Leon Walras -
de Gafița Paul-Andrei, Anul II, Istorie IF
În perioada secolului al XIX-lea, societatea a suferit schimbări majore în modul în care aceasta opera. Prin revoluția industrială, societatea a simțit o dezvoltare majoră din punct de vedere demografic, economic, iar la final politic și cultural. Crearea rapidă a diferitelor forme de producție în masă, datorită invențiilor științifice din acea perioadă de timp precum locomotiva cu aburi, banda rulantă, cât și mașina de treierat, a avut o semnificație profundă pentru lumea occidentală. Prin faptul că munca la câmp a fost făcută acum de mai puține persoane, mai mulți oameni au plecat la oraș datorită promisiunii îmbunătățirii economice a omului de rând. În oraș, prin dezvoltarea economică a lumii capitaliste, s-au construit diverse fabrici pentru producerea a diverselor produse de pe piața internațională. Astfel, noua clasă ce a dominat societatea după revoluția franceză, și care a răspândit liberalismul, aceasta fiind burghezia, a dobândit o putere deosebită prin investirea antreprenorială în industrii și comerț, dând formă noii structuri sociale ale capitalismului liberal. Ca urmare a acestor schimbări majore, orașele s-au întins datorită migrațiilor de foști-țărani ce doreau o viață mai prosperă la oraș. În ciuda acestui fapt, datorită sosirii în masă a populației, fabricile s-au răspândit și s-au înmulțit, capitaliștii obținând sume mari de bani, în timp ce noua clasă de oameni muncitori, a fost dusă la sărăcie, trăind în condiții precare cu familiile lor.
De aici, s-au dezvoltat noi idei sociale și economice pentru îmbunătățirea traiului omului de rând, una dintre cele mai prevalente fiind cele din cadrul socialismului, cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind Karl Marx și Pierre-Joseph Proudhon. Aceștia doreau răsturnarea societății burgheze, de către muncitorii „proletari”, iar ei să trăiască în comun, fie sub conducerea unui stat, precum în viziunea lui Marx, sau într-o anarhie, unde oamenii colaborează între ei, proprietatea privată fiind abolită în proces, după viziunea lui Proudhon.
În acest context se afla, economistul Marie-Esprit-Léon Walras, născut la data de 16 decembrie 1834 în Evreux, tatăl său fiind economistul socialist Antoine-Auguste Walras, fiind într-o anumită măsură, influențat de gândirea lui. Acesta a intrat ca student la inginerie, dar era nemulțumit de viitoarea s-a carieră, părăsind domeniul acesta, întorcându-se acasă, și participând la diverse munci.[1]
Între timp Walras își formulează o nouă formă de gândire socială pe care el o prezintă ca pe o alternativă față de cele radicale create de marxiști sau anarhiști. Multe elemente din gândirea lui sunt datorate tatălui său care ia oferit că diferite idei, precum fraza ,,Egalitate de condiții, inegalitatea de poziții".[2] El s-a uitat la sărăcia oamenilor din acea perioadă de timp și la creșterea puterii afaceriștilor, ce deveneau în mod rapid monopoluri, conducând cu ușurință toate domeniile economice. Acest lucru a fost de neacceptat pentru tânărul economist, considerând acest fapt ca fiind o nedreptate față de omul de rând, folosind termenul „justiție socială” pentru a rezolva acest lucru, el punând întotdeauna pe om în centrul atenției.[3] În ciuda acestui fapt el nu a definit niciodată cu exactitate ce este „justiția socială”.[4] Datorită aprecierii sale pentru gândirea și economiei Laissez-fairre, dar și prin faptul că el considera că statul avea propriul său loc în societate, acela de arbitru, el a venit cu un plan. Acest plan era de reformare a societății, el considerând să combine cele două gândiri liberale, cât și socialiste, într-o singură formă de organizare, ce diferă de gândirea celor doi socialiști radicali.
