 21.


[2] Milton Friedman Describes Hong Kong as an Example of the Free Market System, disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=xqh0zXSd4vc de la 00:29, ultima dată accesat la 04.01.2024.


[3] Gary Peach, Economist Friedman’s influence runs deep în The Baltic Times, 22.11.2006, disponibil online la https://www.baltictimes.com/news/articles/16868/, ultima dată accesat la 04.01.2024.


[4] Alexander William Salter, An Introduction to Monetary Policy Rules, Mercatus Working Center, Arlington, 2014, p. 17.


[5] John F. Lyons, America in the British Imagination: 1945 to the Present, Palgrave Macmillan, New York, 2013, p. 103.


[6]Brian Doherty, Best of Both Worlds: An Interview with Milton Friedman în Reason, 1995, disponibil online la https://reason.com/1995/06/01/best-of-both-worlds/, ultima dată accesat la 05.01.2024.

Paul Krugman

 

Paul Krugman s-a născut în Albany, New York, Statele Unite ale Americii pe data de 28 februarie 1953. Acesta a studiat economia la Yale University în 1974 absolvind și obținând licența, va continua studiul economiei la Massachusetts Institute of Technology, iar în 1977 va deveni doctor în economie. Acesta va avea și o carieră de profesor lungă și de succes, fiind profesor la M.I.T., Stanford University, Princeton University și City University of New York’s Graduate Center, se va retrage ca profesor emerit.[1] Împreună cu Robin Wells a publicat două manuale foarte folosite în mediul universitar american legate de Microeconomie și Macroeconomie.[2] A fost de asemenea cercetător în cadrul Biroului Național de Cercetare Economică și a făcut parte între anii 1982-1983 în Consiliul de Consultanți Economici[3] ai Președintelui Ronald Reagan, iar în prezent este membru Group of Thirty, grupare a intelectualilor din domeniul economic și financiar. Paul Krugman a fost premiat cu John Bates Clark Medal în 1991, Asturias Award în 2004 și Nobel Memorial Prize in Economic Sciences în 2008. Premiul Nobel i-a fost acordat pentru „cercetările realizate asupra comerțului internațional și geografiei economice”[4] și anume pentru „demonstrarea efectelor economiilor de scară asupra tiparelor de comerț și asupra locațiilor activitățiilor economice, ideile sale au cauzat o reorientare extensivă in cercetarea asupra problemelor de acest tip”.[5]

Paul Krugman este de asemenea o figură publică foarte activă, este op-ed columnist[6] la revista New York Times din 1999, în trecut scriind pentru revista Slate, între 1996-1999, și revista Fortune, între 1997-1999. Este considerat un scriitor și de succes, pe lângă cărțile și articolele publicate, activitatea ca și cronicar New York Times dovedește talentul de scriitor și abilitatea de a captiva. Prezența publică continuă și abilitatea de a explica concis și simplu publicului concepte și probleme economice, precum și atitudinea critică deschisă față de rivali sau opiniile legate guvern, l-au făcut pe acesta o figură publică populară și îndrăgită. 

Teoriile pentru care Paul Krugman devine cunoscut sunt New Trade Theory și New Economic Geography. Teorii ce au modificat perspectiva asupra economiei internaționale de după Al doilea Război Mondial.

Paul Krugman începe să dezvolte New Trade Theory după o conversație cu fostul coordonator al doctoratului său, Rudi Dornbusch, ca o alternativă la teoriile de atunci ce se legau mai mult de avantajul comparativ când analizau relațiile comerciale și tiparele dezvoltate în acestea. Articolul din 1979, „Increasing Returns, Monopolistic Competition, and International Trade”, este primul ce prezintă bazele acestei teorii.[7] În acest articol Krugman vorbește despre faptul că modelele bazate pe avantajul comparativ și costul de oportunitate nu preziceau mereu relațiile dintre state, unele relații comerciale deviând de la tiparul pe care aceste modele îl prevedeau.[8] După al Doilea Război Mondial acesta observă că din ce în ce mai multe state aveau relații comerciale cu state similare în ceea ce privește produsele schimbate și avantajul comparativ pe care îl au. Astfel, Krugman concluzionează că aceste modele vechi au ratat doi factori de importanță critică, și anume dorința consumatorului de diversitate a brandurilor și faptul că producția favorizează economiile de scară. Astfel diversitatea cerută de consumator explică de ce produse similare sunt schimbate în comerț iar integrarea acestei variabile în model va permite prezicerea acestui aspect. Favorizarea economiilor de scară ar explica un alt lucru observat de economiști, și anume că un stat care necesită pe plan intern un bun în cantități mari reușește să crească și vânzările pe plan extern. Cererea pe plan intern permite specializarea economiei pentru obținerea acelui produs, iar noul surplus mai mare permite și vânzări mai mari pe plan extern. Observația realizată în legătură cu economiile de scară – și anume integrarea costului de transport a produselor în piața internă în model – l-a făcut pe acesta să realizeze că producția ar trebui concentrată într-un singur lor, dar mai ales că producția ar trebui amplasată în locuri în care cererea este mare deja. Acestea au condus apoi la crearea celeilalte teorii pentru care Krugman este cunoscut.

New Economic Geography este o teorie pe care Krugman a dezvoltat-o timp de mai bine de un deceniu, primul articol ce o discută apare în 1991, pentru a reuși să analizeze de ce unele bunuri sunt produse în locurile în care sunt, și de ce munca și capitalul ajung să se concentreze în spații specifice.[9] Noul fenomen geografic identificat de către Krugman este aglomerația, ce apare ca rezultat a unor economii de scară. Ea apare prin concentrarea într-o regiune a oamenilor și companiilor, chiar dacă în diverse domenii, ce aduce beneficii acelei regiuni, nu neapărat companiilor. Beneficiile apar datorită costurilor de transport reduse, concentrarea forței de muncă și schimburilor de idei. Aglomerația, împreună cu efectul pieței interne precum și celelalte efecte pozitive asociate vor interacționa pentru a crea un „feedback loop” pozitiv ce va produce dezvoltare economică în regiunile sau țările respective.[10] Aceste idei ar explica și motivul pentru care din ce în ce mai multă lume începe să trăiască și să muncească în orașe, fiind una dintre cauzele urbanizării recente.

Desigur, ideile lui Krugman se alătura diverselor teorii și idei economice ce există și sunt aplicate și considerate de către state în politica lor economică internă și internațională. China prezintă elemente importante ale teoriilor lui Krugman, chiar dacă nu putem vorbi despre o aplicare intenționată a ideilor lui Krugman – economii de scară și concentrarea lor, implicarea guvernului în economie și diversitatea produselor. Se observă cum produsele chinezești au o mare prezență în piețele globale, putem considera și contrariul urmării principiilor lui Krugman, unde multe state nu intervin în economie sau cel puțin prea decisiv. Spațiul Chinei este de asemenea bine definit în zone economice specializate, fiecare cu propriile obiective de producție, precum spațiile deltelor fluviilor Yangtze și Perlă, care dețin de asemenea și privilegii față de alte regiuni ale Chinei.[11] Însăși Uniunea Europeană se aliniază cu ideile lui Krugman – piața europeană devine unită prin dispariția barierelor comerciale încă de la întemeierea acesteia. De asemenea, în Uniunea Europeană avem concentrări ale diverselor sectoare în provincii specifice precum specializarea Germaniei în industria automobilelor și mașinăriilor. Politicile promovate și implementate de Uniunea Europeană prezintă și ideea intervenției guvernului în economie, facilitând astfel comerțul între statele membre, iar proiectele de infrastructură în care acestea colaborează, cuplate cu dispariția barierelor comerciale, au scăzut semnificativ costurile de transport și abilitatea mișcărilor bunurilor dar și forței de muncă. 

Ideile și modelele lui Paul Krugman rămân relevante și astăzi pentru înțelegerea și analizarea economiei și comerțului dintre state, iar ele se alătură celorlalte modele și teorii, ce împreună ne pot întregi concepția asupra modului de funcționare a lumii și relațiile dintre state.

 

Bibliografie:

Behan, Ann, Who is Paul Krugman?, Investopedia, https://www.investopedia.com/terms/p/paul-krugman.asp#toc-nobel-prize-for-new-model-of-international-trade accesat la data de 06.01.2024.

Britannica, https://www.britannica.com/biography/Paul-Krugman accesat la data de 06.01.2024.

Britannica, https://www.britannica.com/money/topic/special-economic-zone, accesat la data de 06.01.2024.

Econlib, https://www.econlib.org/library/Enc/bios/Krugman.html, accesat la data de 06.01.2024.

Group of Thirty, https://group30.org/members/bio_current/krugman, accesat la data de 06.01.2024.

Krugman, Paul. “The Increasing Returns Revolution in Trade and Geography.” The American Economic Review, vol. 99, no. 3, 2009, pp. 561–71. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/25592474, accesat la 06.01.2024.

 Krugman, Paul. „Increasing Returns, Monopolistic Competition, and International Trade”. Journal of International Economics, no. 9, 1979, p.469-479, North Holland Publishing Company. https://www.fpeckert.me/teaching/readings/KrugmanJIE79.pdf accesat la 06.01.2024



[1] Group of Thirty, https://group30.org/members/bio_current/krugman, accesat la data de 06.01.2024.


[2] Ibidem.


[3] Council of Economic Advisers.

[4] Ann Behan, Who is Paul Krugman?, Investopedia, https://www.investopedia.com/terms/p/paul-krugman.asp#toc-nobel-prize-for-new-model-of-international-trade accesat la date de 06.01.2024. În original: his research on international trade and economic geography.

