Studiu de caz

Studiul de caz

                                Cazul privind  strâmtoarea Corfu

 

În  1946, în  timpul războiului civil din Grecia, au  avut loc  trei întâlniri  în strâmtoarea Corfu,  între Albania și Marea  Britanie. În data de  15  mai  1946, două iahturi  britanice, Orion și Superb, au trecut prin partea de nord  a Canalului   Corfu. Pentru că strâmtoarea Corfu  se află  în apele teritoriale ale Albaniei, bateriile  de tunuri   ale  grănicerilor  albanezi  au  deschis focul împotriva celor două  vase, aflate  la aproximativ 200 metri  de escadrilă. Marea  Britanie a cerut Albaniei  să-și  ceară  scuze pentru incident.  Sub  motivația că  această  strâmtoare se află în ape teritoriale albaneze,  iar trecerea   se poate face   doar  cu acordul Albaniei,  Albania a refuzat  cererea  Marii Britanii. Ca răspuns, Marea Britanie a somat  Albania că următoarea ocazie va deschide ea focul. Pe  22 octombrie  1946, Marina Regală  Britanică,   compusă din iahturi  Mauritus și Leander, și  distrugătoarele    Saumarez și Volage,  au   intrat în strâmtoarea Corfu.   Navele erau pregătite de ripostă, în caz că  Albania avea să  atace.  Nu au  mai fost deschise  focuri din partea Albaniei, însă   nava britanică  Sauvarez  a lovit o mină,  la 02:53, suferind pagube uriașe   și   pierderea   a treizeci și șase de persoane de la bordul său. La  două ore mai târziu, la 16:16, nava  britanică  Volage a lovit și ea o mină, și pe lângă pagube  materiale   a pierdut opt persoane de la bord.  Minele proveneau  din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă au fost operațiuni de deminare a strâmtorii în 1944, de verificare  în 1945, se pare că încă au mai rămas mine în apele strâmtorii Corfu.  La 12-13  noiembrie  1946  Royal  Navy ,  marina militară britanică,   a desfășurat  activitate  de deminare  a strâmtorii Corfu, fără a cere acordul Albaniei. Au mai fost descoperite 22 de mine.   Guvernul albanez, motivat de  activitățile ce se desfășoară în apele teritoriale ale Albaniei, fără permisiunea Albaniei,  a făcut  reclamație  oficială  la Organizația Națiunilor Unite, reclamând violarea  teritorială prin acțiunile din apele teritoriale albaneze.  La 9  decembrie  1946 , Marea Britanie  a cerut despăgubiri de la Albania. Albania a refuzat cererea Marii Britanii,  și a motivat  că minele au fost puse de Grecia. Britanicii  s-au plâns Consiliului de Securitate  al ONU. Acesta a decis  anchetarea situației  de către o comisie  formată din  australieni, polonezi și columbieni. După  zece întâlniri nu au emis nici o concluzie. Rezoluția a fost blocată de către Uniunea Sovietică, sprijinită  și de Polonia. A urmat a doua rezoluție, la 9 aprilie 1947,  a Consiliului de Securitate în problema celor două state  implicate în incidentul din strâmtoarea Corfu,  care a recomandat ca acest caz să fie tratat de Curtea Internațională de Justiție. Părțile implicate au cerut Curții  să stabilească  următoarele  aspecte:  1). Dacă Albania este responsabilă pentru producerea  catastrofei din strâmtoare,  și dacă trebuie să  despăgubească   pe britanici;  2). Dacă operațiunile de deminare  susținute de Marea Britanie, reprezintă o încălcare a suveranității  Albaniei.  Marea Britanie a continuat să susțină că  albanezii au pus minele, și autoritățile  albaneze știau.  Albania, pe de cealaltă parte  a susținut că nu ea a pus minele, și că nu avea știre că după deminări  ar mai fi mine în apele teritoriale ale strâmtorii Corfu.  Privitor la activitatea de deminare desfășurată de către marina  britanică în apele teritoriale ale Albaniei,  considerată de Albania ca fiind o încălcare a suveranității sale, Marea Britanie a susținut că nu  a oferit nici o dovadă că ar fi avut intenție de  a intimida  sau sfida autoritatea Albaniei, ci, potrivit  regulilor stabilite de dreptul internațional, avea dreptul să treacă  prin strâmtoarea Corfu. Privitor la acțiunile de deminare  făcute de britanici în apele teritoriale  ale Albaniei,  Marea Britanie a invocat  autoapărarea,  și de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranității  Albaniei.  Decizia  a rămas în seama Curții Internaționale  de Justiție. Competența  Curții Internaționale de Justiție, în această problemă  a fost dată de articolul 36, alineatul 1  din Statutul Curții Internaționale de Justiție. După  o serie de intervenții  atât din partea britanicilor, cât și   din partea albanezilor, în  25 martie 1948, prin prima  hotărâre,  Curtea  a  analizat competența sa asupra cererii rezolvării acestei probleme.  O a doua hotărâre  a fost pronunțată în 9 aprilie  1949, legată de  fondul  litigiului, a considerat că Albania se face vinovată pentru exploziile din strâmtoarea,  Corfu, în care s-au produs pagubele imense  asupra vaselor  britanicilor. Albania a răspuns cu plângeri,  pe care Curtea le-a respins. O a treia hotărâre a Curții, din 15  decembrie 1949, a emis  o hotărâre în care se specifica faptul că după evaluarea situației și a daunelor, Albania era obligată să despăgubească Marea Britanie cu o sumă de 843,947 lire, despăgubire pe care Marea Britanie  nu  a primit-o  până în 1996, când  cele două țări au convenit ca Albania să despăgubească cu aur.