Primul lucru pe care el a stipulat a fost naționalizarea tuturor pământurilor, astfel încât afaceriștii nu mai aveau posibilitatea de a se extinde, formând ca rezultat monopolii, în timp ce omul de rând nu mai are posibilitatea de a avea o casă. El a argumentat acest lucru prin faptul că pământul face parte din societate, iar astfel singurii care aveau acces în mod garantat la pământ este statul. Marii proprietari, vor fi tratați în mod blând, doar pentru ca fiecare om să aibă o șansă în domeniul economic. Ca rezultat, omul ar avea câte o casă fiecare, negociat în termeni contractuali și capitaliști cu statul, și un loc de unde să-și înceapă munca lui personală, într-o piață de tip liberală, el fiind dintre primii care susține intervenția statului în economia țării. Așa cum am menționat, Walras susținea idealurile economiei liberale, fiind unul dintre criticii lui Marx. De aceea dorea ca fiecare om să aibă libertatea în afacerile personale, luând parte în mod activ la comerțul țării, planul lui fiind acela de a transforma fiecare cetățean într-un mic capitalist. De asemenea, el considera ca taxarea de la stat să fie cauza, pentru care oamenii stagnează sau sărăcesc, de aceea el fiind de părere că taxarea trebuia să fie utilizată numai pentru o perioadă de timp, fiind redusă la o singură taxă, apoi minimalizată pe parcurs, până când aceasta este înlăturată, averea țării provenind în mare parte numai din afacerile oamenilor. Între timp statul mai avea rolul de a ajuta pe oamenii care au avut parte de ghinion în afacerile lor, în timp ce alții puteau să fie ajutați de către organizații de caritate. Din acest ideal Walras s-a considerat un socialist, prin idealul său de a schimba societatea în bine, iar astfel a luat naștere primele idealuri ale socialismului democrat, ce dăinuie până în prezent ca principalele forme de politică stângistă. Un motiv pentru care a criticat ideile lui Marx este că familia sa a fost și ea la rândul ei terifiată de posibilitățile oribile pe care le putea să aducă o revoluție sângeroasă precum cea comunistă. Acesta a prevăzut faptul că idealul lui Marx, poate să ducă la statul totalitar, care s-a adeverit în secolul al XIX-lea.[5]
În perioada lui în care este scriitor, acesta publică ideile acestea sub forma romanului „Francis Saveur” în 1858, după care se decide să intre în lumea economiei, așa cum a fost și tatăl lui. El a publicat ideile lui prima dată într-un concurs din 1860 pentru consiliul de stat din Cantonul Vaud din Elveția, unde a primit locul al IV-lea în clasament. Mulți economiști nu iau luat în considerare lucrarea sa, considerând-o ca fiind prea utopică în stil. Ca rezultat acesta a fost refuzat să intre ca un consilier în diferite guverne precum cel din Franța, Elveția sau Belgia, în ciuda dorințelor sale bune. Chiar dacă el i s-au refuzat propunerile el a continuat să scrie, iar în 1896, în Paris a publicat cartea „Studii de economie socială”, unde își explica poziția lui politică și gândirea lui de socialist.[6]
Acesta este cel mai bine cunoscut pentru gândirea lui matematică, oferind mari avansuri în domeniul gândirii economice. Cea mai mare lucrare a lui este „Elementele economiei pure”, publicată de mai multe ori între 1874, și 1877.[7] Toate aceste avansuri în gândirea economică, au fost datorită faptului că el a fost introdus ca profesor la Universitatea de la Lausanne, unde și-a creat propria s-a gândire unică, neoliberală, bazată pe rezolvarea problemelor economice, propuse de Alfred Marshall, oferind primele principii în revoluția marginalistă.[8] Aici Walras își prezintă teoriile și gândurile sale în domeniul economic. Un mod în care acesta împărțea domeniile economiei era în trei ramuri: prima era economia pură, bazată pe adevăr științific, și natura averii sociale; economia politică, ce se baza pe interesului uman, și al averii din diferite surse și economia socială, bazat pe echitate, și se bazează pe distribuirea averilor și pe teoria proprietăților și a taxelor.