[5] Ibidem. În original: By having shown the effects of economies of scale on trade patterns and on the location of economic activity, his ideas have given rise to an extensive reorientation of the research on these issues.

[6] Scriitor/cronicar cu rubrică rezervată în ziar în care apar opiniile sale legate de diverse evenimente.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Paul Samuelson

Paul Samuelson, politician și economist american, a avut un impact semnificativ asupra direcției politicii publice, datorită contribuției sale la evoluția teoriilor economice și asupra influenței legilor guvernamentale în domeniul economic. În continuare, voi analiza modul prin care ideile acestuia au format politicile publice în domeniul economiei, atât pe plan național, cât și pe plan internațional.

Paul Samuelson a susținut intervenția guvernamentală în economie pentru a încerca să corecteze problemele pieței și pentru a asigura o distribuție mai egală a resurselor. Teoria sa de bunăstare socială a evidențiat importanța evaluării impactului economic al politicilor publice pentru a putea îmbunătății aspecte generale, acestea au condus la adoptarea unor decizii guvernamentale precum: extinderea asistenței sociale, menținerea unui control asupra prețurilor și reglementarea pieței. Toate acestea trebuiau să minimalizeze inegalitățile din rândul economiei.[1]

 Acesta s-a bazat fundamental pe teoriile lui John Maynard Keynes, astfel a dat naștere teoriei keynesiane, care a avut un impact semnificativ. În perioade de recesiune, guvernele au adoptat legi, care trebuiau să stimuleze creșterea economică, conform acestei teorii. Toate acestea au fost adoptate în diferite perioade ale crizelor economice, spre exemplu, cum ar fi ceea din 2008. De asemenea, contribuția acestuia a condus la dezvoltarea investiților în educație și formare, precum acordarea de burse, împrumuturi cu dobândă redusă pentru studenți și promovarea accesului la învățământul superior.[2]

 În plus, în domeniul politicii fiscale, Paul Samuelson a susținut utilizarea politicii bugetare pentru a asigura reglarea ciclurilor economice. El a introdus conceptul de multiplicator fiscal care menționa că unele cheltuieli guvernamentale au un impact semnificativ destul de mare cu care se pot obține creșteri economice.[3]

În cadrul României, au avut un impact semnificativ în perioada după 1989, când țara a traversat tranziția de la o economie naționalistă la o economie pe piața internațională. Pentru a nu se ajunge din nou la eșecurile comuniste ale pieței, datorită principiilor sale au fost adoptate politice sociale care au condus la extinderea protecției sociale și implementări care reduceau sărăcia. În perioade de criză, România a adoptat teoria keynisiană.[4]

La nivelul Uniunii Europene, principiile Paul Samuelson au reflectat politici orientate către probleme economice și sociale între statele membre, care erau total diferite între ele. Fondurile europene au fost alocate statelor mai sărace, cum ar fi România sau Bulgaria pentru a putea stimula dezvoltarea economică. Politicile sociale la nivelul Uniunii Europene, au inclus domenii precum asistența socială sau asigurarea medicală.[5]

 Pe plan internațional, organizațiile au adoptat principiile lui Samuelson, care au influențat adoptarea politicilor din cadrul Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondiale. În unele cazuri, au promovat intervenția guvernamentală pentru a reduce dezechilibrele economice și sociale. Aceste au promovat și programe de educație și formare, mai mult, au acordat asistență pentru îmbunătățirea capitalului uman.[6]

 În concluzie, principiile lui Paul Samuelson au avut o influență substanțială asupra politicii publice contemporane. Susținerea intervenției guvernamentale în economie, formularea politicii fiscale și a stimulentelor economice au modela deciziile guvernamentale într-un mod care au avut impact în evoluția economică. Aceste principii au influențat politice publice în diferite contexte, de la nivel național la nivel global.



[1] Samuelson, P. A., Foundations of Economic Analysis, Editura Harvard University Press, Cambridge, 1947, p.25


[2] Ibidem, p.30


[3] Ibidem, p.50


[4] OECD, The Global Crisis: Causes, Responses, and Challenges, OECD Publishing, 2009, p.5


[5] Ibidem, p.10


[6] Buiter, W. H., The Role of Economic Policy After the New Classical Macroeconomics, Carnegie-Rochester Conference Series în Public Policy, 1980,  p.139

 

BIBLIOGRAFIE:

Buiter, W. H., The Role of Economic Policy After the New Classical Macroeconomics, Carnegie-Rochester Conference Series în Public Policy, 1980;

OECD, The Global Crisis: Causes, Responses, and Challenges, OECD Publishing, 2009;

Samuelson, P. A., Foundations of Economic Analysis, Editura Harvard University Press, Cambridge.

 

Robert Mundell

Robert Alexander Mundell, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1999, s-a impus ca una dintre personalitățile marcante ale domeniului economic mondial. Născut pe 24 octombrie 1931 în Kingston, Ontario, Canada, Mundell și-a dedicat o carieră remarcabilă studiului și înțelegerii fenomenelor economice globale. Prin parcursul său academic, Mundell a deținut poziții prestigioase la universități de top din lume și a activat în calitate de consilier economic la nivel internațional, lucrând cu organizații precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Comisia Europeană.

 

Începând din 1974, el a fost Profesor de Economie la Universitatea Columbia și a atins apogeul carierei academice prin obținerea titlului de Profesor Universitar în 2001. Educat la MIT și London School of Economics, Mundell și-a consolidat influența în calitate de consultant pentru organizații precum Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și Banca Mondială. Contribuțiile sale notabile se extind de la formularea teoriei zonelor optime de circulație a valutei la elaborarea unui model standard de macroeconomie internațională și co-fondarea economiei de tip ofertă. A scris extensiv despre istoria sistemului monetar internațional, a contribuit la înființarea monedei euro și a co-fondat Zagreb Journal of Economics în 1997. Recunoașterea sa în lumea academică, ilustrată de distincții precum Premiul Nobel, Medalia Jacques Rueff și Doctor Honoris Causa, subliniază impactul profund al contribuțiilor sale asupra teoriei economice și a politicii internaționale.

 

Robert Mundell, cunoscut drept "părintele euro-ului," a avut un impact major în stabilirea monedei comune. În articolul său din 1961, "Zonele Optime de Circulație a Valutei," publicat în American Economic Review, el a fundamentat teoretic conceptul de monedă comună, evidențiind necesitatea mobilității înalte a forței de muncă și a flexibilității salariale pentru a gestiona eficient șocurile externe. Mundell a subliniat avantajele ratei de schimb flexibile, cum ar fi politica monetară independentă în fața șocurilor economice variate. În ciuda recunoașterii că Europa nu corespundea criteriilor pentru o zonă optimă de circulație a valutei, el anticipa că euro ar putea stimula o colaborare fiscală mai strânsă, subliniind necesitatea disciplinei monetare impusă de Banca Centrală Europeană. Într-un interviu din 2008, Mundell a anticipat apariția unei monede globale în următoarele decenii, posibil generată din competiția între criptomonede pentru stabilitate în tranzacțiile internaționale. Previziunile sale continuă să influențeze discuțiile despre viitorul monedelor internaționale și rolul lor în peisajul financiar în schimbare.

 

 

La începutul anilor 1960, în timp ce lucra în departamentul de cercetare al Fondului Monetar Internațional, Robert Mundell a inițiat analiza macroeconomică a ratelor de schimb și a impactului lor asupra politicilor monetare. În 1961, el a dezvoltat teoria conform căreia o singură monedă ar fi viabilă într-o regiune economică, cunoscută ca o zonă optimă de circulație a valutei, unde există libera mișcare a forței de muncă și a comerțului. Fiind primul economist care a studiat efectele ratelor de schimb fluctuante, Mundell a introdus comerțul extern și mișcările de capital în modelele economice anterioare, demonstrând că extinderea mobilității internaționale a capitalului influența politicile de stabilizare. A concluzionat că rata de schimb a unei țări este determinată pe piețele de capital de dorința și voința oamenilor de a deține moneda acelei țări, iar acest aspect este influențat de percepția lor asupra perspectivei economice naționale, inflației și politicilor monetare.

 

În concluzie, contribuțiile semnificative ale lui Robert Mundell în domeniul economic și al practicilor internaționale au lăsat o amprentă durabilă. Cunoscut ca "părintele euro-ului," de la teoria zonelor optime de circulație a valutei până la implicarea în crearea monedei euro, Mundell a modelat viziuni esențiale. Cariera sa remarcabilă, atât în calitate de profesor la universități de prestigiu, cât și în consilierea instituțiilor internaționale, evidențiază impactul durabil. Prin contribuțiile sale la evoluția monedelor internaționale și promovarea stabilizării economice, Mundell a influențat semnificativ discuțiile actuale despre viitorul sistemelor financiare și al monedelor globale.

 

 

 

Bibliografie

1.      The Nobel Prize, Robert Mundell Facts, https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1999/mundell/facts/ , 07.01.2024

2.      Biography of Robert Mundell,       https://web.archive.org/web/20120402074623/http://www.polyu.edu.hk/iao/nobel2009/mundell_bio.pdf, 07.01.2024

3.      Robert Munde.net, The Works of Robert Mundell, https://robertmundell.net/biography/ 07.01.2024

4.      Tom Redburn, Robert A. Mundell, a Father of the Euro and Reaganomics, Dies at 88, în The New York Times, 2021

5.      Britannica, Robert A. Mundell, https://www.britannica.com/biography/Robert-A-Mundell, 07.01.2024

 

 

 

 

Robert Solow

Robert Solow

 

           

Robert Solow a fost un economist american recunoscut pentru teoriile sale în studiul dezvoltării economice. Acesta s-a născut pe 23 august 1924 în Brooklyn, New York, U.S.A. . Activitatea sa academică culminează în 1940 când este acceptat la Harvard, însă din 1941 până în 1945 este obligat să renunțe și să participe la cel de al doilea război mondial. Odată cu finalizarea războiului, în 1945 se întoarce la Harvard, unde își continuă licența, masteratul și doctoratul. Din 1949 a început să predea cursuri de economie la Massachusetts Institute of Technology.

Datorită contribuțiilor sale, Robert Solow căstigă, în 1961, John Bates Clark Award pentrul cel mai bun economist sub vârsta de 40 de ani, în 1987 a fost distins cu Premiul Nobel în Științe economice, în 1999 primește National Medal of Science, iar în 2011 îi este oferit Honorary Degree in Doctor of Science din partea Universității Tufts.

Din multitudinea cercetărilor sale, un loc special îl ocupă modelul de creștere Solow, o teorie publicată în 1956. Aceasta oferă o explicație amplă pentru mecanismele care stau la baza creșterii economice printre care se enumeră: acumularea de capital (investiții constante), legea randamentelor marginale descrescătoare (creșterea economică nu poate fi menținută doar de capital), procesul tehnologic (contribuie la creșterea eficienței și la sporirea randamentului în utilizarea capitalului și a forței de muncă) și stabilitatea echilibrului (rata de creșterea capitalului și rata de creștere a forței de muncă determină rata de creștere a producției).

Modelul de creștere Solow nu a fost aplicat în mod direct, ci mai degrabă, a avut o influență indirectă în formularea politicilor economice ale țărilor din Uniunea Europeană. Conceptele din teoria creșterii economice și din Modelul Solow au fost introduse în departamente care privesc: liberalizarea piețelor și integrarea economica (crearea unei piețe unice europene, adoptarea monedei euro), investițiile în capital (Uniunea Europeană promovează investițiile în infrastructură, educație, cercetare), inovația și progresul tehnologic (facilitarea transferului de tehnologie și sprijinirea sectoarelor), și forța de muncă (adaptarea acesteia la noile cerințe ale economiei.)

Pentru a întelege cum România a aplicat aceste politici, trebuie să avem în vedere că din 1947 până în 1989 a fost o țară comunistă cu o economie planificată centralizată, iar statul deținea controlul total asupra resurselor economice. După căderea regimului, România a trecut printr-o perioadă de tranziție economică în care s-a încercat implementarea unor politici economice care să promoveze privatizarea, liberalizarea piețelor. Nici în acest caz ideile lui Solow nu au fost implementate direct, ci au avut o influență mai pregnantă și au fost preluate concepte precum investițiile în capital, inovația, îmbunătățirea forței de muncă.

Concluzionând, Robert Solow a fost un economist american remarcabil care a contribuit într-un mod semnificativ la teoria creșterii economice prin modelul Solow. În ceea ce privește impactul său asupra Uniunii Europene și a României, în special, putem afirma că ideile sale se reflectă în politicile adoptate de tările europene.

 

 

Bibliografie

 

1.     https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1987/solow/facts/ accesat la data de 05.01.2024

2.     David N.Weil, Economic Growth, New York, Addison Wesley Press, 2009

3.     https://op.europa.eu/webpub/com/eu-what-it-is/ro/ accesat la data de 05.01.2024

Ronald Coase

Ronald Coase (1910-2013) a fost un economist englez cunoscut pentru ideile sale care i-au adus premiul Nobel pentru economie în anul 1991. Acesta a ocupat fucția de profesor de economie la Facultatea de Drept a Universității din Chicago în perioada 1964-1982. Economistul englez este cunoscut pentru cele două articole publicate de acesta, respectiv Natura firmei publicat în 1937 și Problema costului social publicat în 1960. Pe lângă cele două articole acesta a scris și două cărți importante pentru domeniul economiei intitulate The Firm, the Market, and the State și How China Became Capitalist. În ultimii săi ani de viață s-a ocupat de studiul economiei din China și a structurii instituționale a producției.

Ronald Coase poate să fie considerat un pionier al conceptelor care privesc aspecte precum costul tranzacției și modul în care dreptul la proprietate influențează societatea. 

În articolul Problema costului social apare conceptul care va căpăta ulterior numele de teorema lui Coase. În articol face apel la specialiștii în drept să ia în considerare procesul de negociere a dreptului în afara contextului litigiilor. În construirea acestui concept economistul vine cu un exemplu concret pornind de la un fermier și turma sa care intră pe proprietatea vecinului, situație în care amândoi au de pierdut. Ronald Coase susține că este irelevant ale cui sunt drepturile de proprietate atunci când costul tranzacțiilor este nul și că cei doi fermieri se văd nevoiți să ajungă la o înțelegere. Momentul în care drepturile de proprietate au un impact seminificativ este atunci când costurile de tranzacție sunt mari. Astfel, drepturile de proprietate trebuie să fie distribuite la un nivel la care să se ajungă la o acțiune economică eficientă. Dacă faptul că oile trec pe proprietatea vecinului duce la rezultate ineficiente atunci proprietarul, în acest caz vecinul, ar trebui să restricționeze accesul turmei. Prin urmare, la baza teoremei lui Coase stă faptul că în anumite condiţii, alocarea iniţială a drepturilor de proprietate nu contează pentru alocarea eficientă a resurselor. 

Un alt articol important al lui Ronald Coase este Natura firmei (1937) prin care introduce conceptul de cost al tranzacției cu scopul de a explica evoluția companiilor și a industriilor. Costurile de tranzacție sunt costurile asociate cu încheierea și executarea contractelor. Aceste costuri pot include costuri de căutare a partenerilor, costuri de negociere, costuri de supraveghere a contractelor și costuri de rezolvare a litigiilor. Ronald Coase argumentează că firmele apar atunci când costurile de tranzacție de pe piață sunt mai mari decât costurile de organizare a activităților economice în interiorul firmei. În acest caz, firmele pot reduce costurile de tranzacție prin integrarea activităților economice care ar fi, în mod normal, efectuate de diferiți agenți pe piață.

Ideile lui Roland Coase cu privire la înțelegerile între două entități fără intervenția statului erau aplicate în aproape toate țările până acum câteva decenii când state precum SUA, țările membre UE, statele socialiste/comuniste etc. au început să intervină în acest proces.  Astfel, în prezent fiind foarte greu de pus în practică ideile lui Ronald Coase cu privire la schimb, deoarece există această dorință a multor țări de a le reglementa și/sau supraveghea. Din perspectiva costului de tranzacție un bun exemplu este firma Apple care  integrează activitățile de proiectare, producție și distribuție a produselor sale electronice. Acest lucru îi permite să reducă costurile de tranzacție asociate cu contractarea cu furnizori diferiți pentru fiecare dintre aceste activități.

În concluzie, Ronald Coase a venit în domeniul economiei cu o  nouă perspectivă care a oferit un mijloc de înțelegere al modului de funcționare al unei forme, dar și prin abordarea sa a schimbului lipsit de intervenția statului, care în prezent începe să devină mai rar.

 

Bibliografie:

https://www.tutor2u.net/economics/reference/what-were-some-of-the-key-ideas-of-economist-ronald-coase , accesat 05.01.2024 ora 17:00.

https://www.cambridge.org/core/journals/journal-of-institutional-economics/article/abs/ronald-coases-impact-on-economics/73CF51E93F89619D87849D074BF195B8 , accesat 05.01.2024 ora 17:30.

https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1991/coase/biographical/ , accesat 05.01.2024 ora 17:30

https://www.coase.org/aboutronaldcoase.htm , accesat 05.01.2024 ora 17:30.

Pentru aplicarea politicilor propuse de Ronald Coase am preluat de pe:

https://www.investopedia.com/terms/c/coase-theorem.asp , accesat 05.01.2024 ora 18:00.

https://www.interaction-design.org/literature/article/apple-s-product-development-process-inside-the-world-s-greatest-design-organization , accesat la 12.01.2024.

Simon Kuznets

Simon Kuznets este un economist evreu născut în 1901 în Pinsk, stabilit în SUA din 1922, unde a trăit până în 1985. A studiat la Universitatea Columbia și a predat la Universitățile Pennsylvania, John Hopkins și Harvard. În anul 1971 este acordat Premiul Nobel pentru Economie pentru lucrarea Economic Growth of Nations.

În timpul carierei sale, Kuznets și-a expus ideile și cercetările în ceea ce privește măsurarea și analiza creșterii economice, a subliniat importanța analizării inegalității economice și a dezvoltat conceptul de Produs Intern Brut. În cercetările sale a insistat că datele economice trebuie să includă informații despre structura populației, tehnologie, calitatea muncii, structura guvernamentală, comerț și piețe pentru a oferi un model precis. 

Probabil cel mai important concept elaborat de Simon Kuznets este cel de Produs Intern Brut; concept folosit în economie și astăzi și elaborat în anii 1930. Ideea Produsului intern brut este să ofere o imagine a valorii tuturor bunurilor și serviciilor într-o țară într-un anumit interval de timp; astfel, să se observe preformanța economică a țării. Prima măsură a produsului intern brut pe care Kuznets a făcut-o a fost în vederea evaluării performanțelor economice. Din acel moment, conceptul de Produs Intern Brut a devenit unul dintre cei mai importanți indicatori economici, folosit pentru compararea performanțelor economice între țări. Însă, acest indicator economic nu reflectă în mod direct calitatea vieții sau distribuția veniturilor; de aceea, trebuie folosit în combinație cu alți indicatori pentru a reda o imagine aproximativ completă asupra stării economice și sociale.