[9] Până acum, am prezentat teoriile sale sociale și politice, dar el a fost remarcat prin teoriile sale din ramura economiei politice pure, una dintre ele fiind cea mai cunoscută și importantă teorie a lui „Teoria echilibrului general”. Walras prin această teorie este primul ce încearcă să examineze și să formuleze dinamica competitivă a comportamentului pieței. Scopul esențial al acestei teorii era acela de a arăta că prin piața liberă prețul se reglează în funcție de nevoi și de surplusul de produse. Aici, acesta explică în mod matematic, prin mai multe metode, că fiecare produs dintr-o piață are o valoare reglabilă din punct de vedere monetar, ducând întotdeauna la un echilibru economic egal cu zero, unde într-un mod sau altul banii sunt cheltuiți, iar toată lumea primește ce dorește din comerț. Mai exact producătorul primește profitul necesar, iar cumpărătorul produsul dorit.[10] Acest fapt este susținut de idea de „tatonnement” sau „încercare și eroare” și idea de „numeraire”. Modalitatea de echilibrare a pieței este făcută, așa cum am menționat, prin „încercare și eroare” sau „tatonare/pipăire”, un proces prin care se reglează prețul necesar al produselor, unde mai întâi produselor li se dă un anumit preț. După acest moment, prețul se schimbă în mod constant, fiind reprezentat de ecuații, de tip integral.[11] Procesul este simplu, prin faptul că producătorul își schimbă prețul produselor pe seama cantității de produse și pe baza cererii de cumpărare de la vânzători. În cazul în care cererea depășește cantitatea produsului, atunci prețul produsului crește în mod constant, dar atunci când surplusul depășește cererea, atunci prețul scade. Aceste lucruri pot să fie reprezentate atât în mod matematic astfel: atunci când avem o situație ca în primul caz, aceea fiind, schimbarea prețului, când avem cerere în exces, fiind prezentată prin ecuația pi′=pi+ϵ⋅(Di−Si); în schimb pentru surplusul de produse în exces, formula este pi′=pi−ϵ⋅(Si−Di), în acest caz, pentru pi reprezintă prețul produsului, pi’ prețul produsului modificat, iar ϵ este constanta pozitivă, care reprezintă viteza schimbării. Cererea este reprezentată de către Di și Si înseamnă surplusul produsului.[12] ,,Numeraire” este termenul folosit de Walras pentru unitatea de bază a prețului, unde acesta începe întotdeauna la valoarea unu, dar datorită fluxului constant al prețului, acesta se schimbă. [13] O piață este cu adevărat în echilibru, dacă toți banii sunt utilizați, într-o formă sau alta, mai exact, așa cum menționat mai devreme dacă din procesul de vânzare și cumpărare rezultatul este în mod constant, acela de 0. De asemenea, acesta a luat în observare următoarele lucruri: faptul că cererea mai întâi crește, iar apoi scade; pentru individ cererea pentru un produs se oprește la un moment dat, în timp ce cererea rămâne constantă, pentru publicul general; un preț rămâne același pentru o anumită cantitate de produs, starea de echilibru este determinată de compararea a mai multor piețe, ce se află în dezechilibru; în cazul echilibrului, cererea și oferta trebuie să fie mai mici sau egale cu surplusul de comodități și servicii.[14] Prin faptul că piața era descentralizată, așa cum Adam Smith a utilizat ideea de „mână invizibilă a pieței”, Walras a utilizat ideea de „licitant”, ca reprezentant al schimbărilor de preț constante dintr-o piață, fie el o persoană reală sau un concept abstract.[15]
Acesta în perioada anilor 1899 și 1900, a venit cu un nou model pentru tatonare, unde el descrie noul mod ca fiind bazat pe „angajament”, unde toți membrii societății fac un angajament în ceea ce fac ei. În cazul antreprenorilor, ei reprezintă astfel cantitățile succesive; iar proprietarii, muncitorii și capitaliștii își reprezintă prin acest mod propria muncă. Dezechilibrul în sine poate să fie rezolvat cu asemenea angajament. Sistemul său de „angajament”, a fost diferit față de primul sistem al tatonării, fiind mult mai bine favorizat de următoarele generații de economiști, precum Lange, Patinkin, Morishima, Jaffe și alți. A fost favorizat primul model în secolul al XIX-lea și al XX-lea, de scrierile lui Pareto, dar apoi, a fost schimbat cu modelul lui de „angajament”. Diferența esențială este că primul se bazează pe o piață dinamică, unde dezechilibrul este constant în producția pe piață, ce se schimbă constant, în timp ce sistemul „angajament”, nu ia în considerare acest lucru.[16]