Uniunea Europeană folosește acest indicator economic pentru a calcula standardele de viață. Compară produsul intern brut exprimat în SPC ( standardul puterii de cumpărare) al fiecărei țări pentru a obține o imagine de ansamblu a standardelor de viață în Uniunea Europeană.

De aici, fiecare țară membră a Uniunii Europene încearcă să își influențeze într-un mod pozitiv produsul intern brut. În cazul României pentru a susține creșterea economică și un produs intern brut pozitiv s-a investit în Podul peste Dunăre de la Brăila; investiție semnificativă în infrastructură. Acest pod are ca scop îmbunătățirea conexiunilor dintre regiunile din sud-estul României și restul țării; astfel, facilitează transportul de mărfuri, dar și cel de persoane.

Un proiect care vizează creșterea economică și implicit un produs intern brut favorabil României este „ Start-Up Nation”. Prin acest proiect se acordă sprijin financiar noilor întreprinderi mici și mijlocii. Astfel, statul oferă finanțare și facilități fiscale cu scopul de a stimula antreprenoriatul și creșterea sectorului privat.

Un alt exemplu îl reprezintă programele de subvenționare a cursurilor de formare tehnică. Companiile care investesc in astfel de cursuri ar putea primi subvenții care să acopere parțial sau integral costurile cursurilor. Aceste cursuri subvenționate pot influența produsul intern brut deoarece formarea tehnică a angajaților le îmbunătățește competențele, ceea ce duce la creșterea producției și a serviciilor furnizate de companii. O astfel de politica de subvenționare poate duce la o creștere economică pe termen lung prin îmbunătățirea capitalului uman.

În concluzie, ideile lui Simon Kuznets influențează până în zilele noastre politicile publice. Cel mai important concept al său, produsul intern brut ajută la calcularea standardelor de viață și implicit a creșterii economice. Prin politicile fiscale sau legate de infrastructură, acest indice economic poate fi influențat pozitiv pe termen lung.

Bibliografie:

Thomas Piketty

Thomas Piketty este un economist francez, autor al bestseller-ului “Capitalul în secolul al XXI-lea” și a continuării acelei lucrări, “Capital și Ideologie”. Părinții lui au fost troțkiști militanți, iar el s-a afiliat ulterior cu Partidul Socialist Francez.[1] Este cunoscut pentru analizele sale cu privire la inegalitățile dintre oameni în sistemul capitalist, în ceea ce privește veniturile și acumularea averilor. În cea mai celebră lucrare a sa, Piketty analizează evoluția inegalității de venituri și averi pe o perioadă lungă de timp, acoperind multiple țări, și propune teorii și politici pentru a înțelege și aborda această problemă. Acesta formulează o teorie care afirmă că, în absența intervenției din partea statului, inegalitățile economice cresc în mod natural în capitalism. El argumentează că “o ţară care economiseşte mult şi care creşte lent acumulează pe termen lung un enorm stoc de capital - ceea ce la rândul său poate avea consecinţe considerabile asupra structurii sociale şi a repartizării avuţiilor în ţara în cauză”.[2] Mai precis, rata de rentabilitate a capitalului este, în mod obișnuit, mai mare decât rata de creștere economică, lucru care duce la acumularea inegală a averilor. Prin “Capital și Ideologie”, Piketty a încercat să demonstreze cum inegalitatea ține de alegerile politice mai mult decât de evoluția tehnologiei sau de globalizare.[3] Fragmentul de început al cărții spune că “fiecare societate umană trebuie să-și justifice inegalitățile ca să evite prăbușirea întregului edificiu socio-politic. Astfel, se creează o serie de discursuri și ideologii contradictorii în scopul legitimării inegalității deja existente sau pe care oamenii ar trebui sa și-o justifice”.[4] În secolul al XX-lea, crizele generate de cele două războaie mondiale au dus la scăderea averilor celor mai bogați (prin confiscarea, distrugerea sau redistribuirea capitalului lor), deci la micșorarea inegalității în societate. După Al Doilea Război Mondial, taxele și măsurile menite să prevină creșterea inegalităților au ținut fenomenul relativ sub control. Însă, începând cu finalul anilor 70’, prin aportul unor politicieni precum Thatcher sau Reagan,[5] aceste măsuri au fost abandonate iar trendul măririi diferențelor dintre cei mai înstăriți și restul populației și-a reluat cursul ascendent și este în continuă creștere de atunci.

Soluțiile propuse de Piketty pentru a micșora pe cât posibil această inegalitate sunt des întâlnite în dezbateri politice sau economice, mai ales în rândul persoanelor de stânga, iar unele dintre ele au fost chiar puse în aplicare, în proporții și contexte mai mult sau mai puțin limitate. Diverse țări au extins programele sociale pentru a asigura un acces mai bun la educație, îngrijire medicală și alte servicii sociale pentru toți cetățenii. În 2013, Franța a introdus un impozit pe avere pentru activele care depășesc 1,3 milioane de euro, inspirat de ideile lui Piketty cu privire la redistribuirea averii.[6] În 2020, și Spania a introdus un impozit pe avere pentru activele care depășesc 10 milioane de euro, având scopul de a reduce inegalitățile și de a obține venituri pentru programele sociale.[7] Cu toate acestea, impozitul a fost criticat pentru că este prea complex și dificil de pus în aplicare, iar unii indivizi bogați și-au mutat activele în afara țării pentru a evita plata taxei. Norvegia și Suedia au implementat taxe de moștenire care limitează moștenirea și acumularea de avere, aplicând conceptul de "moștenire pentru toți" (inheritance for all). Guvernul norvegian a introdus un impozit pe avere pentru moșteniri, cu rate mai mari pentru moștenirile mai mari.[8] Germania și Suedia au implementat politici pentru a crește reprezentarea lucrătorilor în guvernarea corporațiilor, corespondente ideii de socialism participativ al lui Piketty. În Germania, lucrătorii au locuri în consiliile de administrație ale companiilor, în timp ce în Suedia, lucrătorii au o importanță sporită prin reprezentare sindicală în luarea deciziilor din cadrul companiilor.[9]

În ansamblu, munca lui Piketty a avut un rol semnificativ în aducerea subiectului inegalității pe agenda globală și a oferit o critică convingătoare și influentă a forțelor economice și politice care alimentează acest fenomen.

 

Bibliografie:

1.     Thomas Piketty, Capital and Ideology, trad. Arthur Goldhammer, Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, 2020.

2.     Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, trad. Irina Brateş și Lucia Popovici, București, litera, 2015.

3.     Martin L. White, Thomas Piketty, accesat la https://www.britannica.com/biography/Thomas-Piketty

4.     Idrees Kahloon, Thomas Piketty Goes Global, accesat la https://www.newyorker.com/magazine/2020/03/09/thomas-piketty-goes-global

5.     Tilman Hartley, Jeroen van den Bergh & Giorgos Kallis, Policies for Equality Under Low or No Growth: A Model Inspired by Piketty  Economy, aceesat la  https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/09538259.2020.1769293

6.     Simon Kuper, This economist has a radical plan to solve wealth inequality, accesat la https://www.wired.co.uk/article/thomas-piketty-capital-ideology



[1] Martin L. White, Thomas Piketty, accesat la https://www.britannica.com/biography/Thomas-Piketty

[2] Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, trad. Irina Brateş și Lucia Popovici, București, litera, 2015, p. 276.

[3] Simon Kuper, This economist has a radical plan to solve wealth inequality, accesat la https://www.wired.co.uk/article/thomas-piketty-capital-ideology 

[4] Thomas Piketty, Capital and Ideology, trad. Arthur Goldhammer, Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, 2020, p. 1.

[5] Ibidem, p. 30-32.

[6] Tilman Hartley, Jeroen van den Bergh & Giorgos Kallis, Policies for Equality Under Low or No Growth: A Model Inspired by Piketty  Economy, aceesat la  https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/09538259.2020.1769293

[7] Idrees Kahloon, Thomas Piketty Goes Global, accesat la https://www.newyorker.com/magazine/2020/03/09/thomas-piketty-goes-global

[8] Tilman Hartley, Jeroen van den Bergh & Giorgos Kallis, Policies for Equality Under Low or No Growth: A Model Inspired by Piketty  Economy, aceesat la  https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/09538259.2020.1769293

[9] Simon Kuper, This economist has a radical plan to solve wealth inequality, accesat la https://www.wired.co.uk/article/thomas-piketty-capital-ideology

Thomas Sowell

Thomas Sowell este un economist și un sociolog american, născut în anul 1930, originar din Carolina de Nord. Acesta a scris despre economie, drept, istoria culturală sau istoria ideilor. Acesta a predat economie la diverse universități precum California, Amherst și Cornell. De asemenea, a predat și istoria ideilor la Universitatea Brandeis[1]. Acesta și-a început cariera în anii 60’ în Departamentul de Muncă, având funcția de economist, urmând mai apoi să predea la universitățile Rutgers, respectiv Howard. În 1980 a devenit profesor asociat la Institutul Hoover din cadrul Universității Stanford[2].

El și-a desfășurat activitatea într-un context istoric și social extrem de dinamic, cuprins între a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI. În anii '60 și '70, lumea a fost martoră la schimbări semnificative precum mișcările pentru drepturile civile, revoluția culturală și transformările economice globale. Perioada a fost marcată de Războiul Rece, cu tensiuni politice și economice accentuate între blocurile estic și vestic. În timpul activității sale, Sowell a navigat prin transformări sociale și economice, iar gândirea sa a fost modelată și influențată de aceste evenimente majore. Anii '80 și '90 au fost marcați de căderea Uniunii Sovietice și expansiunea ideilor neoliberale în domeniul econmic. În contextul global, s-au produs și schimbări semnificative în paradigmele de gândire și în modul în care societățile abordau problemele economice și sociale. Toate aceste aspecte au oferit un cadru complex pentru dezvoltarea și influențarea ideilor lui Thomas Sowell asupra economiei și politicilor publice[3].