Un alt lucru pe care îl susținea Walras era intervenția statului în regularea banilor, atunci când trebuie, fiind publicată principal în cartea „Studii de economie politice aplicabile”, sub forma de a regula cantitatea de bani în anul 1898 și în trei articole din anii precedenți din 1978, 1881 și 1882. În această situație el susține faptul că banul trebuie să fie susținut 100% cu aur, ce este de asemenea susținut de un număr limitat de unități de argint. Lucrul acesta a fost din cauza fricii sale față de puterea obținută de monopolul corporatist, și de însărăcirea salariatului. De aceea nu era de acord ca bancnota să fie folosită întotdeauna, pentru că aceasta crește circulația banilor, și a prețurilor, încurajează importul și descurajează exportul, iar banul de metal este descurajat. Acesta nu susținea încercarea de a fi utilizat stilul economic de tip „mecanistic”, prin faptul că ar schimba nivelul prețurilor, fiind dăunător față de antreprenori și muncitori. În cazul în care cantitatea de bani crește, dar producători se îmbogățesc, muncitorii, cât și alți consumatori pierd. În schimb, dacă cantitatea de bani scade, antreprenorii suferă, în timp ce proprietarii, muncitorii și capitaliștii câștigă. Din tot acest dezechilibru, economia suferă, dar dacă echilibrul monetar este restabilit, atunci ea prosperă din nou. Din cauza schimbărilor grave ale economiei din cauza fluxului eratic al valorilor banilor, grupurile sociale suferă. Același lucru se poate întâmpla și cu creditori și cu datornici, cât și cu alte sectoare ale economiei. În ciuda faptului că susținea idea de a avea statul să monitorizeze fluxul de bani în țară, acesta nu era în favoare ca banca națională să-l controleze, ci în schimb, să fie împărțit în rândurile băncilor private majore. Acest lucru, așa cum Walras argumentează, este din cauza faptului că dacă o țară are o criză, atunci și altă țară care are relații de comerț cu aceasta, va avea și ea la rândul ei aceleași probleme. Din cauza faptului că el favoriza controlul fluxului monetar în mâinile statului, el a susținut ca statul să naționalizeze minele de aur și argint. Teoria lui a reformării monetare, nu a fost auzită în acea perioadă de timp, dar a fost transmisă la alți economiști precum Irving Fisher și apoi Milton Friedman.[17]
Aceste idei au fost la baza gândirii liberale ale marelui economist, el fiind o bază importantă pentru gândirea economică din deceniile ce au urmat după cel de-al doilea război mondial. America a devenit o nouă super putere mondială, datorită ideilor lui, pe care Walras le-a înaintat cu un secol înainte. Acesta a fost cel care a creat ideia standardului de aur, pe care americanii îl vor adopta, încă din 1870 până în 1971, astfel asigurându-și dominația economica mondială, prin simpla putere a dolarului, ca bază a economiei lumii capitaliste globale. Prin gândirea lui socialistă, acesta a influențat mult gândirea oamenilor progresului politic, ce încă doreau un sistem bazat în economia pieței libere, unde puterea corporatistă va fi împiedicată de a conduce, în comparație cu cea a statului centralizat al lui Marx, sau al anarhiei lui Proudhon. Astfel s-a creat o nouă politică de stat pe care s-au bazat o nouă generație de liberali, fie ei de stânga sau de dreapta. Cel mai important lucru a fost în schimb conceptul de „tatonare”, care reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri în rândul economiei. Prin studiile lui matematice, Leon Walras a descoperit o formă de calcul constantă pentru o piață ce se schimbă în mod frecvent, având o eficacitate înaltă de peste 97%.[18] De aceea, mulți economiști i-au adoptat noul sistem, fiind foarte important și esențial pentru economiile zilelor noaste, internaționale și unite, principiile și teoriile lui fiind esențiale în marea majoritate a țărilor moderne. Prin aceste cuvinte poate să fie descris marele economist, Leon Walras, căruia în prezent nu i se aduc suficiente laude.