Astfel, în opinia lui Sowell, în ceea ce privește piața economică a unui stat, guvernul trebuie să aibă o intervenție limitată în piață, iar piața liberă și mecanismele de piață sunt cele mai eficiente instrumente pentru alocarea resurselor. Acesta susține că  piețele libere permit indivizilor și firmelor să ia decizii informate, să concureze și să inoveze, generând astfel creștere economică și prosperitate. Economistul promovează ideea că intervenția guvernamentală excesivă poate duce la distorsiuni în funcționarea pieței, inhibând inițiativa privată și inovația. Prin explorarea evoluției istorice a politicilor publice, acesta subliniază riscul creșterii cheltuielilor guvernamentale și extinderii reglementărilor, atrăgând atenția asupra impactului lor asupra libertății individuale și a eficienței economice. Viziunea sa asupra economiei se reflectă în critica fermă a măsurilor care limitează libertatea piețelor și în pledoaria pentru politici care să faciliteze inițiativa privată, creând astfel un cadru favorabil dezvoltării economice durabile. Ideile sale au fost și rămân influente în formularea și evaluarea politicilor publice în societatea contemporană[4].

În ceea ce privește raportarea la condiția afro-americanilor, Sowell este recunoscut pentru viziunea sa conservatoare, afirmând că sărăcia în rândul minorităților este mai degrabă o consecință a valorilor grupului și nu a discriminării sociale și politice. Acesta este de părere că dacă discriminarea rasială ar fi dispărut, afro-americanii nu ar fi avut neapărat venituri egale cu cei de rasă albă, exemplificând în același timp că alte populații minoritare precum chinezii, indienii sau japonezii au avut venituri mai mari decât albii americani la un moment dat în istorie. Thomas Sowell aduce o perspectivă clară și analitică asupra impactului discriminării rasiale asupra veniturilor afro-americanilor în istoria Statelor Unite. El evidențiază faptul că, deși discriminarea rasială a avut cu siguranță un rol în determinarea veniturilor mai scăzute ale acestei comunități, evaluarea exactă a acestui impact este dificilă, dată fiind variația semnificativă în educație și venituri între diferitele grupuri demografice. Sowell pune accentul pe discrepanțele semnificative în educația furnizată de guvern, în special în perioada legilor Jim Crow, și subliniază diferențele semnificative între populația albă și cea afro-americană. El remarcă, de asemenea, îmbunătățirile semnificative în educația afro-americanilor în decadele anterioare legislației drepturilor civile din anii 1960 și politicilor de acțiune afirmativă din anii 1970, argumentând că aceste schimbări au contribuit la o reducere semnificativă a sărăciei în rândul familiilor negre. Cu toate acestea, Sowell subliniază și complexitatea de a atribui în mod arbitrar aceste schimbări legislației privind drepturile civile, evidențiind și o perioadă anterioară caracterizată de creșterea educației negrilor și migrație masivă din Sud. Astfel, el furnizează o perspectivă critică și echilibrată asupra relației  dintre discriminare, educație și venituri în istoria comunităților afro-americane din SUA[5]. 

Un exemplu bun al impactului ideilor lui Thomas Sowell asupra politicii din SUA este ilustrat în reformele fiscale din anii '80. Sowell a promovat ideea reducerii impozitelor pentru a promova creșterea economică și a diminua rolul guvernului în economie. Această perspectivă a fost adoptată de administrația Reagan în 1981, când președintele Ronald Reagan a implementat o serie de reduceri fiscale semnificative. Aceste măsuri au condus la o revitalizare economică, cu creșterea producției, investițiilor și ocupării forței de muncă[6]. Ideile lui Sowell, promovând libertatea economică și limitarea intervenției statului, au influențat, astfel, direcția politicilor fiscale din acea perioadă.

În ceea ce privește reglementarea economică, ideile lui Thomas Sowell au influențat dezbaterea privind rolul guvernului în controlarea pieței. Sowell a argumentat în favoarea unui rol limitat al statului, promovând ideea că intervenția excesivă poate afecta inovația și eficiența economică[7]. Această perspectivă a fost evidențiată în perioada post-criză financiară din 2008, când dezbaterea asupra reformelor financiare a fost marcată de discuții despre cât de necesară este reglementarea. 
Ideile și perspectivele elaborate de acesta despre salariul minim reflectă o abordare pragmatică și analitică a impactului acestui instrument asupra economiei. Sowell a argumentat că, în ciuda intențiilor bune ale susținătorilor salariului minim, această măsură poate avea consecințe negative, în special pentru lucrătorii cu niveluri mai scăzute de calificare[8]. El a subliniat că stabilirea unui salariu minim obligatoriu poate duce la scăderea cererii pentru forță de muncă la niveluri de intrare, ceea ce ar putea afecta negativ șansele angajării pentru cei fără experiență[9] și a susținut că, în loc să impună un salariu minim, piața ar trebui să determine prețul muncii în funcție de cerere și ofertă[10]. De asemenea, a pus accent pe importanța flexibilității în stabilirea salariilor, argumentând că astfel de decizii ar trebui lăsate în seama negocierilor între angajatori și angajați, permițând astfel economiei să se adapteze la schimbările circumstanțelor[11]. 

În concluzie, gândirea economistului Thomas Sowell aduce o perspectivă semnificativă asupra interacțiunii dintre discriminarea rasială, educație și venituri în istoria Statelor Unite. Prin analiza sa, Sowell evidențiază complexitatea acestor factori și subliniază că evaluarea impactului discriminării nu poate fi simplistă, dată fiind diversitatea semnificativă în educație și venituri între diferite grupuri demografice. Ideile sale au consecințe profunde asupra înțelegerii actuale a sistemului economic, subliniind că soluțiile nu pot fi găsite într-o abordare unilaterală sau în politicile bazate pe categorii etnice. În schimb, promovarea educației de calitate și eliminarea discriminării, atât în sectorul public, cât și privat, rămân aspecte cruciale pentru asigurarea unei societăți mai echitabile și prospere. Cu toate acestea, Sowell ne amintește că schimbările semnificative în educație și venituri nu pot fi atribuite exclusiv acțiunilor legislative, subliniind importanța eforturilor individuale în istoria economică contemporană. Astfel, ideile sale au relevanță și aplicabilitate în înțelegerea  provocărilor economice actuale, încurajând o abordare echilibrată  pentru atingerea unei societăți mai prosperă și echitabile.

BIBLIOGRAFIE

SURSE SECUNDARE

  1. Riley, Jason L., Maverick. A biography of Thomas Sowell, New York, Basic Books, 2021.

  2. Sowell, Thomas, Affirmative action around the world. An empirical study, New Haven& London, Yale University Press, 2004.

  3. Sowell, Thomas, Basic economics. A citizen’s guide to the economy, New York, Basic Books, 2000.

SURSE WEB

[1]Hoover Institution, Thomas Sowell, Rose and Milton Friedman Senior Fellow on Public Policy, disponibil la: https://www.hoover.org/profiles/thomas-sowell , accesat pe data de 03.01.2024.

[2]John Cortez, "Sowell, Thomas 1930-" în Contemporary Black Biography, disponibil la: https://www.encyclopedia.com/people/history/historians-miscellaneous-biographies/thomas-sowell, accesat pe  data de 03.01.2024.

[3]Jason L. Riley, Maverick. A biography of Thomas Sowell, New York, Basic Books, 2021, pp.100-103.

[4]Thomas Sowell, Basic economics. A citizen’s guide to the economy, New York, Basic Books, 2000, pp. 238-243.

[5]Thomas Sowell, Affirmative action around the world. An empirical study, New Haven & London, Yale University Press, 2004, pp. 118-120.

[6]John Cortez, "Sowell, Thomas 1930-" în Contemporary Black Biography, disponibil la: https://www.encyclopedia.com/people/history/historians-miscellaneous-biographies/thomas-sowell, accesat în data de 03.01.2024.

[7]Jason L.Riley, op.cit, pp.17-28.

[8]Ibidem, pp. 40-42.

[9]Ibidem, pp.97-98.

[10]Ibidem, pp.106-107.

[11]Ibidem,  pp.122-138.

Vilfredo Pareto

Economist și sociolog italian, a rămas cunoscut în istoria economiei prin intermediul lucrării sale, Cours d’économie politique (1896), cu ajutorul căreia a putut relata faptul că 80% din rezultatele unei acțiuni provin de la 20% din cauze, studiul său fiind ghidat de două observații principale ale sale. Prima dintre acestea reflectă faptul că 80% din bogăția unei țări aparținea a aproximativ 20% din populație, iar a doua ilustrează cum aproximativ 20% din păstăile de mazăre reprezentau aproximativ 80% din recolta sa totală. Principiul său a fost remarcat după Al Doilea Război Mondial, când doi pioneri ,,au făcut valuri”[1] cu acesta, dându-și seama de importanța sa.

În lucrarea sa, Principiul 80/20. Cum să obții mai mult cu mai puțin., Richard Koch arată că ce a gândit Vilfredo Pareto poate fi folosit în mai multe domenii, precum: afaceri, managementul timpului și dezvoltarea personală. Într-o societare, cifra de afaceri provine în procent de 80% din relația cu clienții mari, iar 20% din relația cu clienții medii și mici, în timp ce profitul provine mai mult din relațiile cu clienții medii și mici decât din cele cu clienții mari. Koch oferă o lecție prin care dacă este aplicat corect principiul lui Pareto se vor realiza foarte multe lucruri cu mult mai puțin efort și afirmă faptul că economistul italian a descoperit lipsa sistematică și previzibilă a unui echilibru între intrări și ieșiri, între cauze și urmări și între efort și rezultate.

Optimul Pareto se referă la cel mai înalt nivel de eficiență rezultat dintr-o alocare optimă în care orice modificare a acestei alocări ar înrăutăți ceva sau pe cineva. Altfel spus, distribuția factorilor de producție inegală este un fenomen natural, iar o societate trebuie să accepte acest principiu și să se adapteze în conformitate cu acesta.

Să ne imagină o axă unde x reprezintă dreapta orizontală și are valorile 10, 20, 40, 60, 80, 100, iar y reprezintă dreapta verticală și are valorile 25, 50, 75, 100, 125. Punctului 10 de pe dreapta x îi corespunde punctul 100 de pe dreapta y, punctului 40 de pe dreapta x îi corespunde punctul 100 de pe dreapt y etc. Pentru a afla cum funcționează optimul Pareto, trebuie să adresăm următoarea întrebare: ,,Cum trebuie maximizată producția totală a două produse (x și y) care au o anumită interdependență?". Răspunsul se leagă de găsirea maximului valorilor cumulate ale punctelor de intersecție care compun un segment ce reprezintă ,,Frontiera Pareto", mai precis setul de opțiuni care maximizează acel optim, adică producția totală a produselor X și Y, care va fi 140. 

Pentru a maximiza veniturile unui producător de mobilă vizând interdependența dintre prețul unui produs și numărul de potențiali clienți care ar achiziționa produsul respectiv, la valoarea afișată, trebuie să descoperim cele două puncte care formează ,,Frontiera Pareto". Astfel, propunând mai multe valori pentru prețul unui produs (200, 500, 600, respectiv 800), anticipăm că acesta ar fi dorit de un număr diferit de cumpărători (100, 60, 50, respectiv 20). Pentru a afla capetele segmentului ce reprezintă frontiera, trebuie să găsim acele două puncte care dau valoarea maximă a produsurilor dintre numărul de clienți și prețul mobilei (cu cât crește prețul, cu atât scade numărul de clienți). Așadar, frontiera va fi alcătuită din cele două puncte date de perechile (50, 600) și (60, 500), aferente venitului maxim de 30.000.

În zilele noastre, principiul lui Vilfredo Pareto se regăsește, în mod indirect, în anumite politici publice. De exemplu, renunțarea scutirii de la plata impozitelor pentru sectoarele IT, construcții și agricultură. În privința celor ce lucrează în IT, scutirea plății impozitului pe venit se aplică pentru salariile ce nu depășesc suma de 10.000 de lei, în timp ce salariații ce depășesc această sumă sunt impozitați cu diferența dintre salariul lor și suma de 10.000 de lei. Altfel spus, cei ce au un salariu mai mic față de suma aferentă pragului de impozitare reprezintă un procent redus în comparație cu cei care vor fi impozitați. 

Dacă ne raportăm la salarii, în anul 2024, salariul minim pe economie este de 3300 de lei brut, în timp ce pentru salariații din construcții, salariul minim este în valoare de 4582 lei lunar, fără sporuri și adaosuri, pentru o normă întreagă de 8 ore, iar pentru salariații din agricultură și industrie alimentară, salariul minim este în valoare de 3436 lei lunar, fără sporuri și adaosuri, pentru o normă întreagă de 8 ore. Un venit egal nu ar fi potrivit, întrucât indicele de eficiență diferă de la un domeniu la altul.

O microîntreprindere va plăti un impozit de 1% pe Cifra de Afaceri, dacă realizează venituri care nu depășesc 60.000 de euro și dacă nu desfășoară activitățile pentru care se datorează cota de 3%., în timp ce sectoarele IT și HORECA vor plăti un procent de 3% pe Cifra de Afaceri, întrucât desfășoară activități corespunzătoare codurilor CAEN, astfel veniturile nemaiavând un rol decisiv în privința plății impozitului. Fiecare microîntreprindere este taxată în funcție de activitate, de aportul economic și de importanță.       

Conceptul lui Pareto referitor la alocarea optimă a resurselor este fundamentat pe trei principii:

Concluzionând, principiul lui Vilfredo Pareto este unul general valabil, ce se poate aplica în diverse domenii, sugerând o disproporție în distribuția rezultatelor și evidențiază faptul că cea mai mare parte a efectelor ce reies în urma săvârșirii unei acțiuni se datorează unui procent mai mic al factorilor participanți la acea acțiune.                                                         

[1] Richard Koch, Principiul 80/20. Cum să obții mai mult cu mai puțin., traducere de Dan Criste,  Ed. METEOR PRESS, București, 2018, p. 22.

Richard Koch, Principiul 80/20. Cum să obții mai mult cu mai puțin., traducere de Dan Criste,  Ed. METEOR PRESS, București, 2018.

URL: https://www.britannica.com/biography/Vilfredo-Pareto:, accesat la data 05.01.2024.

URL:https://www.researchgate.net/publication/269401213_Is_Pareto's_80-20_rule_applicable_in_research_A_case_of_CULS_Prague: accesat la data de 06.01.2024.


[1] Richard Koch, Principiul 80/20. Cum să obții mai mult cu mai puțin., traducere de Dan Criste,  Ed. METEOR PRESS, București, 2018, p. 22


.

Thomas Malthus

Născut în 1766 și decedat în 1834, Thomas Malthus a fost un apreciat teolog și economist din Anglia. Renumita sa lucrare, „An Essay on the Principle of Population”, publicată în 1798, a prezentat o teorie care a subliniat potențialele consecințe ale creșterii necontrolate a populației umane care depășesc resursele disponibile. Malthus a subliniat necesitatea implementării măsurilor de control al populației pentru a menține echilibrul între dimensiunea populației și resursele disponibile, atenuând astfel riscul de sărăcie și suferință.

 În renumita sa lucrare, „An Essay on the Principle of Population” (1798), Thomas Malthus a introdus o teorie care prezice un viitor în care populația umană depășește capacitatea hranei și a resurselor de a o susține. Această disparitate ar duce inevitabil la sărăcie și foamete larg răspândite. Malthus a susținut că creșterea populației urmează un model natural de creștere exponențială (1, 2, 4, 8 etc.), în timp ce resursele se extind cu o rată aritmetică mai lentă (1, 2, 3, 4 etc.).

Malthus a emis ipoteza că atunci când populația depășește capacitatea de a susține o producție alimentară adecvată, crizele alimentare devin inevitabile. El a susținut că, pentru a stabili un echilibru între populație și resurse, ar interveni măsuri pentru a reduce expansiunea populației, cum ar fi foametea, bolile și războiul.

Malthus a clasificat metodele de control al populației în două grupe distincte: mijloace preventive și mijloace pozitive. Mijloacele preventive cuprind practici precum controlul nașterii, cum ar fi amânarea căsătoriei și practicarea planificării familiale, în timp ce mijloacele pozitive implică evenimente precum foametea și războaiele care reduc direct numărul populației.

 Malthus, în analiza sa, a recunoscut războaiele, bolile și foametea ca mecanisme inerente care reglează în mod natural expansiunea populației, asigurându-se că aceasta rămâne în limitele gestionabile. Potrivit lui Malthus, orice încercare de a interveni prin mijloace precum ajutorul social sau progresele tehnologice ar oferi doar remedii de scurtă durată, deoarece ar alimenta, din neatenție, creșterea accelerată a populației și ar exacerba presiunea asupra resurselor disponibile.

 Timp de peste un secol, domeniul economiei și al studiilor demografice au fost foarte influențate de această teorie, stârnind discuții ample și modelând perspective asupra populației și resurselor.

 Anul 2024 a stârnit discuții și reevaluări în jurul teoriei populației lui Malthus și a relației acesteia cu resursele disponibile. Lumea a fost martora unor progrese remarcabile în tehnologia și managementul resurselor, ceea ce a dus la transformări globale substanțiale. În timp ce unele zone continuă să se confrunte cu problemele sărăciei și foametei, intervențiile umane, inclusiv tehnicile agricole avansate și alocarea îmbunătățită a resurselor, au jucat un rol crucial în atenuarea presiunii asupra mediului cauzată de creșterea populației.

 Dialogul în curs se concentrează acum în jurul conceptelor de durabilitate, management responsabil al resurselor și adaptare la efectele schimbărilor climatice. În loc să se concentreze doar pe măsurile de control al populației, există un efort concertat pentru a explora soluții care să integreze dezvoltarea durabilă, inovația și echitatea socială. Obiectivul este de a atinge un echilibru armonios între o populație în creștere și resursele finite ale planetei noastre.

 Prin urmare, în epoca actuală a progreselor tehnologice rapide, teoria malthusiană devine mai puțin relevantă, pe măsură ce semnificația argumentului teoreticianului privind dimensiunea populației și capacitatea de producție a resurselor este diminuată.

 

Biblioggrafie :

 

Ø  An Essay on the Principle of Population (2015) ed Penguin Books, pag 1, 15, 167

Ø  https://www.britannica.com/biography/Thomas-Malthus accesat in data de 12/01/2024 ora 16:30

Ø  https://www.linkedin.com/pulse/malthusian-theory-population-criticisms-applicability-sultan-zafar  accesat in data de 12/01/2024 ora 19:45

Nikolai Kondratiev

   Nikolai Kondratiev a fost un economist rus născut la 4 martie 1892 și decedat la 17 septembrie 1938. El este cunoscut pentru elaborarea teoriei ciclurilor economice lungi, cunoscute sub numele de "Ciclurile Kondratiev" sau "Undele Lungi".