[1] LÉON WALRAS de Etienne Antonelli; Revue d'histoire des doctrines économiques et sociales, Vol. 3 (1910), pp. 169-171; publicat de Armand Colin https://www.jstor.org/stable/23906111
[2] Léon Walras, An Economic Adviser Manqué; de William Jaffé; The Economic Journal, Vol. 85, No. 340 (Dec., 1975), pp. 812; Oxford University Press https://www.jstor.org/stable/2230625
[3] Léon Walras and Social Justice; de Renato Cirillo The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 43, No. 1 (Jan., 1984), editura Wiley pp. 60, https://www.jstor.org/stable/3486394
[4] Ibidem. Pp. 54
[6] Léon Walras, An Economic Adviser Manqué; de William Jaffé; The Economic Journal, Vol. 85, No. 340 (Dec., 1975), pp. 810-823; editura Oxford University Press https://www.jstor.org/stable/2230625
[7] Leon Walras' Theory of Money - Renato Cirillo The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 45, No. 2 (Apr., 1986), pp. 215; edituea Wiley https://www.jstor.org/stable/3486926
[8] Ibidem. 217
[9] Munich Personal RePEc Archive; A Note on Backhouse and Medema: On Walras’ Contribution to the Definition of Economics
Vahabi, Mehrdad; University of Paris 8, Centre d’Economie de la Sorbonne; April 2012; pp. 4 https://mpra.ub.uni-muenchen.de/42673/1/MPRA_paper_42673.pdf
[10] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416 https://www.jstor.org/stable/2555449
[11] ibidem pp. 418 https://www.jstor.org/stable/2555449
[12] ibidem pp. 417 https://www.jstor.org/stable/2555449
[13] Léon Walras; de J. R. Hicks Econometrica, Vol. 2, No. 4 (Oct., 1934), pp. 341 https://www.jstor.org/stable/1907106
[14] Is “Walras' Law” Really Walras's Original Law? Ezra Davar World Review of Political Economy, Vol. 3, No. 4 (Winter 2012), pp. 480-481 https://www.jstor.org/stable/10.13169/worlrevipoliecon.3.4.0478
[15] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416-424 https://www.jstor.org/stable/2555449
[16] Walras's Theories of Tatonnement; Donald A. Walker; Journal of Political Economy, Vol. 95, No. 4 (Aug., 1987), pp. 765-773; editura Chicago Journals https://www.jstor.org/stable/1833257
[17] Leon Walras' Theory of Money - Renato Cirillo; The American Journal of Economics and Sociology, Vol. 45, No. 2 (Apr., 1986), pp. 215-22; publicat de Wiley https://www.jstor.org/stable/3486926
[18] The Walrasian tâtonnement Mechanism and Information, de Patrick Joyce; The RAND Journal of Economics, Vol. 15, No. 3 (Autumn, 1984), pp. 416 https://www.jstor.org/stable/2555449