   Kondratiev a studiat la Universitatea din Kiev și a avut o contribuție semnificativă în domeniul analizei economice. Teoria sa afirmă că economiile parcurg cicluri lungi, cuprinzând perioade de creștere și recesiune care se întind pe aproximativ 40-60 de ani. Aceste cicluri includ faze de expansiune și inovație urmate de perioade de ajustare și regenerare.

    În 1930, Kondratiev a fost arestat de autoritățile sovietice și în cele din urmă a fost executat în 1938 în timpul Marii Epurări. Lucrările sale au fost interzise în Uniunea Sovietică pentru o perioadă extinsă, dar teoria ciclurilor Kondratiev a atras ulterior atenția și interesul economiștilor din întreaga lume.

   Teoria lui Nikolai Kondratiev se concentrează pe analiza ciclurilor economice lungi, cunoscute sub numele de "Ciclurile Kondratiev" sau "Undele Lungi". 

1. "Durata Ciclurilor": Ciclurile Kondratiev sunt cicluri economice lungi, se presupune că durează între 40 și 60 de ani. Acestea sunt compuse din perioade de creștere economică și expansiune, urmate de perioade de recesiune și ajustare.

2. Fazele Ciclurilor": Ciclurile Kondratiev au patru faze principale:
   - Faza de Expansiune (Primăvara): Creștere economică, inovații tehnologice și investiții.
   - Faza de Agravare (Vara): Creștere continuă, dar cu semne de supraproducție și presiuni inflaționiste.
   - Faza de Recesiune (Toamnă): Declin economic, reglaje structurale și ajustări.
   - Faza de Regenerare (Iarnă): Recuperare, eliminare a exceselor și pregătire pentru următoarea perioadă de expansiune.

   Kondratiev a susținut că inovațiile tehnologice majore joacă un rol cheie în declanșarea ciclurilor. De exemplu, revoluțiile industriale și avansurile tehnologice semnificative ar fi generatori principali ai acestor cicluri. Kondratiev a recunoscut că aceste cicluri au impacte semnificative asupra societății și economiei, afectând ocuparea forței de muncă, distribuția veniturilor și structura industrială. Teoria ciclurilor Kondratiev a fost supusă dezbaterilor și criticii, iar mulți economiști consideră că aceste cicluri nu sunt regulate și previzibile în mod clar. Cu toate acestea, ideile sale au continuat să inspire discuții și cercetări în domeniul macroeconomiei și istoriei economice. Teoria ciclurilor Kondratiev a rămas un subiect de interes în cadrul studiilor economice, iar interpretările și adaptările sale au evoluat odată cu schimbările în lumea economică globală.

   În 2024, teoria ciclurilor Kondratiev este încă un subiect de discuție și analiză în cadrul studiilor economice. Aplicabilitatea teoriei în prezent poate varia în funcție de interpretările economiștilor și de evoluțiile economice recente:

1. Inovații Tehnologice: Dacă privim la avansurile tehnologice din ultimele decenii, cum ar fi revoluția digitală și tehnologiile emergente, acestea ar putea fi interpretate ca factori care alimentează o fază de expansiune în cadrul ciclurilor Kondratiev.

2. Evoluția Globală: Globalizarea și schimbările în relațiile economice internaționale pot influența ciclurile economice. Evenimente precum crize financiare globale sau pandemii pot genera perioade de ajustare și recesiune.

3. Durata Ciclurilor: Aplicabilitatea teoriei în 2024 ar putea fi influențată de schimbările rapide din domeniul tehnologiei și ale mediului economic global. Ciclurile economice s-ar putea manifesta într-un ritm diferit sau ar putea fi afectate de factori precum intervențiile guvernamentale sau schimbările în modelele de consum.

4. Dezvoltările Sociale și Economice: Aspecte cum ar fi schimbările în distribuția veniturilor, ocuparea forței de muncă și dezvoltarea durabilă pot influența felul în care teoria Kondratiev se aplică în contextul socio-economic actual.

   Este important să subliniem că teoria ciclurilor Kondratiev este una dintre mai multe teorii economice, iar interpretarea sa poate varia între economiști. Aplicabilitatea sa în 2024 depinde de multipli factori și de modul în care aceștia se interconectează în peisajul economic global contemporan.

 

 

 

Knut Wicksell

Johan Gustaf Knut Wicksell

( n. 20 decembrie 1851- Stockholm; d. 3 mai 1926- Stocksund)


Economistul Knut Wicksell și-a făcut un nume în rândul publicului suedez cu o serie de prelegeri provocatoare despre cauzele prostituției, beției, sărăciei și suprapopulării. Un malthusian , tânărul Wicksell a susținut controlul nașterilor ca leac pentru aceste boli sociale. Imaginea sa de reformator social radical a atras mult atenția presei și a tinerilor socialiști cu care simpatiza. Dar respingerea sa față de marx și marxism i-a limitat popularitatea.


Wicksell nu a fost atât de mult un inovator, cât un sintetizator. Integrarea și rafinarea sa a teoriilor microeconomice existente l-au ajutat să câștige recunoașterea lui Wicksell drept „economistul economiștilor”. În cartea sa din 1893, Value, Capital, and Rent, Wicksell a analizat și a lăudat teoria austriacă a capitalului, așa cum a fost elaborată de Eugen von Böhm-Bawerk . În primul volum al lui Lectures on Political Economy, Wicksell a concluzionat că ideea lui Böhm-Bawerk de ocolire nu are sens și a fost de acord cu Irving Fisher că așteptarea este o explicație suficientă pentru ratele dobânzilor .


Wicksell a prezentat, de asemenea , teoria productivității marginale , teoria conform căreia plata fiecărui factor de producție este egală cu produsul marginal al acelui factor. Economiștii Philip Wicksteed, Enrico Barone și John Bates Clark elaboraseră deja această teorie, dar expunerea lui Wicksell a fost superioară. Wicksell a mai subliniat că o alocare eficientă a resurselor nu este neapărat justă, deoarece alocarea depinde de distribuția preexistentă a venitului și nimic nu garantează că această distribuție preexistentă este justă.


Wicksell este cel mai bine cunoscut pentru interes și prețuri, contribuția sa la domeniul încipient numit acum macroeconomie. În această carte și în Lectures in Political Economy, volumul 2, din 1906, Wicksell a schițat versiunea sa despre teoria cantitativă a banilor ( monetarismul ). Viziunea standard a teoriei cantității înainte de Wicksell era că creșterea ofertei monetare are un efect direct asupra prețurilor – mai mulți bani urmărind aceeași cantitate de bunuri. Wicksell sa concentrat pe efectul indirect. În elaborarea acestui efect, Wicksell a făcut distincția între rata reală de rentabilitate a noului capital (Wicksell a numit aceasta „rata naturală a dobânzii”) și rata reală a dobânzii de pe piață. El a argumentat cădacă băncile ar reduce rata dobânzii sub rata reală a rentabilității capitalului, cantitatea de capital de împrumut solicitată ar crește și cantitatea de economisire oferită ar scădea. Investiția , care a egalat economisirea înainte de a scădea rata dobânzii, ar depăși economisirea la rata mai mică. Creșterea investițiilor ar crește cheltuielile generale, conducând astfel la creșterea prețurilor. Acest „proces cumulativ” de inflație s-ar fi oprit numai atunci când rezervele băncilor ar fi scăzut la limita legală sau dorită, oricare ar fi mai mare.


Prin prezentarea acestei teorii, Wicksell a început conversia vechii teorii cantității într-o teorie completă a prețurilor. Școala din Stockholm, a cărei figura tatăl era Wicksell, a condus cu această perspectivă și și-a dezvoltat propria versiune a macroeconomiei. Într-un fel, această versiune semăna cu economia keynesiană de mai târziu . Printre tinerii economiști suedezi care au învățat de la Wicksell s-au numărat Bertil Ohlin , Gunnar Myrdal și Dag Hammarskjöld, ulterior secretar general al Națiunilor Unite.


O mare parte a vieții sale de adult, Wicksell a depins de câteva moșteniri mici, granturi și veniturile slabe obținute prin prelegeri publice și publicații. Abia în 1886, când i s-a acordat o bursă majoră, a început să se ocupe serios de economie. Cu sprijinul financiar asigurat, Wicksell a călătorit la universități din Londra, Strasbourg, Viena, Berlin și Paris. Până în 1890, Wicksell se întorsese la Stockholm, dar fiind „prea notoriu” și necalificat pentru a preda — avea diplome în matematică, dar instructorilor de economie li se cerea apoi să aibă diplome oficiale în drept și economie — s-a întors la scris și predare independent.


În 1900, când Wicksell avea patruzeci și opt de ani, i s-a acordat primul său post de profesor la Universitatea din Lund, pe care l-a păstrat până la pensionare, în 1916. Obiceiurile sale ciudate, comportamentul prietenos și disponibilitatea de a-și apăra activ convingerile l-au câștigat. respect și popularitate în rândul elevilor săi. De-a lungul vieții sale, Wicksell nu și-a pierdut niciodată înclinația pentru radicalism. El a renunțat la funcția de profesor refuzând să semneze cererea cu „Cel mai ascultător slujitor al Majestății Voastre”. În 1910, a fost închis pentru două luni de guvernul suedez pentru o prelegere publică satirică pe care a ținut-o despre Imaculata Concepție. În ciuda disprețului său pentru ceremonie și fanfară, văduva sa de drept comun a consimțit la o înmormântare extravagantă la moartea sa la vârsta de șaptezeci și patru de ani.

Daniel Kahneman

Daniel Khaneman (5 martie 1934, Tel Aviv) este un psiholog de origine israelo-americană, cercetător, profesor universitar și câștigător al Premiului Nobel în economie. Împreună cu alții printre care și Amos Tversky, a stabilit o bază cognitivă a erorilor umane comune folosind euristica și prejudecata, dezvoltând o terorie a prospecțiunii. Cercetăriile sale au deschis drumul în domeniul psihologiei judecății și luării de decizii, al euristicii, comportamentului economic și psihologiei hedonistice. Kahneman a colaborat și cu economistul american Vernon L. Smith. 

Kahneman și-a început cercetările odată cu sfârșitul anilor 1960. Pentru a crește înțelegerea modului în care oamenii iau decizii economice, el a apelat la psihologia cognitivă în relație cu procesele mentale utilizate în formarea judecăților și a alegerilor. Cercetările lui Kahneman cu Amos Tversky privind luarea deciziilor în condiții de incertitudine au dus la formularea unei noi ramuri a economiei, teoria prospectului, care a fost nucleul articolului lor fundamental „Teoria perspectivei: o analiză a deciziilor sub risc” (1979). Anterior, economiștii credeau că deciziile oamenilor sunt determinate de câștigurile așteptate din fiecare scenariu viitor posibil înmulțite cu probabilitatea de a se produce, dar dacă oamenii fac o judecată irațională acordând mai multă pondere unor scenarii decât altora, decizia lor va fi diferită de cea prezisă de teoria economică tradițională. Cercetările lui Kahneman (bazate pe sondaje și experimente) au arătat că indivizii care luau parte ca exemple  erau incapabili să analizeze situații complexe de decizie atunci când consecințele viitoare erau incerte. În schimb, s-au bazat pe comenzi rapide euristice sau pe reguli generale și puțini oameni au evaluat probabilitatea de bază (1). 

Prima teorie a lui Kahneman a fost Modelul Procesului Dual. Conform cercetătorilor profesorului, mintea umană are două sisteme de operare distincte, pe care le numește Sistemul 1 și Sistemul 2. Sistemul 1 reprezintă alegeri rapide, intuitive și fără efort, în timp ce Sistemul 2 reprezintă alegeri deliberate, dificile.

Acesta menționează în cartea sa că: „Suntem predispuși să supraestimăm cât de mult înțelegem despre lume și să subestimăm rolul întâmplării în evenimente.” (2). Daniel Kahneman folosește aceste două sisteme pentru a explica câte dintre deciziile noastre sunt luate. El recunoaște că aceste sisteme se pot reflecta sau nu în psihologia noastră, dar ele sunt instrumente utile pentru a înțelege modul în care gândim, așa cum informează titlul cărții sale Thinking, Fast and Slow. Sistemul 1, cel rapid, este sistemul nostru automat: Sistemul nostru 1 funcționează atunci când citim neglijent indicatoare pe autostradă, mergem sau conducem un traseu pe care îl cunoaștem pe de rost sau avem o conversație ușoară cu cineva pe care îl cunoaștem bine. Când folosim sistemul nostru 2, exercităm energie mentală: facem diviziuni lungi, încercăm să urmăm noi direcții sau ne concentrăm intens pe o conversație cu mize mari. Când ne gândim la noi înșine, ne imaginăm Sistemul 2, deoarece aceasta este partea din noi înșine care ia decizii dificile, are convingeri și, în general, face munca grea. Cu toate acestea, trăim cea mai mare parte a vieții noastre în Sistemul 1, trecând prin mișcări automate fără să ne gândim la ele. A fi conștienți de acest „model de proces dublu” ne permite să realizăm că multe dintre deciziile pe care le luăm sunt informate întâmplător și este posibil să nu ajungă niciodată la Sistemul nostru 2 pentru o contemplare profundă. Cercetătorul menționează în cartea sa: „Lumea are mult mai puțin sens decât crezi. Coerența vine în principal din modul în care funcționează mintea ta.” (3).

Kahneman a ajuns la această idee după ani de experimente de știință comportamentală pe care le-a întreprins cu Amos Tversky. Împreună, au realizat că atunci când exercităm energie mentală încercând să luăm o decizie (folosind Sistemul 2), suntem adesea suprasolicitați de Sistemul nostru 1 puternic, dar ilogic, care este automat și conceput pentru a ne menține în viață. Un exemplu bun de ciocnire a Sistemului 1 cu Sistemul 2 este efectul Stroop. Numit după pionierul său, John Ridley Stroop, efectul Stroop apare atunci când subiecților li se cere să citească numele culorilor scrise în diferite culori. De exemplu, o serie de nume de culori vor clipi pe un ecran (albastru, portocaliu, galben), dar cuvintele vor fi scrise în alte culori decât cele pe care le descriu (adică cuvântul „albastru” poate fi scris în culoarea roșie , cuvântul „portocaliu” poate fi scris în culoarea galbenă, iar cuvântul „violet” poate fi scris în culoarea albastră). Subiecților li se cere să spună culoarea fontului, mai degrabă decât cuvântul scris pe ecran. 

A doua teorie a profesorului a fost "Teoria perspectivei și aversiunea la pierderi": Ideea presupune că punctele noastre de referință ne influențează deciziile economice, iar pierderile sunt întotdeauna mai mari decât câștigurile. „Un mod sigur de a-i face pe oameni să creadă în minciuni este repetarea frecventă, deoarece familiaritatea nu se distinge ușor de adevăr. Instituțiile autoritare și agențiile de marketing au știut întotdeauna acest fapt.” (4). Teoriile economice de bază, cum ar fi teoria valorii așteptate, prezic acest lucru, deoarece probabilitatea unui individ de a câștiga și de a pierde este egală, iar ceea ce ar putea câștiga este mai mare decât ceea ce ar putea pierde. „Ideea că viitorul este imprevizibil este subminată în fiecare zi de ușurința cu care este explicat trecutul.” (5). 

Problema este că aceste teorii economice funcționează sub ideea falsă că oamenii sunt ființe raționale. Pentru a explica ideea din spatele teoriei, Kahneman și Tversky au propus "Teoria prospectului și extinderea acesteia, aversiunea la pierdere''. Conform "Teoriei perspectivei și aversiunii la pierdere", pierderea provoacă un efect negativ mai mare decât obținerea aceluiași lucru având un efect pozitiv. Teoria prospectului afirmă, de asemenea, că punctul de referință de la care individul abordează o problemă influențează modul în care acesta va rezolva problema respectivă. Dacă individul are mai puțini bani în bancă, va fi mai puțin probabil ca acesta să accepte pariul decât cineva care are mai muți bani în cont. În timp ce acest lucru poate părea evident, este ceva neconsiderat în teoriile economice obișnuite. Negocierile au loc pentru că oamenii care renunță la ceva vor simți întotdeauna acea pierdere mai mult decât va simți cumpărătorul câștigul. Într-un studiu, participanții au abordat oamenii de pe stradă care cumpăraseră recent bilete de loterie. Le-au oferit acestor oameni șansa de a-și vinde biletele de la două până la opt ori mai mulți bani decât au plătit. Această vânzare le-ar fi permis cumpărătorilor să cumpere de două până la opt ori mai multe bilete decât au cumpărat deja, sporindu-le, șansele de a câștiga la loterie.

Lucrările academice timpurii ale lui Kahneman s-au concentrat pe percepția vizuală și atenție, în special pe interacțiunea dintre atenția mentală și efort. Apoi s-a mutat în domeniul de cercetare al judecății și al luării deciziilor, iar mai târziu a cercetat concepte precum fericirea și bunăstarea cotidiană. În cei mai activi ani ai săi, Kahneman a format un parteneriat profesional cu Amos Tversky, un alt psiholog israelian care a murit în 1996 (6). Împreună, Kahneman și Tversky sunt cunoscuți mai ales pentru faimosul lor articol și cartea ulterioară, „Judecarea sub incertitudine: euristică și părtinire”, care descrie euristica de reprezentativitate și euristica de disponibilitate. Contribuțiile celor doi au oferit o bază pentru cercetarea modernă în știința comportamentală. În ciuda faptului că nu au urmat niciodată un singur curs de economie, aceste descoperiri i-au adus lui Kahneman, în 2002, Premiul Nobel pentru Economie (7). 


În 2007, Kahneman a primit premiul Asociației Americane de Psihologie pentru contribuții remarcabile la psihologie. Șase ani mai târziu, președintele Barack Obama i-a acordat Medalia Prezidențială a Libertății (8). Daniel Kahneman este în prezent un savant senior și membru emerit al facultății la Universitatea Princeton, un bursier la Universitatea Ebraică și un om de știință senior la Gallup și membru al comitetului consultativ și de analiză american din Washington, DC (9).



    Bibliografie:

  1. https://www.britannica.com/biography/Daniel-Kahneman, accesat pe 09.01.2024, ora 17:04.
  2. Kahneman Daniel, Thinking Fast and Slow, New York, Editura "Farrar, Straus and Giroux", 2011, ediția I, p. 17.
  3. Ibidem, p. 60
  4. Ibidem, p. 64
  5. Ibidem, p. 212
  6. https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Amos_Tversky, accesat esat pe 10.01.2024, ora 06:42
  7. https://www.nobelprize.org/prizes/economicsciences/2002/kahneman/biographical/, accesat pe 10.01.2024, ora 06:54 
  8. https://www.apa.org/monitor/2013/10/kahneman, accesat pe 10.01.2024, ora 06:55
  9. https://kahneman.scholar.princeton.edu, accesat pe 12.01.2024, ora 19:00